ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7185/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7185/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, reține următoarele:

Prin cererea

formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data

de 02 iunie 2008, sub nr. 5238/302/2008, reclamanții M.F.Y.M., M.F.J.A. și M.F.C.C.

au chemat în judecată pe pârâții L.G.C. și V.G., solicitând instanței să

dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul format din teren în suprafață totală de 155,8 m.p., și

construcția existentă pe acesta, situat în București, sector 5, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că sunt descendenții foștilor proprietari, respectiv F.S.

și F.R., din patrimoniul cărora imobilul a fost în mod abuziv preluat de către

Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951 și a dispoziției fostului Sfat

Popular VI Lenin nr. 228/1962. Au mai arătat reclamanții că existența dreptului

de proprietate în patrimoniul autorilor lor rezultă atât din actul prin care

s-a dispus preluarea, care prevede în mod expres că imobilul preluat reprezintă

„fost proprietatea lui F.S. și F.R.”, cât și din transferurile succesive de

proprietate, anterioare preluării. Au menționat că succesorul (fiul) foștilor

proprietari și autorul lor, d-nul F.S., a întreprins toate demersurile necesare

restituirii imobilului, solicitând informații din partea autorităților statului

care dețineau documentația corespunzătoare identificării situației juridice a

acestuia, formulând, totodată, o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care

a solicitat acordarea măsurilor reparatorii corespunzătoare preluării abuzive a

imobilului (notificarea din 12 martie 2001).

După decesul fiului

foștilor proprietari, M.F.Y.M., în calitate de soție supraviețuitoare a

acestuia, a continuat demersurile întreprinse în scopul restituirii imobilului,

și până în prezent, nu a beneficiat de niciun fel de măsuri reparatorii ca

urmare a demersurilor întreprinse în scopul restituirii imobilului, fiind însă

informată că imobilul a fost vândut pârâților prin intermediul contractelor de

vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, respectiv din 10 septembrie 1996,

ambele încheiate în baza Legii nr. 112/1995. În ceea ce privește temeinicia

acțiunii, reclamanții au arătat că autorii lor au fost, incontestabil

proprietarii imobilului în discuție, ei având calitatea de succesori ai

acestora, precum și că în patrimoniul succesorilor a dreptului de proprietate asupra

imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.

Reclamanții au

precizat că, raportat strict la fondul cauzei, au învestit instanța cu

soluționarea unei acțiuni în revendicare clasică, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 și art. 481 C. civ., iar titlurile opuse de către pârâți nu pot fi

considerate preferabile, dat fiind faptul că, în esență, actele translative de

proprietate au fost încheiate cu un neproprietar, respectiv Statul Român. Au

subliniat reclamanții că au un titlu de proprietate mai bine caracterizat,

opozabil terților prin înscrierea în cartea funciară și pe care nici preluarea

imobilului de către stat, neconformă cu normele legale, nici vânzarea abuzivă

către foștii chiriași, nu sunt de natură a-l invalida.

În ședința publică

din data de 25 iunie 2008, reclamanții au depus la dosarul cauzei cerere

precizatoare, în cuprinsul căreia au solicitat instanței, să dispună obligarea

pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

format din teren în suprafață de 155,8 m.p. și construcția existentă pe acesta,

situat în București, sector 5, să constate nelegalitatea titlului statului

pentru imobilul menționat anterior, cu cheltuieli de judecată, înțelegând să se

judece în contradictoriu și cu pârâtul Municipiul București prin Primarul

General, iar temeiul de drept invocat a fost completat cu dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998, Legii nr. 10/2001, Convenției Europeane a Drepturilor

Omului și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

În ședința publică

din 24 septembrie 2008, instanța a pus în discuție excepția necompetenței

materiale a Judecătoriei sectorului 5 București, invocată de pârâți, pe care,

prin sentința civilă nr. 24 septembrie 2008, a admis-o, declinând competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Ca urmare a acestei

măsuri, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, la data de 14 octombrie 2008, sub nr. 38362/3/2008.

Pârâta V.G. a depus întâmpinare,

prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

A arătat că reclamanții

nu au calitate procesuală activă, întrucât nu sunt moștenitorii adevăraților proprietari.

