ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5581/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1486 din 06 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă admis în parte acțiunea completată și precizată, formulată de reclamanta B.E. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și C.C.S.D. și în consecință: A obligat pe pârâtul Municipiul București să emită o dispoziție prin care să propună despăgubiri pentru terenul în suprafață de 601 m.p., situat în str. M., obiect al notificării, înregistrată la Prefectura Municipiului București, valoarea despăgubirilor fiind de 210 . 350 euro. A obligat pe pârâta C.C.S.D. să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 210.350 euro, în echivalent RON.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că raportat la decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Î.C.C.J. este competent să se pronunțe pe fondul notificării reclamantei, față de refuzul nejustificat al unității deținătoare de soluționare a notificării în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pe fondul cererii de restituire, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a formulat notificarea nr. 3425 din 14 iulie 2001, privind imobilul din strada M. București, „compus din 2.660 m.p. din care s-au revendicat 2005 m.p. și din care au rămas 660 m.p.", solicitând despăgubiri pentru suprafața de 660 m.p., nerevendicată. Prin sentința civilă nr. 70 din 27 ianuarie 1999 a Tribunalului București, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligat pârâtul C.G.M.B.

să îi lase în proprietate și posesie imobilul situat în București, str. M., compus din teren în suprafață de 2.005 m.p. Din motivarea acestei sentințe reiese că reclamanta a revendicat suprafața totală de 2.660 m.p. și că acțiunea a fost admisă doar pentru 2005 m.p., restul de 655 m.p. fiind ocupați. Rezultă că terenul ce face obiectul prezentului litigiu este în suprafață de 655 m.p. El face parte din lotul numitului I.I., conform actului de partaj autentificat din 06 iulie 1937, iar reclamanta este moștenitoarea acestuia, conform certificatului de moștenitor nr. 230/1989. Din raportul de expertiză topografică efectuat în cauză reiese că suprafața în litigiu, de 655 mp, face parte din terenul ce a fost proprietatea lui Ilie D. Ilie conform actului de partaj voluntar depus la dosar și că din această suprafață de 655 m.p., suprafața de 54 m.p.

face parte din cei 2005 m.p. stipulați în sentința civilă nr. 70 din 27 ianuarie 1999. Întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, respectiv nr. 194/1974, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) și h) din Legea nr. 10/2001. Față de situația menționată și față de prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 601 m.p. Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta are dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, sens în care pârâtul Municipiul București, în calitate de unitate deținătoare, va fi obligat să emită o dispoziție prin care să propună despăgubiri pentru terenul în suprafață de 601 m.p.

Dispoziția cu propunere de despăgubiri va privi doar terenul în suprafață de 601 m.p., raportat la concluziile raportului de expertiză topografică efectuat în cauză, care stabilesc faptul că din suprafața de 655 m.p., suprafața de 54 m.p. face parte din cei 2005 m.p. restituiți reclamantei prin sentința civilă din 27 ianuarie 1999. Pentru acești 54 m.p., ca și pentru restul de teren indicat de reclamantă, de 471 m.p., ce a făcut obiectul sentinței civile nr. 70/1999, dar pentru care susține că nu a fost pusă în posesie, partea are deja un titlu și nu este admis a obține o dublă reparație, având posibilitatea doar de a solicita punerea în executare a hotărârii judecătorești irevocabile pe care o deține.

Față de atribuțiile conferite pârâtei C.C.S.D. prin Legea nr. 247/2005, aceasta va fi obligată să emită titlul de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 210.350 euro, în echivalent RON, contravaloare a terenului în litigiu de 601 m.p. Procedura Legii nr. 10/2001 se continuă cu cea determinată de Legea nr. 247/2005, astfel încât efectele pasivității unității deținătoare se răsfrâng și asupra procedurii subsecvente, reclamanta având interesul de a obține concretizarea demersurilor administrative efectuate prin emiterea titlului final, pentru a evita o nouă acțiune prin care, după emiterea dispoziției de propunere a despăgubirilor, să solicite aceasta. Prin decizia civilă nr. 414A/18.04.2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelurile declarate de pârâții Municipiul București și C.C.S.D.

împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.C.S.D. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A înlăturat mențiunile privind valoarea despăgubirilor, urmând ca dispoziția să fie emisă cu respectarea procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei soluții, Curtea, a reținut următoarele: Din interpretarea coroborată a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, și de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, rezultă că, pe baza actelor doveditoare depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și pe baza analizei împrejurărilor de fapt și de drept ale situației invocate în notificare, se emite de către unitatea deținătoare o dispoziție/decizie prin care: fie se restituie în natură imobilul solicitat, fie se respinge restituirea în natură a imobilului solicitat și se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, fie se respinge notificarea întrucât persoana îndreptățită nu a făcut dovada preluării abuzive, a dreptului de proprietate și calitatea de moștenitor, sau nu avea calitatea de persoană îndreptățită potrivit legii.

în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, constând fie în compensarea cu alte bunuri sau servicii, oferite în echivalent, fie în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Această din urmă modalitate reparatorie se propune a fi acordată prin decizia sau, după caz, prin dispoziția entității învestite de legiuitor cu soluționarea notificării, acte ce marchează epuizarea procedurii administrative de restituire ce se desfășoară conform Legii nr. 10/2001 și care, potrivit aceluiași act normativ, pot fi contestate la secțiile civile ale Tribunalului - instanța competentă material să soluționeze toate cererile promovate de persoanele îndreptățite la restituire privind modul de rezolvare a notificărilor adresate unităților deținătoare a imobilului solicitat ori entităților învestite de legiuitor cu soluționarea lor.

În temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, după primirea dosarelor, S.C.C.S.D. procedează, administrativ, la analizarea dosarelor în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură. Ulterior acestei analize, dosarele în care în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate în mod aleatoriu de către Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului de evaluare. După întocmirea lucrării de specialitate, pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Decizia ce se emite în urma parcurgerii procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 poate fi atacată de cel interesat la instanța de contencios administrativ competentă. Prezentul demers judiciar al reclamantei a fost justificat de aceasta pe refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren preluat abuziv în perioada regimului politic comunist și, în aceste condiții, reținând din actele de la dosar că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul teren în litigiu, tribunalul avea obligația respectării dispozițiilor legale susmenționate privind valorificare dreptului de proprietate recunoscut.

Este deci evident că, față de limitele învestirii prin acțiunea reclamantei, cu precizările aduse ulterior, o acțiune îndreptată împotriva ambelor pârâte, în condițiile în care nu există niciun raport juridic între reclamantă și C.C.S.D. în sensul arătat de aceasta din urmă prin cererea de apel - nefiind inițiată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură conform prevederilor din Legea nr. 247/2005 - nu pot fi primite susținerile apelantei referitoare la necompetența instanței de fond pentru soluționarea acțiunii deduse judecății și nici cele privind prematuritatea cererii de obligare la emiterea titlului de despăgubiri, neputându-se susține că există un termen de formulare a unei asemenea cereri (neprevăzută ca atare de lege), fundamentată eventual pe un posibil refuz de respectare de către apelantă a atribuțiilor sale în emiterea acestor titluri.

Urmează însă a se constata lipsa calității procesuale pasive a pârâtei C.C.S.D., față de atribuțiile acestei entități, potrivit Legii nr. 10/2001, întrucât numai unitatea deținătoare a bunului imobil solicitat prin notificare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, după caz, are obligația de a emite o decizie/dispoziție prin care soluționează notificarea formulată în temeiul acestui act normativ reparatoriu. Numai în cadrul acestei proceduri se poate verifica dacă reclamantul este îndreptățit la restituire, dacă imobilele pot fi restituite în natură și, după caz, se propune acordarea măsurilor reparatorii în condițiile Legii nr. 247/2005, potrivit celor expuse anterior. Referitor la considerentele primei instanțe privind aplicarea deciziei din 19 martie 2007, a Î.C.C.J.

prin care s-a admis recursul în interesul legii în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este de observat că interpretarea dată de instanța supremă textelor legale cuprinse în această decizie nu poate fi luată în considerare în speța dedusă judecății în sensul dorit de reclamantă, respectiv stabilirea despăgubirilor prin hotărârea judecătorească, întrucât s-ar eluda nu numai prevederile legale imperative din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar chiar și interpretarea obligatorie, conform art. 329 C. proc. civ., dată acestora de secțiile unite ale Î.C.C.J.

