ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5581/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5581/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1486 din 06

octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă admis în parte

acțiunea completată și precizată, formulată de reclamanta B.E. în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și C.C.S.D.

și în consecință:

A

obligat pe pârâtul Municipiul București să emită o dispoziție prin care să

propună despăgubiri pentru terenul în suprafață de 601 m.p., situat în str. M.,

obiect al notificării, înregistrată la Prefectura Municipiului București,

valoarea despăgubirilor fiind de

210

.

350

euro.

A obligat pe pârâta C.C.S.D. să emită titlul

de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 210.350 euro, în echivalent

RON.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat

că raportat la decizia în interesul Legii nr. XX/2007 a Î.C.C.J. este competent

să se pronunțe pe fondul notificării reclamantei, față de refuzul nejustificat al

unității deținătoare de soluționare a notificării în termenul prevăzut de art. 25

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cererii de restituire, tribunalul

a reținut următoarele:

Reclamanta a formulat notificarea nr.

3425 din 14 iulie 2001, privind imobilul din strada M. București, „compus din 2.660

m.p. din care s-au revendicat 2005 m.p. și din care au rămas 660 m.p.", solicitând

despăgubiri pentru suprafața de 660 m.p., nerevendicată. Prin sentința civilă

nr. 70 din 27 ianuarie 1999 a Tribunalului București, s-a admis acțiunea formulată

de reclamantă și a fost obligat pârâtul C.G.M.B. să îi lase în proprietate și posesie

imobilul situat în București, str. M., compus din teren în suprafață de 2.005 m.p.

Din motivarea acestei sentințe reiese că reclamanta a

revendicat suprafața totală de 2.660 m.p.

și că acțiunea a fost admisă doar pentru 2005 m.p., restul de 655 m.p. fiind ocupați.

Rezultă că terenul ce face obiectul prezentului

litigiu este în suprafață de 655 m.p. El face parte din lotul numitului I.I., conform

actului de partaj autentificat din 06 iulie 1937, iar reclamanta este moștenitoarea

acestuia, conform certificatului de moștenitor nr. 230/1989. Din raportul de expertiză

topografică efectuat în cauză reiese că suprafața în litigiu, de 655 mp, face parte

din terenul ce a fost proprietatea lui Ilie D. Ilie conform actului de partaj voluntar

depus la dosar și că din această suprafață de 655 m.p., suprafața de 54 m.p. face

parte din cei 2005 m.p. stipulați în sentința civilă nr. 70 din 27 ianuarie 1999.

Întrucât imobilul în litigiu a fost preluat

de stat în baza Decretului nr. 111/1951, respectiv nr. 194/1974, sunt incidente

prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) și h) din Legea nr. 10/2001.

Față de situația menționată și față de

prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul

teren în suprafață de 601 m.p.

Conform art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, reclamanta are dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale,

sens în care pârâtul Municipiul București, în calitate de unitate deținătoare, va

fi obligat să emită o dispoziție prin care să propună despăgubiri pentru terenul

în suprafață de 601 m.p. Dispoziția cu propunere de despăgubiri va privi doar terenul

în suprafață de 601 m.p., raportat la concluziile raportului de expertiză topografică

efectuat în cauză, care stabilesc faptul că din suprafața de 655 m.p., suprafața

de 54 m.p. face parte din cei 2005 m.p. restituiți reclamantei prin sentința civilă

din 27 ianuarie 1999.

Pentru acești 54 m.p., ca și pentru restul

de teren indicat de reclamantă, de 471 m.p., ce a făcut obiectul sentinței civile

nr. 70/1999, dar pentru care susține că nu a fost pusă în posesie, partea are deja

un titlu și nu este admis a obține o dublă reparație, având posibilitatea doar de

a solicita punerea în executare a hotărârii judecătorești irevocabile pe care o

deține.

Față de atribuțiile conferite pârâtei C.C.S.D.

prin Legea nr. 247/2005, aceasta va fi obligată să emită titlul de despăgubire în

favoarea reclamantei pentru suma de 210.350 euro, în echivalent RON, contravaloare

a terenului în litigiu de 601 m.p. Procedura Legii nr. 10/2001 se continuă cu cea

determinată de Legea nr. 247/2005, astfel încât efectele pasivității

unității deținătoare se răsfrâng și asupra

procedurii subsecvente, reclamanta având interesul de a obține concretizarea demersurilor

administrative efectuate prin emiterea titlului final, pentru a evita o nouă acțiune

prin care, după emiterea dispoziției de propunere a despăgubirilor, să solicite

aceasta.