Din susținerile reclamanților, a menționat pârâta, precum și din actul de vânzare

din 24 februarie 1928 rezultă că proprietatea asupra unui teren de 155,80 m.p. a

aparținut, în cote egale, lui B.I. și F.B. Soțul reclamantei M.F.Y.M. și tatăl celorlalți

doi reclamanți s-a numit F.S. Din certificatul de naștere înregistrat în registrul

civil din Bolivia, se constată că F.F.S. a fost fiul lui F.J. și F.R. Așadar F.S.

(soțul și tatăl reclamanților) nu este moștenitorul lui B.I. și F.B.

De altfel, a menționat

pârâta, reclamanții nu fac nici o dovadă că aceste persoane au fost căsătorite.

Actul dat de Judecătoria din La Paz nu este o dovadă a calității de moștenitor,

ci doar o atestare că F.R. este „văduva lui F.”. Declarația de notorietate dată

de A.A.M. nu este un act credibil și suficient care să ateste schimbarea numelui

unei persoane.

B.I. a plecat din țară

înainte de anul 1950, dată la care A.A.M. avea vârsta de până la 16 ani. Vecinătatea

la care face referire este greșită pentru că o persoană care locuiește pe str. V.B.,

la nr. 24, nu poate fi vecină cu o persoană care locuiește pe str. D.R., la nr.

schimbării numelui. De regulă, declarațiile de notorietate se referă la prenumele

unei persoane sau porecla sub care este cunoscută o asemenea persoană. În plus,

reclamanții sunt moștenitorii lui F.F.S., deși în actul lor de naștere, tatăl lor

se numea F.S.

În privința imobilului

revendicat de reclamanți a arătat că nu este același cu cel indicat în actul de

vânzare din 1928 și chiar dacă reclamanții ar dovedi că sunt moștenitorii lui B.I.,

ei nu au calitatea procesuală să revendice imobilul.

Arată că terenul ce a

aparținut lui B.I. se afla situat pe str. C.D., nr. 55 și 69, fost 13, și nu există

nici o dovadă că acel teren este același cu cel situat pe str. D.R., nr. 28, pe

care este construită casa în care locuiesc. Împrejurarea că s-au solicitat autorităților

administrative relații cu privire la imobil este lipsită de relevanță, de îndată

ce, în materia revendicării, ești obligat să faci dovada proprietății potrivit cu

actul de proprietate pe care îl deții.

Imobilul revendicat a

fost preluat de stat de la Societatea Creditul Funciar Urban, nu de la foștii proprietari,

astfel că foștii proprietari și-au pierdut dreptul de proprietate ca urmare a nerestituirii

împrumutului și nu ca urmare a naționalizării, condiții în care susținerea reclamanților

că imobilul a fost preluat abuziv de stat este neîntemeiată.

Referitor la compararea

titlurilor de proprietate a arătat că nu se poate susține că titlul reclamanților

este preferabil, aceștia fiind într-o gravă eroare atunci când afirmă că Statul

Român l-a deposedat, deoarece când s-au întocmit actele de preluare, conform Decretului

nr. 111/1951, imobilul era într-adevăr fără stăpân, de îndată ce unitatea bancară

proprietară fusese naționalizată încă din 1948, iar revendicarea solicitată de reclamanți

este imposibilă atâta vreme cât titlul pârâților nu poate fi desființat, fiind preferabil

celui deținut de reclamanți din punctul de vedere al opozabilității față de terți,

iar pârâții au fost de bună credință la încheierea contractelor.

Prin sentința civilă

nr. 554 din 16 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondată, cererea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, întrucât excepția lipsei calității procesuale active

a reclamanților antamează fondul cauzei, aceasta a fost analizată odată cu fondul.

Pe de altă parte, cum

din deciziunea nr. 228 din 01 noiembrie 1962 a rezultat că imobilul compus din teren

în suprafață de 155,80 m.p. și construcția formată din 3 camere, baie și bucătărie

la parter, 3 camere și bucătărie la etaj, situat în București, str. D.R., nr. 28,

Raion Lenin, a trecut în proprietatea statului de la F.S. și F.R., excepția invocată

se va respinge ca neîntemeiată.

