ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1213/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1213/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă la data de 22 februarie

2008, reclamantele C.A., C.E.D. și P.L. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul - teren în suprafață de 1.332,54 m.p., situat în București, str. Drumețului, cu păstrarea servituții de trecere în lățime de 5 metri pe toată lungimea către lotul din spate ce aparține numitului N.D.

În motivarea

acțiunii, reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele lui C.F., care la

rândul său a fost moștenitorul lui C.C., beneficiară, alături de P.N. și G.N.,

a partajului de ascendent înregistrat la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 30018/1940,

act făcut de autoarea P.S., proprietara terenului în baza contractului de

vânzare - cumpărare nr. 6878 din 30 februarie 1921.

S-a mai menționat că

din suprafața de teren de 2.823,54 m.p., lotul atribuit autorului C.C., o parte

a rămas tot timpul în posesia reclamanților, restul de 1.332,54 m.p. fiind preluat de statul comunist, fără nici un titlu.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

La termenul de

judecata din data de 07 aprilie 2008, tribunalul, din oficiu, a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanți.

Prin sentința civilă nr.

880 din 12 mai 2008, Tribunalul București Secția a - IV - a Civilă, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de

reclamante, ca inadmisibilă.

Pentru a dispune

astfel, prima instanța a reținut că reclamantele au precizat expres în

cuprinsul acțiunii faptul că temeiul juridic al acțiunii în revendicare privind

suprafața de teren de 1.332,54 m.p. situată în București, sector 3, str.

Drumețului, este art. 480 și următoarele C. civ.

În raport de

prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a reținut că, odată cu

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care se

circumscriu domeniului de aplicare al legii, persoanele îndreptățite pot obține

restituirea în natură sau acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent,

numai în condițiile reglementate de actul normativ în discuție, sub sancțiunea

pierderii dreptului de a solicita în justiție repararea prejudiciului cauzat.

În aceste condiții, a

apreciat prima instanță, întrucât Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi

speciale de reparație, în accepțiunea art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998

și este pe deplin aplicabilă în speță, incidența dreptului comun este exclusă,

acțiunea în revendicare îndreptată împotriva oricăreia dintre autoritățile

publice pârâte fiind inadmisibilă.

Pentru aceleași

rațiuni s-a apreciat că aceeași este situația și dacă, în funcție de situația

juridică a terenului, neclară la momentul formulării acțiunii, terenul nu ar

face obiectul Legi nr. 10/2001, ci al Legii speciale de reparație nr. 18/1991,

iar în argumentare s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat

că, în conformitate cu principiul neretroactivității legii, prevăzut de art. 15

alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ. și consacrat și de

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, legea nouă, respectiv Legea

nr. 10/2001 are prioritate. Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a

suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator,

supunându-l, totodată controlului judecătoresc prin aceste norme cu caracter

special.

Împrejurarea că

reclamanții au dovedit formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001

pentru terenul în litigiu nu este un argument al admisibilității acțiunii,

părțile având posibilitatea de a solicita în instanță fie soluționarea

notificării, fie direct restituirea acestui teren, cerere ce va fi însă

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu pe dispozițiile dreptului

comun privitoare la revendicare.

Împotriva acestei

sentințe civile au formulat apel reclamantele C.A., C.E.D. și P.L., iar prin

decizia civilă nr. 760 A din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel București Secția

a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat,

a schimbat în tot sentința civilă apelată în sensul că a respins excepția

inadmisibilității și a trimis cauza primei instanțe pentru continuarea

judecății.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește

critica vizând nemotivarea excepției inadmisibilității de către prima instanță,

la momentul invocării acesteia din oficiu și încălcarea dreptului la apărare al

apelanților reclamanți:

Din verificarea

încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 07 aprilie 2008

rezultă că, la acest termen de judecată, prima instanță, din oficiu, a invocat

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 18/1991.

Se mai reține că la

același termen de judecată, reclamanții prin apărător, au solicitat proba cu

înscrisuri, în combaterea acestei excepții, cerere care le-a fost încuviințată,

aceștia anexând la dosar note scrise prin care și-au exprimat opinia cu privire

la problema admisibilității acțiunii în revendicare pe care au formulat-o.

