ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6502/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6502/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1488 din 27

octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții S.A., C.S.S. și M.G.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiului București, prin Primarul General; a obligat pârâta să propună măsuri

reparatorii, în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de

despăgubiri în condițiile Legii speciale nr. 247/2005, pentru imobilul teren în

suprafață de 179,62 m.p., situat în București, sectorul 5, și la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de expert.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că prin notificarea emisă prin BEJ S.D. în 10

august 2001, reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul

teren și construcție situat în București, Intrarea L.A., sector 5.

Din adresa din 08

februarie 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Juridic, Contencios,

Legislație, rezultă că notificarea nu a fost soluționată întrucât dosarul nu este

complet.

Tribunalul a constatat

că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată.

Prin decizia nr. 20 pronunțată

la data de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs

în interesul legii și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 239 alin. (3) C.

proc. civ., s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificarea

pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.

Procedând la analizarea

cererii de restituire pe fond, Tribunalul a reținut:

Pentru a fi persoană îndreptățită

la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, contestatoarea trebuie

să îndeplinească, cumulativ, două condiții: - imobilul să facă parte dintre „Imobilele

preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite” [art. 1

alin. (1) din lege]; - persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică,

proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora [art. 3

alin. (1) lit. a) din lege] sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor

fizice îndreptățite [art. 4 alin. (2) din lege].

În ceea ce privește imobilul,

Tribunalul a reținut:

Din actul de vânzare-cumpărare

autentificat în 24 octombrie 1930, rezultă că B.S.S. și B.G. au cumpărat de la V.M.

un teren în suprafață de 179,62 m.p. situat în București, sector 5.

Din adresa din 15

iulie 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Evidența Proprietății,

rezultă că în evidențele acestei instituții, la nivelul anului 1986, imobilul a

fost consemnat cu teren în suprafață de 237 m.p. și construcție 125 m.p. cu posesor

de parcelă R.G., iar în Anexa nr. 21 a H.G. nr. 556/1990 figurează plata despăgubirilor.

Din adresa din 04

august 2010 emisă de Primăria Municipiului București - Serviciul Nomenclatură Urbană,

rezultă că Intrarea L.A., în prezent desființată, nu a purtat o altă denumire.

Din adresa din 31

august 2010 emisă de Primăria Sector 5 București - Direcția Impozite și Taxe Locale

rezultă că la adresa imobilului figurează figurează R.G. în intervalul 1952-1966,

proces-verbal de predare primire din 11 noiembrie 1986, fără nume, și adeverința

din 17 februarie 2001 pentru C.S.S., în prezent adresa respectivă nu mai figurează

în evidențe.

În registrul fiscal figurează

ca plătitor de impozite R.G. pentru intervalul 1952-1961.

În sfârșit, tot din evidențele

Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 5 rezultă că la nivelul anului 1966

figura ca plătitor de impozit R.G. pentru teren în suprafață de 179 m.p.

Din evidențele Primăriei

Municipiului București - Serviciul Evidența Proprietății rezultă că R.G. nu a încasat

despăgubiri pentru imobilul demolat.

Din raportul de expertiză

tehnică efectuat de expert C.V. rezultă că imobilul a cărui restituire se solicită

a fost identificat, terenul măsoară 267 m.p. și este ocupat de parcare și Hotelul

M., fiind, așadar, afectat de utilități publice și imposibil de restituit în natură.

Pentru imobil nu s-au

încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației

în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ. care prevede

că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă și o prealabilă despăgubire,

precum și dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948 care prevedea că: „Proprietatea

particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”, precum

și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte.

În ceea ce privește cea

de a doua condiție, Tribunalul a reținut:

Din certificatul de moștenitor

din 13 iulie 1979 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 6 București rezultă că

de pe urma defunctului R.G., decedat la 12 martie 1979, cu ultim domiciliu în București,

Intrarea A., sector 6, au rămas ca moștenitori S.A., în calitate de fiică, C.S.S.,

în calitate de fiică și M.G., în calitate de fiică, cu câte o cotă de 1/3 fiecare,

iar ca bunuri terenul în suprafață de 179,61 m.p. și construcții edificate pe acest

teren, dobândite prin cumpărare în baza actului autentificat în 1930 și transcris

la Tribunalul Ilfov în timpul căsătoriei cu R.S., decedată în anul 1962, bun propriu

al defunctului.

Pentru aceste motive,

Tribunalul constatând imposibil de restituit imobilul, a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâta să propună măsuri reparatorii în compensare alte bunuri sau

servicii, ori să propună acordare de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005

pentru imobilul teren în suprafață de 179,62 m.p.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o

ca nelegală pentru următoarele motive:

Potrivit Capitolului 1

pct. 1 lit. e) din Normele metodologice, sarcina probei proprietății și a deținerii

legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde

a fi îndreptățită.

Înscrisurile avute în

vedere de către instanța de judecată la soluționarea cauzei și considerate de către

instanța de fond ca acte doveditoare a dreptului de proprietate, nu se întregesc

cu înscrisuri originare doveditoare a dreptului de proprietate pretins, înscrisuri

care nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Obligația de a depune

actele doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care

atestă această calitate revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii

nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse ca anexă la notificare

odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare

a Legii nr. 10/2001, lege sub imperiul căreia a fost soluționată notificarea.

S-a invocat nota din

07 iulie 2010 emisă de Primarul General din care rezultă că instituția apelantă

nu dispune momentan de bunuri și/sau servicii care pot fi acordate în compensare.