Asupra fondului, s-a reținut

următoarea situație de fapt:

Prin actul de vânzare-cumpărare

încheiat la data de 24 februarie 1928, F.M. i-a vândut lui B.I. jumătate din terenul

în suprafață de 155,60 m.p., situat în București, str. C.D., nr. 55 și 69, fost

13, și cu ieșire și prin șos. P., astfel cum este descrisă în actul de vânzare-cumpărare

din 05 noiembrie 1926.

Prin mențiunile din registrul

de transcripțiuni, asupra imobilului s-a constituit privilegiul vânzătorului, ca

garanție la vânzare, în favoarea creditorilor F.M. și F.B., mențiuni care se coroborează

cu cele din procesul-verbal de carte funciară din 1940.

Din procesul-verbal de

carte funciară din 1940 a rezultat că în 1940 imobilul era proprietatea soților

B.I.B. și B.I., în cote de câte ½ fiecare, iar din adeverința din 22

decembrie 2003 emisă de Primăria Sectorului 5 – Direcția Impozite și Taxe Locale

a rezultat că imobilul, în conformitate cu Decretul nr. 842 din 28 martie 1941 a

trecut la Societatea Creditului Funciar Urban începând cu data de 26 octombrie 1941.

Prin deciziunea nr.

228 din 01 noiembrie 1962 imobilul compus din teren în suprafață de 155,80 m.p.

și construcția formată din 3 camere, baie și bucătărie la parter, 3 camere și bucătărie

la etaj, situat în București, fost proprietatea F.S. și F.R., a fost transmis în

posesia Consiliului Popular al Raionului Lenin.

În adresa din 11

februarie 2009 emisă de Primăria Sectorului 5 București – Direcția Impozite și Taxe

Locale, cu privire la imobil, figurează ca proprietari: - prin declarația din 1949

F.B. și F.I.; - prin procesul-verbal din 25 iunie 1952 pe numele F.B. și F.I.; -

certificatul de moștenitor din 18 iulie 1958 pentru defunctul F.I. proprietar pt.

½ din imobil rămâne ca moștenitor F.S., iar prin încheierea din 30

decembrie 1961 proprietatea fostă F.S. și F.R. devine proprietatea statului.

Prin notificarea din

12 martie 2001, emisă în baza Legii nr. 10/2001, F.S. a solicitat restituirea imobilului.

În declarația de notorietate

autentificată din 24 iulie 2006 la BNP I.N., dată pe proprie răspundere, A.A.M.,

a suținut că B.I. este una și aceeași persoană cu F.I. și mai era cunoscut și ca

J., și a fost căsătorit cu F.R., declarație care nu se coroborează însă cu restul

probatoriului, preluarea fiind făcută de la F.S. și F.R., iar nu de la B.I. (zis

și F.I. ori J.) și soția F.R., contrazicând declarația de notorietate.

Din certificatul de naștere

din 25 mai 1999 eliberat de Ambasada României din La Paz a rezultat că F.F.S., născut

la data de 16 iunie 1934, este fiul lui F.J. și al F.R., iar din hotărârea nr.

852 din 21 septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria a IV-a de Instrucție Civilă

din La Paz, privind declarația de moștenitor deschis de F.F.S., a rezultat că F.R.,

decedată la data de 19 septembrie 1990 este văduva lui F., fără a se face precizări

suplimentare, iar F.F.S. a fost instituit ca unic moștenitor.

Din certificatul de moștenitor

din 18 iulie 1958, de pe urma defunctului F.I., decedat la 02 ianuarie 1958, a rămas

ca unic moștenitor F.S., în calitate de fiu, care a cules întreaga masă succesorală,

iar F.R., soția, a renunțat la succesiune.

F.F.S. s-a căsătorit la

data de 25 septembrie 1963 cu Y.M.H.

De pe urma defunctului

F.F.S., decedat la data de 04 aprilie 2003, au rămas ca moștenitori Y.M., văduva

lui F., și fii M.F.J.A. și M.F.C.

Tribunalul a reținut că

sunt numeroase nepotriviri și inadvertențe cu privire la proprietarul imobilului,

respectiv cu privire la nume, dar și cu privire la calitatea de proprietar.