Prin decizia civilă nr. 414A/18.04.2011,

Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie a admis apelurile declarate de pârâții Municipiul București și C.C.S.D.

împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei C.C.S.D.

A respins acțiunea formulată în contradictoriu

cu pârâta C.C.S.D., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

A înlăturat mențiunile privind valoarea

despăgubirilor, urmând ca dispoziția să fie emisă cu respectarea procedurii prevăzute

de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

În

motivarea acestei soluții, Curtea, a reținut următoarele:

Din interpretarea coroborată a procedurilor

administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată, și de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, cu modificările ulterioare, rezultă că, pe baza actelor doveditoare

depuse de persoana care se pretinde îndreptățită și pe baza analizei împrejurărilor

de fapt și de drept ale situației invocate în notificare, se emite de către unitatea

deținătoare o dispoziție/decizie prin care: fie se restituie în natură imobilul

solicitat, fie se respinge restituirea în natură a imobilului solicitat și se stabilesc

măsuri reparatorii în echivalent, fie se respinge notificarea întrucât persoana

îndreptățită nu a făcut dovada preluării abuzive, a dreptului de proprietate și

calitatea de moștenitor, sau nu avea calitatea de persoană îndreptățită potrivit

legii. în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili

măsuri reparatorii prin echivalent, constând fie în compensarea cu alte bunuri sau

servicii, oferite în echivalent, fie în acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale.

Această din urmă modalitate reparatorie

se propune a fi acordată prin decizia sau, după caz, prin dispoziția entității învestite

de legiuitor cu soluționarea notificării, acte ce marchează epuizarea procedurii

administrative de restituire ce se desfășoară conform Legii nr. 10/2001 și care,

potrivit aceluiași act normativ, pot fi contestate la secțiile civile ale

Tribunalului - instanța competentă material

să soluționeze toate cererile promovate de persoanele îndreptățite la restituire

privind modul de rezolvare a notificărilor adresate unităților deținătoare a imobilului

solicitat ori entităților învestite de legiuitor cu soluționarea lor.

În temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

pe baza situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri,

după primirea dosarelor, S.C.C.S.D. procedează, administrativ, la analizarea dosarelor

în privința verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură.

Ulterior acestei analize, dosarele în care în mod întemeiat cererea de restituire

în natură a fost respinsă vor fi transmise evaluatorului sau societății de evaluatori

desemnate în mod aleatoriu de către Comisia Centrală, în vederea întocmirii raportului

de evaluare. După întocmirea lucrării de specialitate, pe baza raportului de evaluare,

Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Decizia ce se emite în urma parcurgerii

procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 poate fi

atacată de cel interesat la instanța de contencios administrativ competentă.

Prezentul demers judiciar al reclamantei

a fost justificat de aceasta pe refuzul unității deținătoare de a soluționa notificarea

formulată conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul teren preluat abuziv în perioada

regimului politic comunist și, în aceste condiții, reținând din actele de la dosar

că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățite la măsuri reparatorii pentru

imobilul teren în litigiu, tribunalul avea obligația respectării dispozițiilor legale

susmenționate privind valorificare dreptului de proprietate recunoscut.

Este deci evident că, față de limitele

învestirii prin acțiunea reclamantei, cu precizările aduse ulterior, o acțiune îndreptată

împotriva ambelor pârâte, în condițiile în care nu există niciun raport juridic

între reclamantă și C.C.S.D. în sensul arătat de aceasta din urmă prin cererea de

apel - nefiind inițiată procedura administrativă de acordare a despăgubirilor aferente

imobilelor care nu pot fi restituite în natură conform prevederilor din Legea

nr. 247/2005 - nu pot fi primite susținerile apelantei referitoare la necompetența

instanței de fond pentru soluționarea acțiunii deduse judecății și nici cele privind

prematuritatea cererii de obligare la emiterea titlului de despăgubiri, neputându-se

susține că există un termen de formulare a unei asemenea cereri (neprevăzută ca

atare de lege), fundamentată eventual pe un posibil refuz de respectare de către

apelantă a atribuțiilor sale în emiterea acestor titluri.

