ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5050/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5050/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1099 din 14

septembrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea

precizată, formulată de reclamantele N.C. și G.C. în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General și în consecință:

A dispus restituirea

în natură, către reclamante, a terenului de 592,218 mp situat în București,

sector 4 și a terenului de 503,309 mp situat în București, sector 3, astfel cum

au fost identificate prin raportul de expertiză topo și schițele-anexă,

întocmite de către expertul ing. N.V.

A obligat pe pârât să

soluționeze Notificarea nr. 505 din 5 iunie 2001 ce face obiectul Dosarului

administrativ nr. 2857 din 6 iunie 2001 și Notificarea nr. 507 din 5 iunie 2001

ce face obiectul Dosarului administrativ nr. 2856 din 6 iunie 2001 și să emită

dispoziții prin care să le propună pe reclamantele-moștenitoare pentru

acordarea unor despăgubiri echivalente privind construcțiile demolate,

respectiv: o casă cu parter, care a fost situată în București, sector 4,

compusă din 14 camere, 6 antreuri și dependințe și un corp de casă situat în

București, sector 3, compus din 2 camere, un antreu și dependințe.

A obligat pe pârât să

înainteze dispozițiile, documentația aferentă și prezenta sentință către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că cele două imobile în litigiu, terenuri și

construcții, primul situat în București, sectorul 4, în suprafață de 592,218 mp

și cel de-al doilea în București, sector 3, în suprafață de 503,309 mp, au

aparținut autorilor A.D. și M., de la care au fost preluate în mod abuziv, în

baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, respectiv, fără titlu.

Prin expertiza topo

efectuată în cauză de ing. N.V., au fost identificate ambele terenuri în

litigiu, constatându-se că acestea sunt libere de orice fel de construcții,

construcțiile preluate de la autori fiind demolate și că terenurile nu sunt

afectate de elemente de sistematizare urbană, așa încât pot fi restituite în

natură.

Conform art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, reclamantele, în calitate de moștenitori legali,

beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de lege, astfel că reclamanții

A.E. (tatăl reclamantei-moștenitoare N.C.) și G.C. (fostă A.), au solicitat, în

principal, restituirea în natură a terenului și construcției situate în

București, sector 4, prin Notificarea nr. 507 din 5 iunie 2001 ce face obiectul

Dosarului administrativ nr. 2856 din 6 iunie 2001, precum și a terenului și

construcției situate în București, sector 3, prin Notificarea nr. 505 din 5

iunie 2001 ce face obiectul Dosarului administrativ nr. 2857 din 6 iunie 2001,

terenurile fiind deținute de municipiul București.

Conform art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, "în situația imobilelor preluate în mod abuziv

și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau

parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și

terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent",

astfel că această dispoziție legală este aplicabilă în speță,

reclamantele-moștenitoare fiind îndreptățite să obțină restituirea terenurilor

în natură și despăgubiri echivalente pentru construcțiile demolate.

Conform art. 21 alin.

(4) din aceeași lege, "în cazul imobilelor deținute de unitățile

administrativ-teritoriale restituirea în natură sau prin echivalent către

persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv

a primarului general al municipiului București, ori, după caz, a președintelui

consiliului județean", iar potrivit art. 25 alin. (1) și 6, Primarul

General al Municipiul București avea obligația legală de soluționare a celor

două notificări, "în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificărilor sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare".

În speță, au trecut

peste 9 ani de zile fără ca notificările să fi fost soluționate, ceea ce relevă

un refuz nejustificat de soluționare a cererilor, situație în care, conform

Deciziei în interesul legii nr. XX/2007, instanța este competentă să cenzureze

acest refuz, prin soluționarea pe fond a cererilor de restituire formulate prin

notificare.

În consecință,

raportat la situația de fapt și dispozițiile legale sus-menționate, tribunalul

a apreciat acțiunea întemeiată, dispunând restituirea în natură a celor două

terenuri notificate, care sunt libere, și obligarea pârâtului să facă propunere

de despăgubiri în favoarea reclamantelor pentru construcțiile demolate, iar

față de dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, a dispus obligarea

pârâtului să înainteze dispozițiile, documentația aferentă și sentința către

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea realizării

efective a drepturilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 144/A din 10 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de

pârât împotriva sentinței sus-menționate, pe care a schimbat-o în parte, în

sensul că a înlăturat dispoziția privind obligarea pârâtului să înainteze

dosarul notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În motivarea soluției

pronunțate, curtea a constatat nefondate motivele de apel prin care s-a

susținut că nu s-a făcut dovada că bunurile se află în proprietatea statului,

având în vedere că la dosar se află situația juridică a celor două imobile cu

privire la care reclamantele au dovedit că autorii lor le-au deținut în

proprietate, și din care rezultă că acestea au trecut în proprietatea statului.

