ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7185/2012

Asupra cauzei civile de față, reține următoarele: Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 02 iunie 2008, sub nr. 5238/302/2008, reclamanții M.F.Y.M., M.F.J.A. și M.F.C.C. au chemat în judecată pe pârâții L.G.C. și V.G., solicitând instanței să dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren în suprafață totală de 155,8 m.p., și construcția existentă pe acesta, situat în București, sector 5, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt descendenții foștilor proprietari, respectiv F.S. și F.R., din patrimoniul cărora imobilul a fost în mod abuziv preluat de către Statul Român în baza Decretului nr. 111/1951 și a dispoziției fostului Sfat Popular VI Lenin nr. 228/1962.

Au mai arătat reclamanții că existența dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor lor rezultă atât din actul prin care s-a dispus preluarea, care prevede în mod expres că imobilul preluat reprezintă „fost proprietatea lui F.S. și F.R.”, cât și din transferurile succesive de proprietate, anterioare preluării.

Au menționat că succesorul (fiul) foștilor proprietari și autorul lor, d-nul F.S., a întreprins toate demersurile necesare restituirii imobilului, solicitând informații din partea autorităților statului care dețineau documentația corespunzătoare identificării situației juridice a acestuia, formulând, totodată, o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii corespunzătoare preluării abuzive a imobilului (notificarea din 12 martie 2001). După decesul fiului foștilor proprietari, M.F.Y.M., în calitate de soție supraviețuitoare a acestuia, a continuat demersurile întreprinse în scopul restituirii imobilului, și până în prezent, nu a beneficiat de niciun fel de măsuri reparatorii ca urmare a demersurilor întreprinse în scopul restituirii imobilului, fiind însă informată că imobilul a fost vândut pârâților prin intermediul contractelor de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, respectiv din 10 septembrie 1996, ambele încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește temeinicia acțiunii, reclamanții au arătat că autorii lor au fost, incontestabil proprietarii imobilului în discuție, ei având calitatea de succesori ai acestora, precum și că în patrimoniul succesorilor a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv de către stat. Reclamanții au precizat că, raportat strict la fondul cauzei, au învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni în revendicare clasică, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., iar titlurile opuse de către pârâți nu pot fi considerate preferabile, dat fiind faptul că, în esență, actele translative de proprietate au fost încheiate cu un neproprietar, respectiv Statul Român.

Au subliniat reclamanții că au un titlu de proprietate mai bine caracterizat, opozabil terților prin înscrierea în cartea funciară și pe care nici preluarea imobilului de către stat, neconformă cu normele legale, nici vânzarea abuzivă către foștii chiriași, nu sunt de natură a-l invalida. În ședința publică din data de 25 iunie 2008, reclamanții au depus la dosarul cauzei cerere precizatoare, în cuprinsul căreia au solicitat instanței, să dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul format din teren în suprafață de 155,8 m.p.

și construcția existentă pe acesta, situat în București, sector 5, să constate nelegalitatea titlului statului pentru imobilul menționat anterior, cu cheltuieli de judecată, înțelegând să se judece în contradictoriu și cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar temeiul de drept invocat a fost completat cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legii nr. 10/2001, Convenției Europeane a Drepturilor Omului și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție. În ședința publică din 24 septembrie 2008, instanța a pus în discuție excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 5 București, invocată de pârâți, pe care, prin sentința civilă nr. 24 septembrie 2008, a admis-o, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Ca urmare a acestei măsuri, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 14 octombrie 2008, sub nr. 38362/3/2008. Pârâta V.G. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. A arătat că reclamanții nu au calitate procesuală activă, întrucât nu sunt moștenitorii adevăraților proprietari. Din susținerile reclamanților, a menționat pârâta, precum și din actul de vânzare din 24 februarie 1928 rezultă că proprietatea asupra unui teren de 155,80 m.p. a aparținut, în cote egale, lui B.I. și F.B. Soțul reclamantei M.F.Y.M. și tatăl celorlalți doi reclamanți s-a numit F.S. Din certificatul de naștere înregistrat în registrul civil din Bolivia, se constată că F.F.S.