Urmează însă a se constata lipsa calității

procesuale pasive a pârâtei C.C.S.D., față de atribuțiile acestei entități, potrivit

Legii nr. 10/2001, întrucât numai unitatea deținătoare a bunului imobil solicitat

prin notificare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, după caz, are

obligația de a emite o decizie/dispoziție prin care soluționează notificarea formulată

în temeiul acestui act normativ reparatoriu.

Numai în cadrul acestei proceduri se poate

verifica dacă reclamantul este îndreptățit la restituire, dacă imobilele pot fi

restituite în natură și, după caz, se propune acordarea măsurilor reparatorii în

condițiile Legii nr. 247/2005, potrivit celor expuse anterior.

Referitor la considerentele primei instanțe

privind aplicarea deciziei din 19 martie 2007, a Î.C.C.J. prin care s-a admis recursul

în interesul legii în aplicarea art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este de

observat că interpretarea dată de instanța supremă textelor legale cuprinse în această

decizie nu poate fi luată în considerare în speța dedusă judecății în sensul dorit

de reclamantă, respectiv stabilirea despăgubirilor prin hotărârea judecătorească,

întrucât s-ar eluda nu numai prevederile legale imperative din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, dar chiar și interpretarea obligatorie, conform art. 329 C. proc.

civ., dată acestora de secțiile unite ale Î.C.C.J.

Această concluzie se impune fără echivoc

dacă se are în vedere decizia din 4 iunie 2007 a I.C.C.J., prin care s-a admis recursul

în interesul legii și s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele

din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor,

nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005".

În considerentele acestei decizii se arată

că pentru asigurarea aducerii la îndeplinire a măsurilor reparatorii „într-un spirit

rezonabil pentru părțile implicate în astfel de litigii", „prin titlul VII

din Legea nr. 247/2005 a fost reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv" și că, „din perspectiva reglementării

de ansamblu a conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din titlul VII al Legii nr.

247/2005, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi

nu pot fi înțelese decât acele

notificări

pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate prin

care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul

acestora, neatacate în instanță în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001

(devenit art. 26 după modificare)", Rezultă, deci, că în cazul notificării

reclamantei, nesoluționată încă de unitatea deținătoare, sunt pe deplin aplicabile

prevederile Legii nr. 247/2005 referitoare la modul de stabilire și plată a despăgubirilor.

Or, instanței civile nu-i mai revine competența

de stabilire a cuantumului despăgubirilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

așa cum s-a statuat obligatoriu prin decizia în interesul legii nr. LII/2007 a Î.C.C.J.,

secțiile unite. În consecință, instanța nu poate ignora o atare jurisprudență stabilită

și previzibilă, ținând seama în plus de faptul că nefuncționalitatea Fondului Proprietatea

constatată de Curtea Europeană în hotărârile sale atrage doar obligația pentru stat

de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcțional, iar nu obligația pentru

instanțele judecătorești de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale

alte căi de valorificare a creanței proprietarului împotriva statului având ca obiect

valoarea imobilului preluat abuziv de acesta.

Prin urmare, sunt întemeiate și criticile

sub acest aspect ale apelantului Municipiul București, neexistând astfel niciun

motiv pentru care reclamanta să-și valorifice drepturile recunoscute prin hotărâre

judecătorească pe alte cai decât cele legale, stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii

neputându-se face decât de către C.C.S.D., după demararea procedurilor specifice.

Decizia Curții de Apel, a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de către reclamantă,

care a invocat următoarele motive:

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii și străine

de natura pricinii.

Instanța de apel nu a intrat în cercetarea

fondului și nu a înțeles care este situația de fapt și de drept, iar dispozitivul

hotărârii neavând un înțeles clar, lasă loc echivocului. în înțelegerea gramaticală

corectă dacă instanța de judecată a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii,

nu a făcut altceva decât să oblige pârâtul Municipiul București la emiterea unei

dispoziții și la plata despăgubirilor, pentru că și acest pârât a fost obligat să

propună despăgubiri în cadrul viitoarei dispoziții. Hotărârea nu este motivată și

nu se bazează pe materialul probator efectuat în cauză.