Având în vedere cele de

mai sus, a solicitat obligarea Municipiului București să emită dispoziție de acordare

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu potrivit Titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

S-a invocat că în mod

greșit instanța a admis capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, având

în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa

procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției.

Prin decizia civilă

nr. 770A din 26 octombrie 2011, Curtea de apel a respins ca nefondat apelul formulat

de apelantul-pârât Municipiul București, prin Primarul General, împotriva sentinței

civile nr. 1488 din 27 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți G.A.C., domiciliată în

București, sector 6, C.S.S. și M.G.M., ambii cu domiciliul ales la Cab. Av „A.C.”,

în București, sector 6, și a obligat apelantul la 2.130 RON cheltuieli de judecată

în apel față de intimați.

Curtea de apel a reținut

următoarele:

În cazul în care unitatea

deținătoare învestită cu soluționarea notificării, nu respectă obligația instituită

prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire

în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii

ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, se impune ca instanța

învestită să evoce fondul și să suplinească refuzul unității deținătoare notificate

de a soluționa notificarea.

Lipsa răspunsului unității

deținătoare învestită cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul acesteia

de a dispune cu privire la măsurile reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite,

iar un asemenea refuz nu poate să rămână necenzurat pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră îndreptățit de a se adresa instanței

competente. Însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2) că nicio lege nu poate

îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru

apărarea intereselor sale legitime.

Nu se poate primi critica

formulată de apelantă în sensul că reclamanta nu ar fi depus la dosarul administrativ

actele doveditoare în original.

Pârâta, ca unitate deținătoare

notificată avea, pe de o parte, obligația de a soluționa notificarea chiar prin

respingerea acesteia (dacă socotea că notificatorul nu a făcut dovada dreptului

său de proprietate asupra imobilului notificat), iar, pe de altă parte, reclamanta

putea fi chemată pentru a se confrunta originalele actelor cu copiile depuse în

dosarul administrativ.

Curtea a constatat că

în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanții sunt persoane îndreptățite

la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat ce nu poate fi restituit

în natură, situație în care devin incidente dispozițiile art. 16 din Titlul VII

al Legii nr. 247/2005.

Curtea nu a primit nici

critica, potrivit căreia ar trebui ca instanța să oblige Municipiul București să

emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât nu

dispune momentan de bunuri sau servicii care pot fi acordate în compensare.

Instanța de fond a constatat

în mod legal că imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură.

Măsura reparatorie prin

care vor fi despăgubiți în final reclamanții va fi stabilită de către Comisia Centrală

care va aprecia care dintre măsurile reținute de instanța de fond în dispozitivul

sentinței poate fi acordată reclamanților.

Nici ultimul motiv de

apel privind cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul, nu s-a apreciat

ca fondat, întrucât potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată,

ceea ce s-a întâmplat în speță.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs Municipiul București, prin Primarul General,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare

a dispozițiilor art. 22-23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

potrivit cu care unitatea învestită cu soluționarea notificării este în drept să

soluționeze notificarea numai după ce au fost depuse toate înscrisurile care fac

dovada calității de persoană îndreptățită a notificatorului, iar în cauză nu s-au

depus toate înscrisurile care fac această dovadă, și nici declarație expresă că

nu mai sunt alte dovezi de administrat.

S-a susținut că înscrisurile

depuse în dovedirea calității de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001,

nu fac dovadă deplină întrucât nu se întregesc cu înscrisuri originare doveditoare

ale dreptului de proprietate.

S-a criticat decizia și

în ce privește interpretarea și aplicarea dispoziției nr. 274 C. proc. civ. susținându-se

că instanța avea obligația să cenzureze cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate

și în raport de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. să micșoreze cuantumul

acestora având în vedere și criteriile prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei

de avocat.

Recursul nu este fondat

pentru următoarele considerente:

Este adevărat că art.

23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele

care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării,

numai că sintagma „până la data soluționării notificării” nu are în vedere numai

etapa administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă trebuie

înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape

- administrativă, înaintea entități notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă

a instanței de judecată deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele

două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nicio prevedere

a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar

a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces

la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma

la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării,

pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire

a justiției. Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierde

dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în justiție măsuri reparatorii, este

prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.

Prin urmare, nedepunerea

de către reclamanți, în calitate de titulari ai notificării, a actelor doveditoare

până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, avea

drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor

depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea

depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.

Teza contrară, pe care

încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar

lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența

căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea

conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe

în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecății.

Întrucât administrarea

probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea

părții ce formulează contestație împotriva refuzului de soluționare a notificării

să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe

baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată

formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanții au dovedit

calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii cu actele

depuse la dosar, respectiv procesul-verbal de predare-preluare din 11 noiembrie

1986, imobilul fiind evidențiat și în Anexa nr. 21 din H.G. nr. 556/1990.

Nefondată este și critica

privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

Temeiul acordării cheltuielilor

de judecată îl reprezintă culpa procesuală, iar pârâta este în evidentă culpă procesuală

urmare a respingerii apelului.

Înalta Curte nu poate

face ea însăși o apreciere a proporționalității onorariului cu valoarea pricinii

și nici a complexității cauzei deduse judecății în fața instanței de apel, deoarece

recursul este o cale de atac ce se poate exercita numai pentru motive de nelegalitate,

nu și pentru motive de netemeinicie.

Verificarea și justificarea

cuantumului onorariului solicitat țin de aprecierea probelor, aspect ce nu se încadrează

în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva

deciziei nr. 770A din 26 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 octombrie 2012.