a fost fiul lui F.J. și F.R. Așadar F.S. (soțul și tatăl reclamanților) nu este moștenitorul lui B.I. și F.B. De altfel, a menționat pârâta, reclamanții nu fac nici o dovadă că aceste persoane au fost căsătorite. Actul dat de Judecătoria din La Paz nu este o dovadă a calității de moștenitor, ci doar o atestare că F.R. este „văduva lui F.”. Declarația de notorietate dată de A.A.M. nu este un act credibil și suficient care să ateste schimbarea numelui unei persoane. B.I. a plecat din țară înainte de anul 1950, dată la care A.A.M. avea vârsta de până la 16 ani. Vecinătatea la care face referire este greșită pentru că o persoană care locuiește pe str. V.B., la nr. 24, nu poate fi vecină cu o persoană care locuiește pe str. D.R., la nr. 28. Pe de altă parte, o declarație de notorietate nu poate constitui o dovadă a schimbării numelui.

De regulă, declarațiile de notorietate se referă la prenumele unei persoane sau porecla sub care este cunoscută o asemenea persoană. În plus, reclamanții sunt moștenitorii lui F.F.S., deși în actul lor de naștere, tatăl lor se numea F.S. În privința imobilului revendicat de reclamanți a arătat că nu este același cu cel indicat în actul de vânzare din 1928 și chiar dacă reclamanții ar dovedi că sunt moștenitorii lui B.I., ei nu au calitatea procesuală să revendice imobilul. Arată că terenul ce a aparținut lui B.I. se afla situat pe str. C.D., nr. 55 și 69, fost 13, și nu există nici o dovadă că acel teren este același cu cel situat pe str. D.R., nr. 28, pe care este construită casa în care locuiesc.

Împrejurarea că s-au solicitat autorităților administrative relații cu privire la imobil este lipsită de relevanță, de îndată ce, în materia revendicării, ești obligat să faci dovada proprietății potrivit cu actul de proprietate pe care îl deții. Imobilul revendicat a fost preluat de stat de la Societatea Creditul Funciar Urban, nu de la foștii proprietari, astfel că foștii proprietari și-au pierdut dreptul de proprietate ca urmare a nerestituirii împrumutului și nu ca urmare a naționalizării, condiții în care susținerea reclamanților că imobilul a fost preluat abuziv de stat este neîntemeiată.

Referitor la compararea titlurilor de proprietate a arătat că nu se poate susține că titlul reclamanților este preferabil, aceștia fiind într-o gravă eroare atunci când afirmă că Statul Român l-a deposedat, deoarece când s-au întocmit actele de preluare, conform Decretului nr. 111/1951, imobilul era într-adevăr fără stăpân, de îndată ce unitatea bancară proprietară fusese naționalizată încă din 1948, iar revendicarea solicitată de reclamanți este imposibilă atâta vreme cât titlul pârâților nu poate fi desființat, fiind preferabil celui deținut de reclamanți din punctul de vedere al opozabilității față de terți, iar pârâții au fost de bună credință la încheierea contractelor. Prin sentința civilă nr. 554 din 16 aprilie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, întrucât excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților antamează fondul cauzei, aceasta a fost analizată odată cu fondul. Pe de altă parte, cum din deciziunea nr. 228 din 01 noiembrie 1962 a rezultat că imobilul compus din teren în suprafață de 155,80 m.p. și construcția formată din 3 camere, baie și bucătărie la parter, 3 camere și bucătărie la etaj, situat în București, str. D.R., nr. 28, Raion Lenin, a trecut în proprietatea statului de la F.S. și F.R., excepția invocată se va respinge ca neîntemeiată. Asupra fondului, s-a reținut următoarea situație de fapt: Prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 februarie 1928, F.M.

i-a vândut lui B.I. jumătate din terenul în suprafață de 155,60 m.p., situat în București, str. C.D., nr. 55 și 69, fost 13, și cu ieșire și prin șos. P., astfel cum este descrisă în actul de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1926. Prin mențiunile din registrul de transcripțiuni, asupra imobilului s-a constituit privilegiul vânzătorului, ca garanție la vânzare, în favoarea creditorilor F.M. și F.B., mențiuni care se coroborează cu cele din procesul-verbal de carte funciară din 1940. Din procesul-verbal de carte funciară din 1940 a rezultat că în 1940 imobilul era proprietatea soților B.I.B.

