ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1213/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1213/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă la data de 22 februarie 2008, reclamantele C.A., C.E.D. și P.L. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul - teren în suprafață de 1.332,54 m.p., situat în București, str. Drumețului, cu păstrarea servituții de trecere în lățime de 5 metri pe toată lungimea către lotul din spate ce aparține numitului N.D. În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele lui C.F., care la rândul său a fost moștenitorul lui C.C., beneficiară, alături de P.N.
și G.N., a partajului de ascendent înregistrat la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 30018/1940, act făcut de autoarea P.S., proprietara terenului în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 6878 din 30 februarie 1921. S-a mai menționat că din suprafața de teren de 2.823,54 m.p., lotul atribuit autorului C.C., o parte a rămas tot timpul în posesia reclamanților, restul de 1.332,54 m.p. fiind preluat de statul comunist, fără nici un titlu. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ. La termenul de judecata din data de 07 aprilie 2008, tribunalul, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanți. Prin sentința civilă nr. 880 din 12 mai 2008, Tribunalul București Secția a - IV - a Civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamante, ca inadmisibilă.
Pentru a dispune astfel, prima instanța a reținut că reclamantele au precizat expres în cuprinsul acțiunii faptul că temeiul juridic al acțiunii în revendicare privind suprafața de teren de 1.332,54 m.p. situată în București, sector 3, str. Drumețului, este art. 480 și următoarele C. civ. În raport de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a reținut că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se circumscriu domeniului de aplicare al legii, persoanele îndreptățite pot obține restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat.
În aceste condiții, a apreciat prima instanță, întrucât Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998 și este pe deplin aplicabilă în speță, incidența dreptului comun este exclusă, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autoritățile publice pârâte fiind inadmisibilă. Pentru aceleași rațiuni s-a apreciat că aceeași este situația și dacă, în funcție de situația juridică a terenului, neclară la momentul formulării acțiunii, terenul nu ar face obiectul Legi nr. 10/2001, ci al Legii speciale de reparație nr. 18/1991, iar în argumentare s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ.
și consacrat și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, legea nouă, respectiv Legea nr. 10/2001 are prioritate. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, supunându-l, totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter special. Împrejurarea că reclamanții au dovedit formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru terenul în litigiu nu este un argument al admisibilității acțiunii, părțile având posibilitatea de a solicita în instanță fie soluționarea notificării, fie direct restituirea acestui teren, cerere ce va fi însă întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu pe dispozițiile dreptului comun privitoare la revendicare.
Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel reclamantele C.A., C.E.D. și P.L., iar prin decizia civilă nr. 760 A din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel București Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat, a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins excepția inadmisibilității și a trimis cauza primei instanțe pentru continuarea judecății.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește critica vizând nemotivarea excepției inadmisibilității de către prima instanță, la momentul invocării acesteia din oficiu și încălcarea dreptului la apărare al apelanților reclamanți: Din verificarea încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 07 aprilie 2008 rezultă că, la acest termen de judecată, prima instanță, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 18/1991. Se mai reține că la același termen de judecată, reclamanții prin apărător, au solicitat proba cu înscrisuri, în combaterea acestei excepții, cerere care le-a fost încuviințată, aceștia anexând la dosar note scrise prin care și-au exprimat opinia cu privire la problema admisibilității acțiunii în revendicare pe care au formulat-o.
Pe de alta parte, excepția inadmisibilității este o excepție de fond, absolută și peremptorie care, poate fi invocată și de instanța din oficiu, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ. La momentul invocării excepției inadmisibilității, instanța de fond a precizat în concret cele două acte normative cu caracter special care reglementează problematica restituirii imobilelor preluate de stat, și a menționat că aceasta excepție vizează caracterul special al celor două legi – nr. 10/2001 și nr. 18/1991 - în raport cu temeiul de drept pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea introductivă, astfel că nu se poate reține că nu a adus la cunoștința părților motivele pentru care a pus în dezbaterea contradictorie a acestora excepția menționată.
Pe de altă parte, reclamanții au beneficiat de asistența juridică calificată a unui avocat, fiind evident că aceștia au avut posibilitatea efectivă de a pregăti apărările corespunzătoare, o dovadă elocventă fiind notele scrise atașate la dosar, astfel că nici din acest punct de vedere nu se poate reține că apelanților reclamanți li s-ar fi produs, prin modalitatea în care a fost formulată și motivată excepția inadmisibilității, o vătămare. În ceea ce privește criticile referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității formulate de reclamanți, Curtea de Apel a considerat că acestea sunt fondate. Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945 -1989.