Pe de alta parte,

excepția inadmisibilității este o excepție de fond, absolută și peremptorie

care, poate fi invocată și de instanța din oficiu, prin raportare la

prevederile art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

La momentul invocării

excepției inadmisibilității, instanța de fond a precizat în concret cele două

acte normative cu caracter special care reglementează problematica restituirii

imobilelor preluate de stat, și a menționat că aceasta excepție vizează

caracterul special al celor două legi – nr. 10/2001 și nr. 18/1991 - în raport

cu temeiul de drept pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea introductivă,

astfel că nu se poate reține că nu a adus la cunoștința părților motivele

pentru care a pus în dezbaterea contradictorie a acestora excepția menționată.

Pe de altă parte, reclamanții au beneficiat de asistența juridică calificată a

unui avocat, fiind evident că aceștia au avut posibilitatea efectivă de a

pregăti apărările corespunzătoare, o dovadă elocventă fiind notele scrise

atașate la dosar, astfel că nici din acest punct de vedere nu se poate reține

că apelanților reclamanți li s-ar fi produs, prin modalitatea în care a fost

formulată și motivată excepția inadmisibilității, o vătămare.

În ceea ce privește

criticile referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității

formulate de reclamanți, Curtea de Apel a considerat că acestea sunt fondate.

Legea nr. 10/2001

este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod

abuziv de statul român în perioada 1945 -1989.

În acest sens, Legea

nr. 10/2001, prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea

în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind

una speciala în raport de dispozițiile de drept comun.

Aceste argumente ar

părea că interzic reclamanților posibilitatea de a exercita vreo altă cale în

scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de

dreptul comun, în speță, acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art.

480 C. civ.

Concluzia nu este una

cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincția între diferite

categorii de imobile preluate de stat, respectiv, în funcție de situația

juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Doar în ce privește

imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai află în posesia

acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este

una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun însă,

chiar și în astfel de situații, dacă se constată că procedura specială este una

ineficientă sau că cel interesat, din motive obiective, nu a avut posibilitatea

de obține efectiv conform prevederilor legale speciale, restituirea bunului

preluat de stat, are dreptul de a uza de calea prevăzută de dreptul comun

pentru a-și realiza drepturile sale.

Or, în cauză, din

conținutul notificării nr. 1087/2005, rezultă că reclamantele au formulat deja

o notificare înregistrata sub nr. 813/2001 la Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001, soluționată prin Dispoziția nr. 4438/2005 a

Primarului General al Municipiului București.

Totodată, nu s-a

probat că notificarea nr. 1087/2005 ar fi fost soluționată de către

autoritățile competente, conform art. III din Titlul VI al Legii nr. 247/2005,

privind modificarea și completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea

dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale

Legii nr. 169/1997.

În plus, reclamantele

susțin prin acțiunea introductivă preluarea de către stat a imobilului, fără un

titlul valabil, așadar o ingerința în dreptul lor de proprietate. Or, a refuza

acestora calea dreptului comun de realizare a dreptului lor, ar însemna a

consacra cu caracter definitiv ingerința în dreptul acestora, cu consecința

evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Mai mult, procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 este condiționată de respectarea anumitor

termene, conform art. 22 alin. (5), în timp ce acțiunea în revendicare de drept

comun este imprescriptibilă, articolul menționat intrând în contradicție și cu

prevederea din art. 2 alin. (2) din același act normativ, potrivit căruia

persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării, având așadar un „bun", în

înțelesul Convenției, dar și cu prevederile art. 44 din Constituția României,

care stabilesc că proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal

de lege, indiferent de titular.

Totodată, potrivit art.

21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției pentru

apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nici o

lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

În același timp,

potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție,,dacă există

neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale

ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate

reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau

legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Acțiunea în

revendicare fiind remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană

poate cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui

bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea în natură, rezultă că

îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare, imprescriptibilă extinctiv,

reprezintă o încălcare a principiului liberului acces la justiție, de vreme ce

un alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii în natură nu există.

În raport de cele

reținute, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Convenția Europeana a Drepturilor

Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenție, instanța de apel a

apreciat că se impune analiza pe fond a cererii formulate de reclamante.

În ceea ce privește

aspectele invocate de către apelanți referitoare la împrejurarea că într-un

litigiu anterior, instanțele de judecata au dispus respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare, Curtea de Apel a reținut că acestea

nu prezintă relevanță în cauză, întrucât, pe de o parte, nu s-a probat că situația

juridică a imobilului revendicat prin prezenta acțiune este identică cu cea a

imobilului care a făcut obiectul acelui litigiu iar pe de altă parte, practica

judiciară nu reprezintă izvor de drept.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, în termen legal a declarat și motivat recurs

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin motivele de

recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Legea nr. 10/2001

este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod

abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamante

încadrându-se în sfera de reglementare a acestui act normativ.