În ceea ce privește numele,

erorile de consemnare puteau fi remediate fie pe cale administrativă, fie pe cale

judecătorească, după caz, pentru a se înlătura orice dubiu, iar în ceea ce privește

dovada calității de proprietar, tribunalul a reținut că la nivelul anului 1940,

în cartea funciară figurau ca proprietari B.I.B. și B.I., în cote de câte ½

fiecare.

În certificatul de moștenitor

din 1958, notarul a reținut că în patrimoniul defunctului F.I. se găsește cota de

½ din imobilul dobândit înainte de căsătorie prin actul de vânzare-cumpărare

din 24 februarie 1928.

Verificând actul amintit,

s-a constatat că în act cumpărătorul este B.I., fără ca la dosar să existe vreun

înscris din care să rezulte schimbarea numelui, astfel încât să rezulte că între

cele două persoane există identitate, fiind una și aceeași.

În ceea ce privește cealaltă

jumătate, notarul a reținut că a fost proprietatea soției defunctului F.R. în baza

actului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1926.

Ori, în contractul

din 24 februarie 1928 figurează ca vânzător F.M., iar nu F.R.

Astfel, nu s-a putut stabili

nicio relație între F.J. și F.R., părinții lui F.F.S., și soții B.I.B. și B.I.

Părinții lui F.F.S. se

numeau la data nașterii, deci în anul 1934, F.J. și F.R., iar proprietarii imobilului

erau mai târziu, în anul 1940, B.I.B. și B.I.

Imobilul a trecut la Societatea

Creditului Funciar Urban începând cu data de 26 octombrie 1941, iar reclamanții

nu au depus la dosar acte din care să rezulte neîndoielnic calitatea de proprietari

a autorilor lor.

S-a analizat, totuși,

cererea în revendicare, în baza prezumției că persoana care figura în calitate de

proprietar la data preluării, avea această calitate, reținând că reclamanții nu

au formulat notificare în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu au depus probe din

care să rezulte că le-au adus la cunoștință pârâților L.G.C. și V.G. dorința de

a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului.

Prin adresa din 26

august 1998, SC C. SA comunica defunctului S.F. că imobilul a fost deja vândut în

baza Legii nr. 112/1995, urmând a se adresa instanțelor de judecată.

Întrucât caracterul abuziv

al preluării imobilului este prezumat de Legea nr. 247/2005, acesta s-a avut în

vedere la aprecierea caracterului de preferabilitate al titlurilor de proprietate

în cadrul operațiunii de comparare, pe capătul de cerere privind revendicarea și

nu s-a considerat că poate face obiectul unei cereri distincte.

Pârâta V.G. a dobândit

dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2, situat la etajul 1, prin contractul

de vânzare-cumpărare din 10 septembrie 1996.

Pârâtul L.G.C. a dobândit

dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat la parter, prin contractul

de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996.

Valabilitatea acestor

contracte nu a fost contestată în instanțe de către reclamanți, iar dreptul de proprietate

al pârâților, a fost dobândit cu bună-credință.

Buna credință, reglementată

de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce salvează de la nulitate

contractul de vânzare-cumparare, încheiat de către un vânzator neproprietar, trebuie

să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părții.

Cum la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, imobilul se afla în proprietatea statului, iar

titlul acestuia nu era contestat în instanță și reclamanții nici nu formulaseră

vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că prezumția de bună-credință

nu a fost răsturnată și operează în favoarea actualilor proprietari.

Prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina

temeinicia acțiunii in revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența

unui bun actual (cu referire la cele două apartamente) în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei

atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.

Aprecierea reclamanților

că dreptul lor de proprietate există și solicitarea ca titlul lor să fie comparat

cu cel al pârâților, nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual,

care presupune ca reclamanta să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Or, în cauza de față,

reclamanții nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa,

în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru c. României cererea

nr. 51864/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).

Dimpotrivă, în cauza de

față se poate aprecia că la acest moment este justificată speranța legitimă a chiriașilor-cumpărători

de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlurile lor de proprietate

nu au fost desființate, și s-au consolidat ca urmare a împlinirii termenului prevăzut

de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru atacarea lor cu acțiune în constatarea

nulității absolute.