În acest sens, Legea nr. 10/2001, prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una speciala în raport de dispozițiile de drept comun. Aceste argumente ar părea că interzic reclamanților posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță, acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincția între diferite categorii de imobile preluate de stat, respectiv, în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Doar în ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai află în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun însă, chiar și în astfel de situații, dacă se constată că procedura specială este una ineficientă sau că cel interesat, din motive obiective, nu a avut posibilitatea de obține efectiv conform prevederilor legale speciale, restituirea bunului preluat de stat, are dreptul de a uza de calea prevăzută de dreptul comun pentru a-și realiza drepturile sale. Or, în cauză, din conținutul notificării nr. 1087/2005, rezultă că reclamantele au formulat deja o notificare înregistrata sub nr. 813/2001 la Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, soluționată prin Dispoziția nr. 4438/2005 a Primarului General al Municipiului București.
Totodată, nu s-a probat că notificarea nr. 1087/2005 ar fi fost soluționată de către autoritățile competente, conform art. III din Titlul VI al Legii nr. 247/2005, privind modificarea și completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997. În plus, reclamantele susțin prin acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un titlul valabil, așadar o ingerința în dreptul lor de proprietate. Or, a refuza acestora calea dreptului comun de realizare a dreptului lor, ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerința în dreptul acestora, cu consecința evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este condiționată de respectarea anumitor termene, conform art. 22 alin. (5), în timp ce acțiunea în revendicare de drept comun este imprescriptibilă, articolul menționat intrând în contradicție și cu prevederea din art. 2 alin. (2) din același act normativ, potrivit căruia persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, având așadar un „bun", în înțelesul Convenției, dar și cu prevederile art. 44 din Constituția României, care stabilesc că proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Totodată, potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
În același timp, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție,,dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. Acțiunea în revendicare fiind remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană poate cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea în natură, rezultă că îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare, imprescriptibilă extinctiv, reprezintă o încălcare a principiului liberului acces la justiție, de vreme ce un alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii în natură nu există.
În raport de cele reținute, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenție, instanța de apel a apreciat că se impune analiza pe fond a cererii formulate de reclamante. În ceea ce privește aspectele invocate de către apelanți referitoare la împrejurarea că într-un litigiu anterior, instanțele de judecata au dispus respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea de Apel a reținut că acestea nu prezintă relevanță în cauză, întrucât, pe de o parte, nu s-a probat că situația juridică a imobilului revendicat prin prezenta acțiune este identică cu cea a imobilului care a făcut obiectul acelui litigiu iar pe de altă parte, practica judiciară nu reprezintă izvor de drept.
Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamante încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ. În acest sens, legea în discuție prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una speciala în raport de dispozițiile de drept comun.
Aceste dispoziții interzic posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilelor, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță, acțiunea în revendicare. Această concluzie se impune cu atât mai mult în privința imobilelor preluate de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii. În acest sens sunt dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) și art. 21 din Lege. Prin raportare la situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, în prezenta cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, astfel încât cererea de chemare în judecată este inadmisibilă întrucât dispozițiile actului normativ menționat mai sus instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivată de soluționare a notificării.
Decizia sau dispoziția de soluționare a notificării este supusă controlului instanțelor de judecată pe calea contestației, contestație ce își găsește reglementarea în dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Prin admiterea excepției de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României, întrucât în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă prealabilă obligatorie, decizia prin care este soluționată notificarea emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanța de judecată. Așadar, imobilul care face obiectul prezentei cereri se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.
Potrivit deciziei pronunțată asupra recursului în interesul legii din data de 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Or, obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.
Nici prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici jurisprudența Curții Europene nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamantele nu au justificat existența unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din convenție menționat. În aplicarea prevederilor art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. și art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a pus în vedere intimatelor-reclamante să depună la dosar notificarea nr. 813/2001 și dispoziția nr. 4438 din 18 iulie 2005 emisă de Primăria Municipiului București în soluționarea acestei notificări.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente: În exercitarea controlului judiciar cu care a fost investită prin declararea recursului în cauză, Înalta Curte are în vedere următoarele premise:
Imobilul în litigiu, teren în suprafață de 1332,54 mp. situat în București, str. Drumețului a fost, potrivit susținerilor reclamantelor, preluat fără nici un titlu de statul comunist și deținut de acesta de la data preluării sale abuzive.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat (..) se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi”, sens în care, în conformitate cu prevederile art. 22 din Lege, „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.”