Analizând greșit întreg probatoriul, prin

citarea motivelor de apel și copierea lor integrală, instanța de apel a interpretat

greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr.

247/2005 și a ajuns, în mod eronat, la concluzia că cererea introductivă este o

contestație, când de fapt este o cerere prin care s-a solicitat să se soluționeze

notificarea pe fond, constatându-se pasivitatea celor doi pârâți. Nimeni și nimic

nu putea să îi împiedice pe pârâți să soluționeze notificarea în decursul celor

10 ani de așteptare, având în vedere și faptul că o altă hotărâre judecătorească

soluționase o parte a revendicării.

Toate legile reparatorii, toate deciziile

date de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au făcut altceva decât să vină în

sprijinul persoanelor îndreptățite, să scurteze timpul de așteptare care zădărnicește

orice speranță în recuperarea bunului, cei îndreptățiți la reparație neputând fi

lăsați la cheremul pasivității sistemului administrativ, pentru că altfel sensul

legilor reparatorii rămâne fără obiect.

dată a interpretat greșit natura juridică a actului juridic dedus judecății, fără

să observe că în cauză sunt incidente prevederile art. 25 alin. (1) și art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 25 alin. (1) stabilește că

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii

de restituire în natură, iar art. 26 alin. (1) că entitatea învestită potrivit legii

cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite

în compensare despăgubiri sau alte bunuri.

Terenul în litigiu a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 111/1951, respectiv nr. 194/1974, deci în cauză

sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) și h) din Legea nr. 10/2001

și art. 3 din aceeași lege, adică reclamanta intră în categoria persoanelor îndreptățite

la măsuri reparatorii. Neprocedând în acest mod, cei doi pârâți au avut și au în

continuare o culpă în nerespectarea legii.

este nelegală sub toate aspectele.

Instanța de apel evită să aducă în discuție

atât deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și deciziile Curții Europene,

care de-a

lungul anilor au venit cu multe precizări,

obligate fiind de nerespectarea legilor și a termenilor impuși de acestea.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție,

a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General și a decis că

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, trebuie interpretate

în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin

care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau

a entității învestite cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

Faptul că ambii pârâți au fost obligați

la măsuri reparatorii este rezultatul efectelor legale, deoarece procedura începută

pe Legea nr. 10/2001 se continuă cu procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, astfel

încât efectele pasivității unității deținătoare se răsfrâng și asupra procedurii

subsecvente, reclamanta având interesul de a obține concretizarea măsurilor administrative

efectuate prin emiterea titlului final, pentru a evita o nouă acțiune prin care,

după emiterea dispoziției de propunere a despăgubirilor, să solicite aceasta.

În

concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului și desființarea

în tot a hotărârii atacate, cu menținerea sentinței pronunțată de prima instanță.

Intimata-pârâtă C.C.S.D. a depus întâmpinare,

solicitând respingerea recursului,

sens în care a reiterat apărările din fazele procesuale anterioare.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte retine următoarele:

hotărârii atacate este nefondată.

Din verificarea considerentelor hotărârii

atacate, rezultă că instanța de apel și-a fundamentat în fapt și în drept soluția

pronunțată, expunând pe larg argumentele de fapt și de drept pentru care a primit

criticile din apelurile pârâților și care au condus-o la soluția din dispozitiv.

O astfel de motivare respectă cerințele

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., situație în care cazul de modificare invocat

de recurentă, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este inoperant

în speță.

De fapt, din dezvoltarea acestui caz de

modificare reiese că recurenta se plânge în realitate nu pentru nemotivarea hotărârii,

ci pentru că motivarea instanței de apel ar fi greșită. În acest sens, a susținut

că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului, deoarece a interpretat greșit

dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005,

ajungând la concluzia eronată că cererea dedusă judecății este o contestație când,

în realitate, este o cerere prin care s-a solicitat să se soluționeze notificarea

pe fond, față de pasivitatea pârâților, care nu i-au dat curs în cei 10 ani de când

a fost formulată; pe de altă parte, dispozitivul hotărârii nu este clar și lasă

loc echivocului în ceea ce privește măsura de menținere a celorlalte dispoziții

ale sentinței, care nu poate fi altfel înțeleasă decât că pârâtul Municipiul București

este obligat la emiterea unei dispoziții și la plata despăgubirilor.