și B.I., în cote de câte ½ fiecare, iar din adeverința din 22 decembrie 2003 emisă de Primăria Sectorului 5 – Direcția Impozite și Taxe Locale a rezultat că imobilul, în conformitate cu Decretul nr. 842 din 28 martie 1941 a trecut la Societatea Creditului Funciar Urban începând cu data de 26 octombrie 1941. Prin deciziunea nr. 228 din 01 noiembrie 1962 imobilul compus din teren în suprafață de 155,80 m.p. și construcția formată din 3 camere, baie și bucătărie la parter, 3 camere și bucătărie la etaj, situat în București, fost proprietatea F.S. și F.R., a fost transmis în posesia Consiliului Popular al Raionului Lenin. În adresa din 11 februarie 2009 emisă de Primăria Sectorului 5 București – Direcția Impozite și Taxe Locale, cu privire la imobil, figurează ca proprietari: - prin declarația din 1949 F.B.

și F.I.; - prin procesul-verbal din 25 iunie 1952 pe numele F.B. și F.I.; - certificatul de moștenitor din 18 iulie 1958 pentru defunctul F.I. proprietar pt. ½ din imobil rămâne ca moștenitor F.S., iar prin încheierea din 30 decembrie 1961 proprietatea fostă F.S. și F.R. devine proprietatea statului. Prin notificarea din 12 martie 2001, emisă în baza Legii nr. 10/2001, F.S. a solicitat restituirea imobilului. În declarația de notorietate autentificată din 24 iulie 2006 la BNP I.N., dată pe proprie răspundere, A.A.M., a suținut că B.I. este una și aceeași persoană cu F.I. și mai era cunoscut și ca J., și a fost căsătorit cu F.R., declarație care nu se coroborează însă cu restul probatoriului, preluarea fiind făcută de la F.S.

și F.R., iar nu de la B.I. (zis și F.I. ori J.) și soția F.R., contrazicând declarația de notorietate. Din certificatul de naștere din 25 mai 1999 eliberat de Ambasada României din La Paz a rezultat că F.F.S., născut la data de 16 iunie 1934, este fiul lui F.J. și al F.R., iar din hotărârea nr. 852 din 21 septembrie 1999, pronunțată de Judecătoria a IV-a de Instrucție Civilă din La Paz, privind declarația de moștenitor deschis de F.F.S., a rezultat că F.R., decedată la data de 19 septembrie 1990 este văduva lui F., fără a se face precizări suplimentare, iar F.F.S. a fost instituit ca unic moștenitor. Din certificatul de moștenitor din 18 iulie 1958, de pe urma defunctului F.I., decedat la 02 ianuarie 1958, a rămas ca unic moștenitor F.S., în calitate de fiu, care a cules întreaga masă succesorală, iar F.R., soția, a renunțat la succesiune.

F.F.S. s-a căsătorit la data de 25 septembrie 1963 cu Y.M.H. De pe urma defunctului F.F.S., decedat la data de 04 aprilie 2003, au rămas ca moștenitori Y.M., văduva lui F., și fii M.F.J.A. și M.F.C. Tribunalul a reținut că sunt numeroase nepotriviri și inadvertențe cu privire la proprietarul imobilului, respectiv cu privire la nume, dar și cu privire la calitatea de proprietar. În ceea ce privește numele, erorile de consemnare puteau fi remediate fie pe cale administrativă, fie pe cale judecătorească, după caz, pentru a se înlătura orice dubiu, iar în ceea ce privește dovada calității de proprietar, tribunalul a reținut că la nivelul anului 1940, în cartea funciară figurau ca proprietari B.I.B.