Autorul reclamantelor a uzat de procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 și a formulat notificarea nr. 813 din 06 iulie 2001, prin care a solicitat Primăriei Municipiului București restituirea în natură sau în echivalent bănesc a terenului în litigiu.
Primăria Municipiului București a soluționat notificarea cu care a fost investită prin dispoziția nr. 4438 din 18 iulie 2005, prin care a respins cererea de restituire în natură a terenului și a stabilit ca valoare echivalentă a bunului, cuvenită moștenitorilor defunctului C.F. – reclamantele din prezenta cauză – suma de 3.073.500.000 lei ( echivalent a 109.214 dolari S.U.A. ) în limita căreia se vor stabili măsuri reparatorii.
Această dispoziție nu a fost contestată de reclamante în procedura judiciară reglementată de Legea nr. 10/2001. Reclamantele au formulat o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu Statul Român, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în materie – art. 480 și următoarele C. civ – prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului. În mod corect, prima instanță a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată. Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil. S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios. În consecință, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO. Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Așa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Față de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, hotărârea instanței de apel care a recunoscut posibilitatea aplicării normei de drept comun, deși aceasta intra în concurs cu norma specială ( în cauză fiind vorba despre un imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu de stat și deținut de acesta ) și deși autorul reclamantelor a uzat de calea legii speciale obținând în procedura acesteia o modalitate de restituire, este nelegală. Aplicarea principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant – nu este condiționată, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, de rezultatul obținut prin aplicarea legii speciale. A considera că în ipoteza în care, reclamanții au uzat de procedura instituită de legea specială și au notificat unitatea deținătoare, solicitând restituirea în natură a bunului, dar nu au obținut o dispoziție în acest sens (unitatea deținătoare propunând acordarea unei alte categorii de măsuri reparatorii ), acestora le este deschisă și acțiunea în revendicare de drept comun pentru a obține restituirea în natură a imobilului, înseamnă, de fapt, a înlătura aplicarea principiului de drept menționat. Singura premisă care interesează aplicarea principiul de drept ce guvernează concursul dintre legea specială și legea generală este existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare. Dacă această premisă există, aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Prin urmare, concluzia instanței de apel în sensul că reclamanții au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun deoarece procedura specială ar fi fost ineficientă câtă vreme notificarea nr. 813 din 06 iulie 2001 nu a fost soluționată prin dispoziția nr. 4438 din 18 iulie 2005 în sensul restituirii în natură a bunului, ignoră aplicarea principiului de drept enunțat anterior și dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. raportat la decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008. Din punct de vedere al caracterului obligatoriu al aplicării Legii nr. 10/2001 pentru restituirea bunurilor ce intră în sfera sa de reglementare, cu excluderea normei generale, de drept comun, reprezentată de acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este lipsit de relevanță faptul că, ulterior soluționării notificării nr. 813 din 06 iulie 200 prin dispoziția nr. 4438 din 18 iulie 2005, reclamanții au formulat o nouă notificare, cea cu nr. 1087 din 29 noiembrie 2005, în prezent nesoluționată. În procedura judiciară reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanții au posibilitatea de a solicita și obține soluționarea notificării formulate, astfel încât nu se poate susține că, odată declanșată, procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 ar putea rămâne fără finalitate și fără eficiență. Pe de altă parte, reclamanții nu se găsesc în situația menționată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu au nu au putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001. Dimpotrivă, ei au declanșat procedura administrativă reglementată de legea specială prin formularea unei notificări și au obținut din partea unității deținătoare o dispoziție prin care această notificare a fost soluționată, situație în care, așa cum se precizează în decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, cu atât mai mult, nu mai pot exercita, ulterior, o acțiune în revendicare de drept comun, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice. Un alt argument avut în vedere de instanța de apel în adoptarea hotărârii sale a fost încălcarea, prin sentința apelată a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Criticile formulate prin motivele de recurs sunt, și sub acest aspect, fondate. Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină. În plus, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În consecință, așa cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Este adevărat că prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Pentru ipoteza în care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia unei unități deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, reglementarea unei proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Prin urmare, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea recurată în sensul că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 880 din 12 mai 2008 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 760 A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă. Modifică decizia atacată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C.A., C.E.D. și P.L. împotriva sentinței nr. 880 din 12 mai 2008 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2010.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.