În acest sens, legea

în discuție prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în

natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una

speciala în raport de dispozițiile de drept comun. Aceste dispoziții interzic

posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilelor,

respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță, acțiunea

în revendicare.

Această concluzie se

impune cu atât mai mult în privința imobilelor preluate de stat și care se mai

aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii. În acest sens

sunt dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) și art. 21

din Lege.

Prin raportare la

situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, în prezenta cauză sunt

incidente prevederile Legii nr. 10/2001, astfel încât cererea de chemare în

judecată este inadmisibilă întrucât dispozițiile actului normativ menționat mai

sus instituie o procedură administrativă prealabilă și obligatorie pentru

restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

procedură care se finalizează prin emiterea deciziei sau a dispoziției motivată

de soluționare a notificării.

Decizia sau

dispoziția de soluționare a notificării este supusă controlului instanțelor de

judecată pe calea contestației, contestație ce își găsește reglementarea în

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin admiterea

excepției de inadmisibilitate nu este îngrădită exercitarea dreptului privind

accesul liber la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României,

întrucât în cazul în care prin lege este instituită o procedură administrativă

prealabilă obligatorie, decizia prin care este soluționată notificarea emisă în

temeiul Legii nr. 10/2001 poate fi supusă controlului de către instanța de

judecată.

Așadar, imobilul care

face obiectul prezentei cereri se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, printre cele preluate de stat în perioada 1945-1989 și a căror

restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.

Potrivit deciziei

pronunțată asupra recursului în interesul legii din data de 09 iunie 2008 de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială.

Or, obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare.

Nici prevederile

articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și nici jurisprudența Curții Europene nu pot fi reținute în cauza de față

pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamantele nu

au justificat existența unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema

vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din convenție

menționat.

În aplicarea prevederilor

art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. și art.

305 C. proc. civ., Înalta Curte a pus în vedere intimatelor-reclamante să

depună la dosar notificarea nr. 813/2001 și dispoziția nr. 4438 din 18 iulie 2005

emisă de Primăria Municipiului București în soluționarea acestei notificări.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele

considerente:

În exercitarea

controlului judiciar cu care a fost investită prin declararea recursului în

cauză, Înalta Curte are în vedere următoarele premise:

litigiu, teren în suprafață de 1332,54 mp. situat în București, str. Drumețului

a fost, potrivit susținerilor reclamantelor, preluat fără nici un titlu de

statul comunist și deținut de acesta de la data preluării sale abuzive.

din Legea nr. 10/2001, „imobilele preluate în mod abuziv de stat (..) se

restituie, în natură, în condițiile prezentei legi”, sens în care, în

conformitate cu prevederile art. 22 din Lege, „persoana îndreptățită va

notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi

persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.”

reclamantelor a uzat de procedura administrativă reglementată de Legea nr.

10/2001 și a formulat notificarea nr. 813 din 06 iulie 2001, prin care a

solicitat Primăriei Municipiului București restituirea în natură sau în

echivalent bănesc a terenului în litigiu.

Municipiului București a soluționat notificarea cu care a fost investită prin

dispoziția nr. 4438 din 18 iulie 2005, prin care a respins cererea de

restituire în natură a terenului și a stabilit ca valoare echivalentă a bunului,

cuvenită moștenitorilor defunctului C.F. – reclamantele din prezenta cauză –

suma de 3.073.500.000 lei ( echivalent a 109.214 dolari S.U.A. ) în limita

căreia se vor stabili măsuri reparatorii.

nu a fost contestată de reclamante în procedura judiciară reglementată de Legea

nr. 10/2001. Reclamantele au formulat o acțiune în revendicare, în

contradictoriu cu Statul Român, întemeiată pe dispozițiile de drept comun în

materie – art. 480 și următoarele C. civ – prin care au solicitat restituirea

în natură a imobilului.

În mod corect, prima

instanță a concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o

astfel de cerere nu mai poate fi promovată.

Prin decizia în

interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.

S-a concluzionat că

opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este

exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001

sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au

urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este

greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre

legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care,

pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste

imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține

că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs

cu acesta.

Totodată, s-a

argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios.

În consecință, de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480

C. civ.

Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, au

stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că

acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia

generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială.

Așa cum rezultă din

considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea

nr. 10/2001 are, în privința imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după

intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni

întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea

bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Față de prevederile art.