și B.I., în cote de câte ½ fiecare. În certificatul de moștenitor din 1958, notarul a reținut că în patrimoniul defunctului F.I. se găsește cota de ½ din imobilul dobândit înainte de căsătorie prin actul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928. Verificând actul amintit, s-a constatat că în act cumpărătorul este B.I., fără ca la dosar să existe vreun înscris din care să rezulte schimbarea numelui, astfel încât să rezulte că între cele două persoane există identitate, fiind una și aceeași. În ceea ce privește cealaltă jumătate, notarul a reținut că a fost proprietatea soției defunctului F.R. în baza actului de vânzare-cumpărare din 05 noiembrie 1926. Ori, în contractul din 24 februarie 1928 figurează ca vânzător F.M., iar nu F.R.

Astfel, nu s-a putut stabili nicio relație între F.J. și F.R., părinții lui F.F.S., și soții B.I.B. și B.I. Părinții lui F.F.S. se numeau la data nașterii, deci în anul 1934, F.J. și F.R., iar proprietarii imobilului erau mai târziu, în anul 1940, B.I.B. și B.I. Imobilul a trecut la Societatea Creditului Funciar Urban începând cu data de 26 octombrie 1941, iar reclamanții nu au depus la dosar acte din care să rezulte neîndoielnic calitatea de proprietari a autorilor lor. S-a analizat, totuși, cererea în revendicare, în baza prezumției că persoana care figura în calitate de proprietar la data preluării, avea această calitate, reținând că reclamanții nu au formulat notificare în baza Legii nr. 112/1995 și nici nu au depus probe din care să rezulte că le-au adus la cunoștință pârâților L.G.C.

și V.G. dorința de a redobândi dreptul de proprietate asupra imobilului. Prin adresa din 26 august 1998, SC C. SA comunica defunctului S.F. că imobilul a fost deja vândut în baza Legii nr. 112/1995, urmând a se adresa instanțelor de judecată. Întrucât caracterul abuziv al preluării imobilului este prezumat de Legea nr. 247/2005, acesta s-a avut în vedere la aprecierea caracterului de preferabilitate al titlurilor de proprietate în cadrul operațiunii de comparare, pe capătul de cerere privind revendicarea și nu s-a considerat că poate face obiectul unei cereri distincte. Pârâta V.G. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 2, situat la etajul 1, prin contractul de vânzare-cumpărare din 10 septembrie 1996. Pârâtul L.G.C.

a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat la parter, prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996. Valabilitatea acestor contracte nu a fost contestată în instanțe de către reclamanți, iar dreptul de proprietate al pârâților, a fost dobândit cu bună-credință. Buna credință, reglementată de dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce salvează de la nulitate contractul de vânzare-cumparare, încheiat de către un vânzator neproprietar, trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă proprie a părții. Cum la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, imobilul se afla în proprietatea statului, iar titlul acestuia nu era contestat în instanță și reclamanții nici nu formulaseră vreo cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și operează în favoarea actualilor proprietari.

Prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii in revendicare, întrucât reclamanții nu au justificat existența unui bun actual (cu referire la cele două apartamente) în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat. Aprecierea reclamanților că dreptul lor de proprietate există și solicitarea ca titlul lor să fie comparat cu cel al pârâților, nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual, care presupune ca reclamanta să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Or, în cauza de față, reclamanții nu au nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru c. României cererea nr. 51864/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001). Dimpotrivă, în cauza de față se poate aprecia că la acest moment este justificată speranța legitimă a chiriașilor-cumpărători de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate, și s-au consolidat ca urmare a împlinirii termenului prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru atacarea lor cu acțiune în constatarea nulității absolute.