Aceste critici, ce se încadrează în cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.

Cererea dedusă judecății, prin care reclamanta

a invocat refuzul entității notificare de soluționare a notificării în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, pentru a obține măsurile reparatorii prevăzute de

această lege, are natura juridică a unei contestații circumscrise dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sens în care sunt dezlegările obligatorii

date în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia

din 19 martie 2007.

Contrar însă susținerilor recurentei, ca

și prima instanță, instanța de apel a avut în vedere această natură juridică a acțiunii,

iar faptul că a înlăturat din sentința apelată mențiunea privind valoarea despăgubirilor

nu înseamnă că nu a soluționat fondul cererii sale de restituire prin echivalent

și că nu a dat astfel eficiență deciziei în interesul Legii nr. XX/2007.

Prin această decizie, secțiile unite ale

Înaltei Curți au statuat, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin

care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Din considerentele aceleiași decizii rezultă

că, soluționarea pe fond a contestației împotriva deciziei/dispoziției de respingere

a notificării de restituire, respectiv a acțiunii persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a-i răspunde la notificare, presupune ca instanța de judecată, în

virtutea plenitudinii sale de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, să cenzureze

legalitatea și temeinicia deciziei/dispoziției contestate sau, după caz, a cererii

de restituire formulate prin notificare și să dispună ea însăși, în mod direct,

în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legii, asupra formei de reparație

cuvenită persoanei îndreptățite, adică restituirea în natură a imobilului notificat

sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, desigur în forma

și modalitatea prevăzute de lege.

Or, prin confirmarea soluției fondului

de obligare a pârâtului Municipiul București să emită dispoziție cu propunere de

acordare de despăgubiri, cu înlăturarea mențiunii din sentință privind valoarea

despăgubirilor și cu obligația ca respectiva dispoziție să fie emisă cu respectarea

procedurii Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța de apel, nu a făcut altceva

decât să se pronunțe asupra fondului cererii de restituire prin echivalent, care

implica, conform deciziei în interesul Legii nr. XX/2007, stabilirea formei de reparație

în echivalent cuvenită părții și acordarea acesteia în modalitatea prevăzută de

legea specială.

În cazul notificărilor nesoluționate până

la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, cum este și cazul în speță, entitățile

învestite, potrivit legii, nu mai pot stabili cuantumul măsurilor reparatorii prin

echivalent cuvenite persoanelor îndreptățite. Valoarea în limitele căreia se va

obține, în final, reparația urmează a fi determinată în procedura Titlului VII al

Legii nr. 247/2005, de către C.C.S.D., în baza raportului întocmit de evaluatori,

iar decizia Comisiei Centrale poate fi atacată în justiție, în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004 [art. 16 alin. (2), (5), (6), (7), respectiv

art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005].

Astfel, prin adoptarea Legii nr. 247/2005,

procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, sub formă de despăgubiri,

a fost scindată în două etape distincte, egal obligatorii:

al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită

și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - restituirea

în natură și compensarea cu alte bunuri sau servicii, ca măsură reparatorii prin

echivalent) îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunere de acordare

a despăgubirilor;

VII al Legii nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ,

a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, stabilite de

C.C.S.D.

Prin urmare, entitatea învestită cu soluționarea

notificării nu mai poate determina cuantumul despăgubirilor ulterior intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005, ci poate doar să facă propunere de acordare a despăgubirilor

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv [art. 1 alin. (3) și art. 26 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005]. În mod corespunzător,

nici instanța de judecată nu mai are posibilitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor,

în procedura contestației prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (la

decizia/dispoziția emisă de entitatea notificată sau la refuzul de soluționare a

notificării).

Așa fiind, în speță, unde s-a dedus judecății

o contestație la refuzul de soluționare a notificării reclamantei, formulată la

data de 06 iunie 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanța

nu mai avea competența de stabilire a cuantumului despăgubirilor, ci doar de obligare

a entității notificate să emită decizie motivată cu propunere de acordare de despăgubiri

în condițiile legii speciale, urmând ca stabilirea cuantumului despăgubirilor să

se facă în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005, de către C.C.S.D..