Această concluzie se impune fără echivoc dacă se are în vedere decizia din 4 iunie 2007 a I.C.C.J., prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". În considerentele acestei decizii se arată că pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a măsurilor reparatorii „într-un spirit rezonabil pentru părțile implicate în astfel de litigii", „prin titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" și că, „din perspectiva reglementării de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare)", Rezultă, deci,

că în cazul notificării reclamantei, nesoluționată încă de unitatea deținătoare, sunt pe deplin aplicabile prevederile Legii nr. 247/2005 referitoare la modul de stabilire și plată a despăgubirilor. Or, instanței civile nu-i mai revine competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, așa cum s-a statuat obligatoriu prin decizia în interesul legii nr. LII/2007 a Î.C.C.J., secțiile unite.

În consecință, instanța nu poate ignora o atare jurisprudență stabilită și previzibilă, ținând seama în plus de faptul că nefuncționalitatea Fondului Proprietatea constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage doar obligația pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale alte căi de valorificare a creanței proprietarului împotriva statului având ca obiect valoarea imobilului preluat abuziv de acesta. Prin urmare, sunt întemeiate și criticile sub acest aspect ale apelantului Municipiul București, neexistând astfel niciun motiv pentru care reclamanta să-și valorifice drepturile recunoscute prin hotărâre judecătorească pe alte cai decât cele legale, stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii neputându-se face decât de către C.C.S.D., după demararea procedurilor specifice.

Decizia Curții de Apel, a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a invocat următoarele motive: 1. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii. Instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului și nu a înțeles care este situația de fapt și de drept, iar dispozitivul hotărârii neavând un înțeles clar, lasă loc echivocului. în înțelegerea gramaticală corectă dacă instanța de judecată a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii, nu a făcut altceva decât să oblige pârâtul Municipiul București la emiterea unei dispoziții și la plata despăgubirilor, pentru că și acest pârât a fost obligat să propună despăgubiri în cadrul viitoarei dispoziții.

Hotărârea nu este motivată și nu se bazează pe materialul probator efectuat în cauză. Analizând greșit întreg probatoriul, prin citarea motivelor de apel și copierea lor integrală, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și a ajuns, în mod eronat, la concluzia că cererea introductivă este o contestație, când de fapt este o cerere prin care s-a solicitat să se soluționeze notificarea pe fond, constatându-se pasivitatea celor doi pârâți. Nimeni și nimic nu putea să îi împiedice pe pârâți să soluționeze notificarea în decursul celor 10 ani de așteptare, având în vedere și faptul că o altă hotărâre judecătorească soluționase o parte a revendicării.

Toate legile reparatorii, toate deciziile date de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au făcut altceva decât să vină în sprijinul persoanelor îndreptățite, să scurteze timpul de așteptare care zădărnicește orice speranță în recuperarea bunului, cei îndreptățiți la reparație neputând fi lăsați la cheremul pasivității sistemului administrativ, pentru că altfel sensul legilor reparatorii rămâne fără obiect. 2. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea dată a interpretat greșit natura juridică a actului juridic dedus judecății, fără să observe că în cauză sunt incidente prevederile art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 25 alin. (1) stabilește că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, iar art. 26 alin. (1) că entitatea învestită potrivit legii cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare despăgubiri sau alte bunuri. Terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, respectiv nr. 194/1974, deci în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) și h) din Legea nr. 10/2001 și art. 3 din aceeași lege, adică reclamanta intră în categoria persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii.