S-a reținut și aplicabilitatea

dispozițiilor deciziei de îndrumare nr. 33 din 2008, pronunțată în recurs în interesul

legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe,

potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, pe de o parte, reclamanții

nu au în patrimoniul lor nici dreptul de proprietate și nici o speranță legitimă,

iar pe de altă parte, buna credință și siguranța circuitului civil, precum și garanțiile

privind dreptul de proprietate operează în favoarea pârâților, reclamanții având

posibilitatea de a-și valorifica drepturile pe cale administrativă, în baza Legii

nr. 10/2001, având notificare în curs de soluționare, în cadrul căreia pot primi

eventual despăgubiri la valoarea de circulație potrivit dispozițiilor art. 18

lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condițiile Legii speciale nr. 247/2005.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamanții, prin care invocând argumentele deja existente în motivarea

cererii de chemare în judecată, au susținut: existența dreptului lor de proprietate

asupra imobilului, necesitatea comparării titlurilor de proprietate ale părților

din proces, nelegalitatea titlului statului și preferabilitatea titlului lor de

proprietate și existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, anexă

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia nr. 65/A

din 14 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanții M.F.Y., M.F.J.A. și M.F.C.C.,

în contradictoriu cu intimații-pârâți L.G.C. și Municipiul București, prin Primarul

General, obligând apelanții la plata sumei de 9.760 RON, cheltuieli de judecată

către intimatul pârât L.G.C.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Imobilul în litigiu, revendicat

de reclamanți, a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951

și a deciziei nr. 228 din 01 februarie 1962 emisă de fostul Sfat Popular V.I. Lenin

și a fost cumpărat de pârâții V. și L. în baza Legii nr. 112/1995 în totalitate,

imobilul fiind compus din 2 apartamente.

Apelanții nu au nici un

drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, contrar celor susținute în cererea

de apel, deoarece, apelanții nu pot justifica un drept de proprietate în baza titlurilor

din anii 1926-1928, în conformitate cu dispozițiile art. 480 C. civ.

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului – în mod abuziv – conform declarației legiuitorului

din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dar dreptul de proprietate trecut în

proprietatea statului, chiar abuziv, trebuia recunoscut ca aparținând în prezent

reclamanților, în baza unor hotărâri judecătorești sau acte administrative date

în baza legii speciale, pe care însă aceștia nu le au, astfel că aceștia nu sunt

titularii actuali ai bunului, așa cum a reținut în mod legal și instanța de fond.

Un principiu ce a fost

extras din practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce

privește restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare este

acela în baza căruia se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea

statului, dacă petentul este titularul lor actual, calitate ce trebuia să fi fost

recunoscută, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor

măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză.

În sensul menționat,

art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (anterior modificării din 2009) prevedea

că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea

deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, potrivit legii. Astfel, legea

specială prevede, fără echivoc, necesitatea recunoașterii actuale a unui drept de

proprietate, neexercitat din anul 1962.

În condițiile în care

bunul a ieșit din patrimoniul autorilor reclamanților în anul 1962 și de atunci

ei nu au obținut nici o decizie definitivă care să ordone restituirea lui, s-a constatat

că reclamanții nu au nici un titlu de proprietate asupra imobilului, care să reprezinte

un element de comparație cu titlul prezentat de pârâți.

Raționamentul juridic

expus este susținut și în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul

legii, așa cum a fost reținut și de instanța de fond în mod legal, și de asemenea

este susținut și de argumentele prezentate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

în cauza Atanasiu împotriva României (cauza pilot) parag. 141-146 publicată în M.

Of. nr. 778/22.11.2010.

Constatând inexistența

unui titlu de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor în litigiu, în

condițiile în care nici o instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut

acestora dreptul de restituire a imobilului în litigiu s-a stabilit aplicarea corectă

și legală, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 480 C. civ. și a Protocolului

nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea dată de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva deciziei pronunțate de instanța

de apel au declarat recurs reclamanții M.F.Y.M., M.F.J.A. și M.F.C.C., invocând

ca temei legal, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În raport de motivul prevăzut

de pct. 7, recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel este nemotivată,

întrucât deși s-a menționat că reclamanții nu au un titlu de proprietate valabil,

nu s-a arătat de ce toate probele indicate în dovedirea acțiunii nu au fost luate

în considerare, respectiv, titlurile din anii 1926-1928, procesul-verbal din 1940

emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare București și contractul de

vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928.