S-a reținut și aplicabilitatea dispozițiilor deciziei de îndrumare nr. 33 din 2008, pronunțată în recurs în interesul legii, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., astfel că, pe de o parte, reclamanții nu au în patrimoniul lor nici dreptul de proprietate și nici o speranță legitimă, iar pe de altă parte, buna credință și siguranța circuitului civil, precum și garanțiile privind dreptul de proprietate operează în favoarea pârâților, reclamanții având posibilitatea de a-și valorifica drepturile pe cale administrativă, în baza Legii nr. 10/2001, având notificare în curs de soluționare, în cadrul căreia pot primi eventual despăgubiri la valoarea de circulație potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condițiile Legii speciale nr. 247/2005.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, prin care invocând argumentele deja existente în motivarea cererii de chemare în judecată, au susținut: existența dreptului lor de proprietate asupra imobilului, necesitatea comparării titlurilor de proprietate ale părților din proces, nelegalitatea titlului statului și preferabilitatea titlului lor de proprietate și existența unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin decizia nr. 65/A din 14 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanții M.F.Y., M.F.J.A. și M.F.C.C., în contradictoriu cu intimații-pârâți L.G.C.

și Municipiul București, prin Primarul General, obligând apelanții la plata sumei de 9.760 RON, cheltuieli de judecată către intimatul pârât L.G.C. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Imobilul în litigiu, revendicat de reclamanți, a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 și a deciziei nr. 228 din 01 februarie 1962 emisă de fostul Sfat Popular V.I. Lenin și a fost cumpărat de pârâții V. și L. în baza Legii nr. 112/1995 în totalitate, imobilul fiind compus din 2 apartamente. Apelanții nu au nici un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, contrar celor susținute în cererea de apel, deoarece, apelanții nu pot justifica un drept de proprietate în baza titlurilor din anii 1926-1928, în conformitate cu dispozițiile art. 480 C. civ.

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului – în mod abuziv – conform declarației legiuitorului din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dar dreptul de proprietate trecut în proprietatea statului, chiar abuziv, trebuia recunoscut ca aparținând în prezent reclamanților, în baza unor hotărâri judecătorești sau acte administrative date în baza legii speciale, pe care însă aceștia nu le au, astfel că aceștia nu sunt titularii actuali ai bunului, așa cum a reținut în mod legal și instanța de fond.

Un principiu ce a fost extras din practica judiciară a Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare este acela în baza căruia se poate pretinde restituirea unor bunuri aflate în stăpânirea statului, dacă petentul este titularul lor actual, calitate ce trebuia să fi fost recunoscută, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză. În sensul menționat, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (anterior modificării din 2009) prevedea că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, potrivit legii.

Astfel, legea specială prevede, fără echivoc, necesitatea recunoașterii actuale a unui drept de proprietate, neexercitat din anul 1962. În condițiile în care bunul a ieșit din patrimoniul autorilor reclamanților în anul 1962 și de atunci ei nu au obținut nici o decizie definitivă care să ordone restituirea lui, s-a constatat că reclamanții nu au nici un titlu de proprietate asupra imobilului, care să reprezinte un element de comparație cu titlul prezentat de pârâți. Raționamentul juridic expus este susținut și în considerentele deciziei nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, așa cum a fost reținut și de instanța de fond în mod legal, și de asemenea este susținut și de argumentele prezentate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu împotriva României (cauza pilot) parag.

141-146 publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010. Constatând inexistența unui titlu de proprietate al reclamanților asupra apartamentelor în litigiu, în condițiile în care nici o instanță sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora dreptul de restituire a imobilului în litigiu s-a stabilit aplicarea corectă și legală, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 480 C. civ. și a Protocolului nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamanții M.F.Y.M., M.F.J.A. și M.F.C.C., invocând ca temei legal, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În raport de motivul prevăzut de pct. 7, recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât deși s-a menționat că reclamanții nu au un titlu de proprietate valabil, nu s-a arătat de ce toate probele indicate în dovedirea acțiunii nu au fost luate în considerare, respectiv, titlurile din anii 1926-1928, procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare București și contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe pct. 9, reclamanții au arătat că sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și titlul lor este preferabil celor deținut de pârâți.