Neprocedând în acest mod, cei doi pârâți au avut și au în continuare o culpă în nerespectarea legii. 3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este nelegală sub toate aspectele. Instanța de apel evită să aducă în discuție atât deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și deciziile Curții Europene, care de-a lungul anilor au venit cu multe precizări, obligate fiind de nerespectarea legilor și a termenilor impuși de acestea.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General și a decis că dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Faptul că ambii pârâți au fost obligați la măsuri reparatorii este rezultatul efectelor legale, deoarece procedura începută pe Legea nr. 10/2001 se continuă cu procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, astfel încât efectele pasivității unității deținătoare se răsfrâng și asupra procedurii subsecvente, reclamanta având interesul de a obține concretizarea măsurilor administrative efectuate prin emiterea titlului final, pentru a evita o nouă acțiune prin care, după emiterea dispoziției de propunere a despăgubirilor, să solicite aceasta. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și desființarea în tot a hotărârii atacate, cu menținerea sentinței pronunțată de prima instanță. Intimata-pârâtă C.C.S.D.

a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, sens în care a reiterat apărările din fazele procesuale anterioare. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele: 1. Critica recurentei privind nemotivarea hotărârii atacate este nefondată. Din verificarea considerentelor hotărârii atacate, rezultă că instanța de apel și-a fundamentat în fapt și în drept soluția pronunțată, expunând pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a primit criticile din apelurile pârâților și care au condus-o la soluția din dispozitiv. O astfel de motivare respectă cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., situație în care cazul de modificare invocat de recurentă, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., este inoperant în speță. De fapt, din dezvoltarea acestui caz de modificare reiese că recurenta se plânge în realitate nu pentru nemotivarea hotărârii, ci pentru că motivarea instanței de apel ar fi greșită. În acest sens, a susținut că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, deoarece a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, ajungând la concluzia eronată că cererea dedusă judecății este o contestație când, în realitate, este o cerere prin care s-a solicitat să se soluționeze notificarea pe fond, față de pasivitatea pârâților, care nu i-au dat curs în cei 10 ani de când a fost formulată; pe de altă parte, dispozitivul hotărârii nu este clar și lasă loc echivocului în ceea ce privește măsura de menținere a celorlalte dispoziții ale sentinței, care nu poate fi altfel înțeleasă decât că pârâtul Municipiul București este obligat la emiterea unei dispoziții și la plata despăgubirilor.

Aceste critici, ce se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate. Cererea dedusă judecății, prin care reclamanta a invocat refuzul entității notificare de soluționare a notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru a obține măsurile reparatorii prevăzute de această lege, are natura juridică a unei contestații circumscrise dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sens în care sunt dezlegările obligatorii date în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia din 19 martie 2007. Contrar însă susținerilor recurentei, ca și prima instanță, instanța de apel a avut în vedere această natură juridică a acțiunii, iar faptul că a înlăturat din sentința apelată mențiunea privind valoarea despăgubirilor nu înseamnă că nu a soluționat fondul cererii sale de restituire prin echivalent și că nu a dat astfel eficiență deciziei în interesul Legii nr. XX/2007.

Prin această decizie, secțiile unite ale Înaltei Curți au statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Din considerentele aceleiași decizii rezultă că, soluționarea pe fond a contestației împotriva deciziei/dispoziției de respingere a notificării de restituire, respectiv a acțiunii persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a-i răspunde la notificare, presupune ca instanța de judecată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, să cenzureze legalitatea și temeinicia deciziei/dispoziției contestate sau, după caz, a cererii de restituire formulate prin notificare și să dispună ea însăși, în mod direct, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legii, asupra formei de reparație cuvenită persoanei îndreptățite, adică restituirea în natură a imobilului notificat sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, desigur în forma și modalitatea prevăzute de lege.

Or, prin confirmarea soluției fondului de obligare a pârâtului Municipiul București să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, cu înlăturarea mențiunii din sentință privind valoarea despăgubirilor și cu obligația ca respectiva dispoziție să fie emisă cu respectarea procedurii Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța de apel, nu a făcut altceva decât să se pronunțe asupra fondului cererii de restituire prin echivalent, care implica, conform deciziei în interesul Legii nr. XX/2007, stabilirea formei de reparație în echivalent cuvenită părții și acordarea acesteia în modalitatea prevăzută de legea specială. În cazul notificărilor nesoluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este și cazul în speță, entitățile învestite, potrivit legii, nu mai pot stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite.

Valoarea în limitele căreia se va obține, în final, reparația urmează a fi determinată în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către C.C.S.D., în baza raportului întocmit de evaluatori, iar decizia Comisiei Centrale poate fi atacată în justiție, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 [art. 16 alin. (2), (5), (6), (7), respectiv art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005].