În susținerea motivului

de recurs întemeiat pe pct. 9, reclamanții au arătat că sunt titularii dreptului

de proprietate asupra imobilului în litigiu și titlul lor este preferabil celor

deținut de pârâți. Consideră că procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru

înființarea cărților funciare București și contractul de vânzare-cumpărare din 24

februarie 1928 sunt acte care le conferă un drept de proprietate și dacă ar fi existat

hotărâri judecătorești sau acte administrative care să le recunoască dreptul de

proprietate, prezentul demers nu ar mai fi fost pornit. În plus, apreciază că potrivit

Legii nr. 10/2001, au calitatea de persoane îndreptățite și că în favoarea acestora

operează prezumția legală de proprietate.

Intimatul pârât L.G.C.

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin notele scrise depuse

de intimata pârâtă V.G. s-au formulat aceleași concluzii, iar cu ocazia dezbaterilor,

reprezentantul acesteia, avocat C.G. a invocat excepția nulității recursului, considerând

că au fost formulate critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Excepția de nulitate a

recursului va fi respinsă, întrucât, criticile formulate de recurenții reclamanți

pot fi încadrate în textele legale indicate, respectiv, pct. 7 și 9 din art. 304

C. proc. civ.

Analizând recursul declarat

de reclamanți, în raport de criticile formulate, se constată că acesta este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Pentru a fi incident motivul

de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea

să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

În susținerea acestui

motiv, recurenții reclamanți invocând prima teză, au considerat că hotărârea recurată

este nelegală, întrucât nu s-a motivat, de ce titlul lor de proprietate a fost constatat

nevalabil, respectiv, de ce probele administrare de aceștia, procesul-verbal din

1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare București și contractul

de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928 nu au fost luate în considerare.

Contrar susținerilor recurenților

reclamanți, nu se poate reține că hotărârea instanței de apel nu este motivată,

cu privire la nereținerea valabilității titlul lor de proprietate asupra imobilului

în litigiu. Astfel, se constată că sub acest aspect, instanța a reținut că imobilul

revendicat de reclamanți în baza art. 480 C. civ., a intrat în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 111/1951 și a deciziei nr. 228 din 01 februarie 1962 emisă

de fostul Sfat Popular V.I. Lenin și a fost cumpărat de pârâții V.G. și L.G.C.,

în baza Legii nr. 112/1995. Având în vedere caracterul abuziv al preluării imobilului,

instanța a mai arătat și de ce nu este suficientă această situație pentru a fi reținut,

ca valabil, titlul reclamanților, în comparație cu cel deținut de pârâți. În raport

de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată ca temei de drept al

acțiunii reclamanților, pentru restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor

state totalitare este necesar ca petentul să fie titularul lor actual, calitate

recunoscută, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor

măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză.

Cum hotărârea recurată

cuprinde temeiurile de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată,

ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului, motivul de recurs

formulat de recurenții-reclamanți întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. este nefondat și va fi respins în consecință.

De altfel, reaprecierea

probelor, așa cum solicită în realitate recurenții reclamanți, nu mai este posibilă

față de actuala configurație a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., care permite cenzurarea

hotărârii numai pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie, ce tind la

schimbarea situației de fapt reținută.

Și motivul de recurs întemeiat,

în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita soluționare

a capătului de cerere în revendicare, este, de asemenea, nefondat, pentru cele ce

succed:

Reclamanții se află în

situația de a fi inițiat acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, pentru imobilului

format din teren în suprafață totală de 155,8 m.p., și construcția existentă pe

acesta, situat în București, sector 5, care a fost preluat de stat abuziv și care

în prezent se află în proprietatea pârâților, ca urmare a încheierii contractelor

de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Anterior formulării prezentei

acțiuni, autorul reclamanților, dl. F.S., a formulat notificarea din 12 martie 2001,

în temeiul legii speciale, Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea măsurilor

corespunzătoare preluării abuzive a imobilului, notificare care nu a fost soluționată

până în prezent.