329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de

drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe, hotărârea instanței de apel care a recunoscut posibilitatea

aplicării normei de drept comun, deși aceasta intra în concurs cu norma

specială ( în cauză fiind vorba despre un imobil ce intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat fără titlu de stat și deținut

de acesta ) și deși autorul reclamantelor a uzat de calea legii speciale

obținând în procedura acesteia o modalitate de restituire, este nelegală.

Aplicarea principiul

de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală -

specialia generalibus derogant – nu este condiționată, așa cum rezultă din

considerentele deciziei recurate, de rezultatul obținut prin aplicarea legii

speciale.

A considera că în

ipoteza în care, reclamanții au uzat de procedura instituită de legea specială

și au notificat unitatea deținătoare, solicitând restituirea în natură a

bunului, dar nu au obținut o dispoziție în acest sens (unitatea deținătoare

propunând acordarea unei alte categorii de măsuri reparatorii ), acestora le

este deschisă și acțiunea în revendicare de drept comun pentru a obține

restituirea în natură a imobilului, înseamnă, de fapt, a înlătura aplicarea

principiului de drept menționat.

Singura premisă care

interesează aplicarea principiul de drept ce guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală este existența unei norme speciale și a unei norme

generale cu același domeniu de reglementare. Dacă această premisă există,

aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care

aceasta îl determină.

Prin urmare,

concluzia instanței de apel în sensul că reclamanții au deschisă calea acțiunii

în revendicare de drept comun deoarece procedura specială ar fi fost

ineficientă câtă vreme notificarea nr. 813 din 06 iulie 2001 nu a fost soluționată

prin dispoziția nr. 4438 din 18 iulie 2005 în sensul restituirii în natură a

bunului, ignoră aplicarea principiului de drept enunțat anterior și

dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. raportat la decizia în interesul

legii nr. 33 din 09 iunie 2008.

Din punct de vedere

al caracterului obligatoriu al aplicării Legii nr. 10/2001 pentru restituirea

bunurilor ce intră în sfera sa de reglementare, cu excluderea normei generale,

de drept comun, reprezentată de acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., este lipsit de relevanță faptul că, ulterior

soluționării notificării nr. 813 din 06 iulie 200 prin dispoziția nr. 4438 din 18

iulie 2005, reclamanții au formulat o nouă notificare, cea cu nr. 1087 din 29

noiembrie 2005, în prezent nesoluționată.

În procedura

judiciară reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanții au posibilitatea de a

solicita și obține soluționarea notificării formulate, astfel încât nu se poate

susține că, odată declanșată, procedura administrativă instituită de Legea nr.

10/2001 ar putea rămâne fără finalitate și fără eficiență.

Pe de altă parte,

reclamanții nu se găsesc în situația menționată în considerentele deciziei în

interesul legii în care, din motive obiective, nu au nu au putut să utilizeze

această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr.

10/2001.

Dimpotrivă, ei au

declanșat procedura administrativă reglementată de legea specială prin

formularea unei notificări și au obținut din partea unității deținătoare o

dispoziție prin care această notificare a fost soluționată, situație în care,

așa cum se precizează în decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008,

cu atât mai mult, nu mai pot exercita, ulterior, o acțiune în revendicare de

drept comun, având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice.

Un alt argument avut

în vedere de instanța de apel în adoptarea hotărârii sale a fost încălcarea,

prin sentința apelată a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Criticile formulate

prin motivele de recurs sunt, și sub acest aspect, fondate.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca

o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile

și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea

nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziției sau

deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în

instanță (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

În plus, prin decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența

instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea

persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, așa

cum s-a reținut și în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09

iunie 2008, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii

Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de

soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Este adevărat că prin

decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În analiza recursului

în interesul legi cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări,

Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de

către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți

prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție.

Pentru ipoteza în

care bunul preluat de stat nu a fost înstrăinat, aflându-se încă în posesia

unei unități deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, reglementarea unei

proceduri speciale de restituire, obligatorii, nu poate reprezenta o încălcare

a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei

proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în

posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se

înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată

prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse,

respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Prin urmare, potrivit

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și,

în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea recurată în sensul

că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 880 din 12 mai 2008 a

Tribunalului București - Secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

deciziei nr. 760 A din 23 octombrie 2008 a Curții de Apel București - Secția a

III-a civilă.

Modifică decizia

atacată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții C.A.,

C.E.D. și P.L. împotriva sentinței nr. 880 din 12 mai 2008 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2010.