Astfel, prin adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri, a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii: 1. procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - restituirea în natură și compensarea cu alte bunuri sau servicii, ca măsură reparatorii prin echivalent) îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor; 2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, stabilite de C.C.S.D.

Prin urmare, entitatea învestită cu soluționarea notificării nu mai poate determina cuantumul despăgubirilor ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci poate doar să facă propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv [art. 1 alin. (3) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005]. În mod corespunzător, nici instanța de judecată nu mai are posibilitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, în procedura contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (la decizia/dispoziția emisă de entitatea notificată sau la refuzul de soluționare a notificării).

Așa fiind, în speță, unde s-a dedus judecății o contestație la refuzul de soluționare a notificării reclamantei, formulată la data de 06 iunie 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța nu mai avea competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, ci doar de obligare a entității notificate să emită decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale, urmând ca stabilirea cuantumului despăgubirilor să se facă în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către C.C.S.D.. În consecință, în mod corect instanța de apel a înlăturat din sentința de fond mențiunile privind valoarea despăgubirilor, păstrând restul dispozițiilor sentinței, măsură care, în contextul și al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.C.S.D.

și respingerii acțiunii față de această pârâtă, este neechivocă în sensul că din sentință s-a păstrat soluția de admitere în parte a acțiunii completate și precizate și de obligare a pârâtului Municipiul București să emită o dispoziție prin care să propună despăgubiri pentru terenul de 601 mp în litigiu. Nu există, așadar, niciun dubiu asupra înțelesului măsurilor din dispozitivul deciziei recurate, susținerile recurentei în acest sens nefiind întemeiate. 2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind indicat ce act juridic dedus judecății a fost interpretat greșit de către instanța de apel. Întrucât prin criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs se impută instanței de apel că nu a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceste critici se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Ele nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reglementează termenul de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare - 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, iar art. 26 alin. (1) din aceeași lege reglementează obligația ce revine unității deținătoare în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, respectiv emiterea unei decizii/dispoziții motivate, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), prin care să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Or, așa cum s-a arătat în analiza motivului de recurs anterior, instanța de apel, a recunoscut calitatea reclamantei de persoană îndreptățită și a analizat forma de reparație ce i se cuvine potrivit Legii nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu o soluționare pe fond a notificării și, implicit, cu o sancționare a refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reține că ar fi ignorat aceste prevederi legale. Pe de altă parte, soluția instanței de apel, care este doar în sensul obligării unității deținătoare la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, este conformă prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Invocând aceste din urmă prevederi legale, recurenta urmărește să obțină obligarea ambilor pârâți - Municipiul București și C.C.S.D. -la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, ceea ce art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu permite, instituind numai în sarcina unității deținătoare obligația de a emite dispoziție de restituire în echivalent, care în cazul despăgubirilor trebuie să cuprindă doar propunerea de despăgubiri în condițiile legii speciale, așa cum a dispus și Curtea de Apel. 3. în cadrul ultimului motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Î.C.C.J., susținând că aceasta justifica păstrarea soluției primei instanțe de obligare a ambilor pârâți la măsuri reparatori.

Chestiunea aplicării la speță a deciziei în interesul Legii nr. XX/2007 a fost analizată în cadrul primului motiv de recurs, sens în care vot fi avute în vedere toate argumentele prezentate la pct. 1. În plus, este de menționat că, în limitele în care a fost învestită, respectiv cu o contestație la refuzul de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare, care se circumscrie dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, C.C.S.D. nu se legitimează procesual pasiv în cauză. În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Așadar, raportul juridic stabilit de textul de lege evocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită, care a transmis notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa. În plan procesual civil, acest raport juridic stabilit de lege conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa. Prin urmare, în mod legal instanța de apel a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CCSD, reținând că această entitate are competențe exclusiv în procedura de stabilire și plată a despăgubirilor, derulată sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, procedură distinctă de cea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este supusă controlului judiciar în prezenta cauză.

În concluzie, stabilind obligații numai în sarcina unității deținătoare, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ, astfel că nici ultimul motiv de recurs nu este fondat. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte, constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva deciziei civile nr. 414A din 18 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2012.