În ceea ce privește examinarea

valabilității titlului statului supra imobilului în litigiu, se constată că este

permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din

lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii cestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație.

În materia imobilelor

preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, Legea nr.

10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea

și evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru

soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipostaze, legea

specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau

fără titlu valabil.

Procedurile reglementate

de acest act normativ reparatoriu impuneau autorului recurentului-reclamant să se

conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv nu numai să adreseze notificare

unității deținătoare în termenul și condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, ci și să finalizeze procedura judiciară prevăzută

de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea procedurii prevăzute

de acest act normativ este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu.

În speță, recurenții reclamanți

au invocat inițial, ca temei al acțiunii, dispozițiile dreptului comun, respectiv,

art. 480 C. civ., iar prin cererea precizatoare și dispozițiile art. 6 din Legea

nr. 213/1998, Legii nr. 10/2001, Convenției Europeane a Drepturilor Omului și

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Având în vedere cele statuate

prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în secții unite, analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun,

deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre

legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă.

Astfel, prin aceeași decizie

în interesul legii, s-a reținut că, în cazul în care se constată neconcordanțe între

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției

au prioritate, această prioritate putând fi acordată în măsura în care nu se aduce

atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Recurenții au criticat

soluția instanței de apel pentru că, în mod greșit s-a reținut că nu dețin un titlu

de proprietate recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile sau prin acte

administrative speciale, simplul fapt al preluării abuzive, fiind suficient ca titlul

lor să fie preferabil celui deținut de pârâți.

Din această critică, Înalta

Curte constată că recurenții tind să afirme neconcordanțe între cele două reglementări

(națională și europeană) în privința proiecției și garanțiilor dreptului de proprietate

al autorului lor, din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție,

de altfel, indicat ca temei de drept al acțiunii.

În jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, în mod constant, se reține că un reclamant nu poate

pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile

contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de „bunuri” (autonomă,

în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are

cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În schimb, speranța de

a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu

a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun” în

sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, conform hotărârii în cauza

Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98,

din 27 iunie 2001, parag. 83, constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze

contra României: cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaș din 29

iulie 2006, cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau cauza Constandache din 11

iunie 2002.

În speță, reclamanții

au introdus în fața instanțelor o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului

prin unitatea administrativă și chiriașilor cumpărători și au contestat valabilitatea

privării de proprietate a autorului său, înfăptuită de către autorități în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001.

Or, în astfel de cazuri,

când pretinsa privare de „bun” a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene

de către România prin Legea nr. 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la 20

iunie 1994, atare solicitare de constatare a încălcării nu este compatibilă ratione

temporis, instanța neputându-se pronunța cu privire la circumstanțele preluării.

Ca urmare a preluării

imobilului de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, nici autorul

reclamanților și nici reclamanții, nu au fost în măsură să exercite vreun drept

de proprietate asupra bunului, și, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva

art. 1 din primul Protocol, că reclamanții au conservat un drept de proprietate

sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o „speranță legitimă”,

în sensul jurisprudenței Curții.

În consecință, Înalta

Curte constată că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, ca acțiune reală

imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului

de proprietate, în mod legal, a fost respinsă de instanța de apel, pentru că recurenții

nu sunt titularii unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza căreia să poată pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține

folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene,

câtă vreme aceștia nu s-au legitimat cu o hotărâre judecătorească irevocabilă cu

efect retroactiv, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului

de către stat și, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul

autorilor reclamanților.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții M.F.Y.M., M.F.J.A. și M.F.C.C. împotriva deciziei

instanței de apel și în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,

aceștia vor fi obligați la plata sumei de 2.000,12 RON către intimatul pârât L.G.C.

și 2.000 RON, către intimata pârâtă V.G., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform

dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului formulată de intimata pârâtă V.G.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții M.F.Y.M., M.F.J.A. și M.F.C.C. împotriva deciziei

nr. 65/A din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenții reclamanți

la plata sumei de 2.000,12 RON către intimatul pârât L.G.C. și la plata sumei de

2.000 RON către intimata pârâtă V.G., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2012.