În cazul în care apelantul avea date că respectivele imobile au fost

înstrăinate de către stat după preluare trebuia să facă această dovadă, sarcina

probei incumbându-i, conform art. 169 C. civ.

De asemenea, curtea a

constatat că apelantul nu a invocat motive concrete pe fondul cauzei, în sensul

nejustificării de către reclamanți a dreptului lor de proprietate, făcând

trimitere la dispozițiile legale care prevăd cu ce acte ar trebui dovedit

dreptul de proprietate sau calitatea de moștenitor, fără a arăta concret care

dintre aceste acte ar lipsi în cauză, pentru ca instanța să poată verifica

aceste critici.

Or, în speță, la

dosar se regăsesc atât actele de proprietate ale părților privind imobilele în

cauză, cât și certificate de moștenitor și acte de stare civilă, iar pentru imobilul

din sectorul 4, acestea se coroborează și cu mențiunile existente în evidențele

statului, în sensul că a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe

numele A.D. și M., autorii reclamanților.

În schimb apelantul,

prin motivele de apel, a încercat să justifice nesoluționarea notificării în

termen prin faptul că în cadrul procedurii administrative reclamanții nu și-ar

fi respectat obligația de a depune înscrisurile doveditoare ale dreptului de

proprietate, de a preciza că nu mai dețin alte acte de proprietate. Astfel, în

speță nu ar fi vorba de un refuz nejustificat de a răspunde la notificarea

pății interesate, motive care sunt nefondate.

Art. 23 din Legea nr.

10/2001 prevede ca ultimă dată de la care curge termenul de 60 de zile în care

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin dispoziție, data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22.

Or, potrivit art. 22

din legea în formularea inițială, actele doveditoare puteau fi depuse într-un

termen de 21 de luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a

împlinit cu mult înainte de data formulării prezentei acțiuni.

În ceea ce privește

invocarea art. 22 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea

nr. 247/2005, în sensul că actele pot fi depuse până la soluționarea

notificării, curtea a constatat și acest argument nefondat, legea neputând fi

interpretată în sensul prelungirii sine die a termenului de soluționare a

notificării, în speță trecând mai mult de șapte ani de la data formulării

notificării și până la formularea prezentei acțiuni. De altfel, sancțiunea

pentru nedepunerea actelor doveditoare constă în respingerea notificării, iar

nu în lăsarea acesteia în nelucrare. Mai mult, art. 24 din Legea nr. 10/2001,

republicată, stabilește două momente de la care curge termenul de 60 de zile:

înregistrarea notificării, regula, sau data depunerii actelor doveditoare,

excepția. În speță, nu s-a făcut dovada că înainte cu 60 de zile de formularea

acțiunii s-ar mai fi depus alte acte doveditoare.

Astfel, este pe

deplin aplicabilă Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007

pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că,

în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

"instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai

contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci

și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate."

Curtea a constatat ca

fiind întemeiat numai motivul de apel prin care s-a susținut nelegalitatea

obligării pârâtului la înaintarea dispoziției privind propunerea de măsuri

reparatorii prin echivalent la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, având în vedere, pe de o parte, că prin acțiune nu s-a formulat

un astfel de capăt de cerere, iar, pe de altă parte, că potrivit art. 16 alin.

(2

1

) din Titlul VII cap. 5 al Legii nr. 247/2005, cu modificările

ulterioare, dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi

centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de

prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției

prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Astfel, după emiterea

dispoziției, aceasta trebuie înaintată prefecturii, care are competența să o

înainteze ulterior Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, împreună cu actele necesare urmării în continuare a procedurii,

cum ar fi evaluarea imobilului, actualizarea despăgubirilor primite în trecut,

dacă este cazul, verificarea dacă se pot atribui alte imobile în compensare

etc.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârât, care a

criticat-o pentru următoarele motive:

restituirea în natură a imobilului fără a clarifica situația juridică a acestuia,

în sensul de a stabili dacă acest imobil este liber și poate fi restituit în

natură.

Motivarea instanței

de judecată, potrivit căreia se impune restituirea în natură deoarece din

probele administrate pe parcursul litigiului, rezultă că imobilul este liber,

nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condițiile în care aceste

aspecte nu rezultă cu claritate.

Sintagma

"amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale"

are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice,

respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.),

amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini

publice, piețe pietonale și altele. Individualizarea acestor suprafețe, în

cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor, este

atributul entității învestite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute

în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale, cât și documentațiile de

amenajare a teritoriului și de urbanism. Prevederile alin. (11) al art. 10 din

lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui

restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei

amenajări de utilitate publică, în speță spațiu verde.

În cazul în care se

constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele

suprafețe de teren libere sau, după caz, la acele suprafețe de teren care nu

afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

La dosarul cauzei nu

se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit

raportului de expertiză din dosar, în care să se stabilească apartenența

terenului la domeniul public sau privat.