În consecință, în mod corect instanța de

apel a înlăturat din sentința de fond mențiunile privind valoarea despăgubirilor,

păstrând restul dispozițiilor sentinței, măsură care, în contextul și al admiterii

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C.C.S.D. și respingerii acțiunii

față de această pârâtă, este neechivocă în sensul că din sentință s-a păstrat soluția

de admitere în parte a acțiunii completate și precizate și de obligare a pârâtului

Municipiul București să emită o dispoziție prin care să propună despăgubiri pentru

terenul de 601 mp în litigiu. Nu există, așadar, niciun dubiu asupra înțelesului

măsurilor din dispozitivul deciziei recurate, susținerile recurentei în acest sens

nefiind întemeiate.

pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind indicat ce act juridic

dedus judecății a fost interpretat greșit de către instanța de apel.

Întrucât prin criticile subsumate celui

de-al doilea motiv de recurs se impută instanței de apel că nu a făcut aplicarea

în cauză a prevederilor art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

aceste critici se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. Ele nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

reglementează termenul de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare

- 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare, iar art. 26 alin. (1) din aceeași lege reglementează obligația

ce revine unității deținătoare în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă,

respectiv emiterea unei decizii/dispoziții motivate, în termenul prevăzut de

art. 25 alin. (1), prin care să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă

sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Or, așa cum s-a arătat în analiza motivului

de recurs anterior, instanța de apel, a recunoscut calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită și a analizat forma de reparație ce i se cuvine potrivit Legii nr.

10/2001, ceea ce echivalează cu o soluționare pe fond a notificării și, implicit,

cu o sancționare a refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare în

termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate

reține că ar fi ignorat aceste prevederi legale.

Pe de altă parte, soluția instanței de

apel, care este doar în sensul obligării unității deținătoare la emiterea unei dispoziții

cu propunere de acordare de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, este conformă prevederilor art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Invocând aceste din urmă prevederi legale,

recurenta urmărește să obțină obligarea ambilor pârâți - Municipiul București și

C.C.S.D. -la plata despăgubirilor pentru imobilul preluat abuziv, ceea ce art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu permite, instituind numai în sarcina unității

deținătoare obligația de a emite dispoziție de restituire în echivalent, care în

cazul despăgubirilor trebuie să cuprindă doar propunerea de despăgubiri în condițiile

legii speciale, așa cum a dispus și Curtea de Apel.

întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă decizia în interesul

Legii nr. XX/2007 a Î.C.C.J., susținând că aceasta justifica păstrarea soluției

primei instanțe de obligare a ambilor pârâți la măsuri reparatori.

Chestiunea aplicării la speță a deciziei

în interesul Legii nr. XX/2007 a fost analizată în cadrul primului motiv de recurs,

sens în care vot fi avute în vedere toate argumentele prezentate la pct. 1.

În plus, este de menționat că, în limitele

în care a fost învestită, respectiv cu o contestație la refuzul de soluționare a

notificării de către unitatea deținătoare, care se circumscrie dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, C.C.S.D. nu se legitimează procesual pasiv

în cauză.

În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau dispoziția motivată de respingere

a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție

se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea

notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Așadar, raportul juridic stabilit de textul

de lege evocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana

îndreptățită, care a transmis notificarea, și entitatea juridică ce, conform legii

speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.

În plan procesual civil, acest raport juridic

stabilit de lege conferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite, care

a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care,

potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.

Prin urmare, în mod legal instanța de apel

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei CCSD, reținând că

această entitate are competențe exclusiv în procedura de stabilire și plată a despăgubirilor,

derulată sub imperiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, procedură distinctă de

cea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, care este supusă controlului

judiciar în prezenta cauză.

În concluzie, stabilind obligații numai

în sarcina unității deținătoare, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a deciziei în interesul

legii nr. XX/2007 a ICCJ, astfel că nici ultimul motiv de recurs nu este fondat.

Față de considerentele prezentate,

Înalta Curte, constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge ca

atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta B.E. împotriva deciziei civile nr. 414A din 18 aprilie 2011 a Curții

de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

septembrie 2012.