Consideră că procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare București și contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928 sunt acte care le conferă un drept de proprietate și dacă ar fi existat hotărâri judecătorești sau acte administrative care să le recunoască dreptul de proprietate, prezentul demers nu ar mai fi fost pornit. În plus, apreciază că potrivit Legii nr. 10/2001, au calitatea de persoane îndreptățite și că în favoarea acestora operează prezumția legală de proprietate. Intimatul pârât L.G.C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin notele scrise depuse de intimata pârâtă V.G.

s-au formulat aceleași concluzii, iar cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul acesteia, avocat C.G. a invocat excepția nulității recursului, considerând că au fost formulate critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. Excepția de nulitate a recursului va fi respinsă, întrucât, criticile formulate de recurenții reclamanți pot fi încadrate în textele legale indicate, respectiv, pct. 7 și 9 din art. 304 C. proc. civ. Analizând recursul declarat de reclamanți, în raport de criticile formulate, se constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Pentru a fi incident motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se sprijină sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În susținerea acestui motiv, recurenții reclamanți invocând prima teză, au considerat că hotărârea recurată este nelegală, întrucât nu s-a motivat, de ce titlul lor de proprietate a fost constatat nevalabil, respectiv, de ce probele administrare de aceștia, procesul-verbal din 1940 emis de Comisia pentru înființarea cărților funciare București și contractul de vânzare-cumpărare din 24 februarie 1928 nu au fost luate în considerare. Contrar susținerilor recurenților reclamanți, nu se poate reține că hotărârea instanței de apel nu este motivată, cu privire la nereținerea valabilității titlul lor de proprietate asupra imobilului în litigiu. Astfel, se constată că sub acest aspect, instanța a reținut că imobilul revendicat de reclamanți în baza art. 480 C. civ., a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 și a deciziei nr. 228 din 01 februarie 1962 emisă de fostul Sfat Popular V.I.

Lenin și a fost cumpărat de pârâții V.G. și L.G.C., în baza Legii nr. 112/1995. Având în vedere caracterul abuziv al preluării imobilului, instanța a mai arătat și de ce nu este suficientă această situație pentru a fi reținut, ca valabil, titlul reclamanților, în comparație cu cel deținut de pârâți. În raport de practica Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată ca temei de drept al acțiunii reclamanților, pentru restituirea bunurilor trecute în stăpânirea fostelor state totalitare este necesar ca petentul să fie titularul lor actual, calitate recunoscută, fie printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fie pe calea unor măsuri legislative de restituire adoptate de statul în cauză. Cum hotărârea recurată cuprinde temeiurile de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului, motivul de recurs formulat de recurenții-reclamanți întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. este nefondat și va fi respins în consecință. De altfel, reaprecierea probelor, așa cum solicită în realitate recurenții reclamanți, nu mai este posibilă față de actuala configurație a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., care permite cenzurarea hotărârii numai pentru motive de nelegalitate nu și de netemeinicie, ce tind la schimbarea situației de fapt reținută. Și motivul de recurs întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., privind greșita soluționare a capătului de cerere în revendicare, este, de asemenea, nefondat, pentru cele ce succed: Reclamanții se află în situația de a fi inițiat acțiunea în revendicare, pe dreptul comun, pentru imobilului format din teren în suprafață totală de 155,8 m.p., și construcția existentă pe acesta, situat în București, sector 5, care a fost preluat de stat abuziv și care în prezent se află în proprietatea pârâților, ca urmare a încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.

Anterior formulării prezentei acțiuni, autorul reclamanților, dl. F.S., a formulat notificarea din 12 martie 2001, în temeiul legii speciale, Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat acordarea măsurilor corespunzătoare preluării abuzive a imobilului, notificare care nu a fost soluționată până în prezent. În ceea ce privește examinarea valabilității titlului statului supra imobilului în litigiu, se constată că este permisă în contextul Legii nr. 213/1998, deoarece, potrivit art. 6 alin. (2) din lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii cestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

În materia imobilelor preluate abuziv de stat, a fost adoptată legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, act normativ care, din perspectiva art. 2 lit. h) sau lit. i), permitea și evaluarea titlului statului pentru cazul în care o atare analiză era utilă pentru soluționarea notificării, dată fiind împrejurarea că, în anumite ipostaze, legea specială reglementează soluții diferite după cum imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil.

Procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau autorului recurentului-reclamant să se conformeze conduitei prescrise de lege, respectiv nu numai să adreseze notificare unității deținătoare în termenul și condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, ci și să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea procedurii prevăzute de acest act normativ este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu. În speță, recurenții reclamanți au invocat inițial, ca temei al acțiunii, dispozițiile dreptului comun, respectiv, art. 480 C. civ., iar prin cererea precizatoare și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, Legii nr. 10/2001, Convenției Europeane a Drepturilor Omului și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Având în vedere cele statuate prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, analiza cererii de față nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se rezolvă în favoarea celei din urmă. Astfel, prin aceeași decizie în interesul legii, s-a reținut că, în cazul în care se constată neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile Convenției au prioritate, această prioritate putând fi acordată în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Recurenții au criticat soluția instanței de apel pentru că, în mod greșit s-a reținut că nu dețin un titlu de proprietate recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile sau prin acte administrative speciale, simplul fapt al preluării abuzive, fiind suficient ca titlul lor să fie preferabil celui deținut de pârâți. Din această critică, Înalta Curte constată că recurenții tind să afirme neconcordanțe între cele două reglementări (națională și europeană) în privința proiecției și garanțiilor dreptului de proprietate al autorului lor, din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, de altfel, indicat ca temei de drept al acțiunii. În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant, se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de „bunuri” (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate. În schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerată ca „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, conform hotărârii în cauza Prințul Hans-Adam II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr. 42527/98, din 27 iunie 2001, parag.

83, constatări reluate de Curtea Europeană și în cauze contra României: cauza Zamfirescu din 14 decembrie 2006, cauza Caracaș din 29 iulie 2006, cauza Lungoci din 26 ianuarie 2006 sau cauza Constandache din 11 iunie 2002. În speță, reclamanții au introdus în fața instanțelor o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului prin unitatea administrativă și chiriașilor cumpărători și au contestat valabilitatea privării de proprietate a autorului său, înfăptuită de către autorități în perioada de referință a Legii nr. 10/2001. Or, în astfel de cazuri, când pretinsa privare de „bun” a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene de către România prin Legea nr. 30/1994 și intrarea în vigoare a Convenției la 20 iunie 1994, atare solicitare de constatare a încălcării nu este compatibilă ratione temporis, instanța neputându-se pronunța cu privire la circumstanțele preluării.

Ca urmare a preluării imobilului de către stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, nici autorul reclamanților și nici reclamanții, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului, și, în consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din primul Protocol, că reclamanții au conservat un drept de proprietate sau un drept la restituire ce ar putea fi interpretat ca o „speranță legitimă”, în sensul jurisprudenței Curții.

În consecință, Înalta Curte constată că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, ca acțiune reală imobiliară petitorie prin care se tinde la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate, în mod legal, a fost respinsă de instanța de apel, pentru că recurenții nu sunt titularii unui „bun” ori al unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza căreia să poată pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene, câtă vreme aceștia nu s-au legitimat cu o hotărâre judecătorească irevocabilă cu efect retroactiv, prin care să se fi recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul autorilor reclamanților.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.F.Y.M., M.F.J.A. și M.F.C.C. împotriva deciziei instanței de apel și în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., aceștia vor fi obligați la plata sumei de 2.000,12 RON către intimatul pârât L.G.C. și 2.000 RON, către intimata pârâtă V.G., cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului formulată de intimata pârâtă V.G. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.F.Y.M., M.F.J.A. și M.F.C.C. împotriva deciziei nr. 65/A din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurenții reclamanți la plata sumei de 2.000,12 RON către intimatul pârât L.G.C. și la plata sumei de 2.000 RON către intimata pârâtă V.G., cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012.