Potrivit art. 10.3

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007, în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea

notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica

cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația

actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta

căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări

amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări

subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare

calibru, adăposturi militare și altele asemenea, care nu pot fi observate

printr-o expertiză ce nu are confirmarea instituțiilor care le administrează.

Față de amplasamentul

acestor utilități, care servesc normalei folosințe a blocului de locuințe ce

ocupă parțial terenul în litigiu, dar și construcțiile vecine care deservesc

comunitatea locală, nu se poate susține că acest teren este liber și poate fi

restituit în natură.

Legea nu stabilește o

ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le

reglementează și nu acordă preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii

persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea

notificării.

Sintagma "bun

disponibil" în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de

construcții, ci reprezintă o noțiune complexă și anume faptul că bunul în cauză

nu este necesar comunității respective.

Recurentul susține că

datele aflate la dosarul cauzei nu îi permit exprimarea unui punct de vedere

pertinent asupra configurației de fapt și de drept a suprafeței de teren în

litigiu, respectiv asupra semnificației acesteia în zona concretă de situație.

Dispozițiile art. 10

și art. 11 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 10.3 din Normele metodologice

definesc sintagma "amenajări de utilitate publică" în sensul redat

mai-sus.

Amenajările de

utilitate publică nu presupun cu necesitate includerea bunului în domeniul

public al localității și nici nu se confundă cu acesta și, de asemenea, nu pot

fi definite prin prisma Legii nr. 213/1998.

Când constată că un

bun nu poate fi restituit pentru că este afectat de amenajări de utilitate

publică, instanța nu trebuie să verifice dacă bunul face parte din domeniul

public și dacă a fost respectată procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, ci

trebuie să analizeze dacă amenajarea este, într-adevăr, de utilitate publică,

în sensul Legii nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost explicitată prin

Normele sale de aplicare unitară, adoptate prin H.G. nr. 205/2007.

instanței de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul

hotărârii este unul propriu unei acțiuni în revendicare.

Or, natura juridică

și efectele celor două acțiuni sunt diferite, acțiunea în revendicare

presupunând nu doar analiza caracterului abuziv al preluării, ci și analiza

existenței și valabilității titlului statului, iar admiterea acesteia conduce

la concluzia că imobilul nu a ieșit niciodată în mod legal din patrimoniul

proprietarilor, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

presupune doar constatarea caracterului abuziv al preluării (cu sau fără titlu

valabil) și a situației juridice actuale a imobilului. În vederea stabilirii

măsurilor reparatorii ce pot fi acordate potrivit Legii nr. 10/2001 sunt

incidente dispozițiile art. 25 alin. (4), potrivit cărora "Decizia sau,

după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face

dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă

a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în

posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară."

Mai mult, pentru

acțiunea în revendicare formulată împotriva persoanei care are calitate de

unitate deținătoare s-ar pune problema admisibilității, atât timp cât legea

specială oferă o procedură specială în cadrul căreia se permite inclusiv accesul

la justiție pe calea plângerii îndreptate împotriva deciziei sau dispoziției

emise în cadrul procedurii respective sau, după caz, împotriva refuzului

nejustificat de a emite o astfel de decizie sau dispoziție.

Ca atare, având în

vedere că maniera de redactare a dispozitivului deciziei curții de apel poate

determina confuzii cu privire la natura juridică a acțiunii soluționate, curtea

ar fi trebuit să admită apelul formulat de către pârât și să schimbe sentința,

în sensul obligării pârâtului să soluționeze notificarea după ce contestatorii

vor depune toate înscrisurile de care înțeleg să se folosească în dovedirea

notificării, împreună cu o cerere în acest sens.

Mai mult, în cursul

anului 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a schimbat în mod evident

practica cu privire la restituirea în natură către foștii proprietari ai

imobilelor abuziv preluate, această schimbare fiind ilustrată și în cauza

Maties contra României și subliniată în cauza pilot Atanasiu împotriva

României.

Curtea Europeană a apreciat

că prin constatarea ilegalității preluării se naște un interes patrimonial,

care intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și care dă

naștere unui drept la indemnizație, iar nu unui drept la restituirea efectivă a

bunului în natură.

Dreptul la

indemnizație se naște dacă se constată nelegalitatea preluării și dacă partea a

urmat procedurile prevăzute de legile de reparație.

Instanța europeană

recunoaște existența Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparație a abuzurilor

din perioada comunistă și nu a statuat că aceasta ar fi contrară Convenției

Europene, sub aspectul posibilității de a se acorda măsuri reparatorii prin

echivalent.

Mai mult decât atât,

prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 s-a admis

recursul în interesul legii declarat de procurorul general, cu privire la

acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În drept, recurentul

a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de decizia

recurată și de criticile formulate, în ședința publică din 29 iunie 2012,

Înalta Curte a pus în discuție excepția nulității recursului, excepție pe care

o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:

Parte din criticile

formulate de recurentul-pârât, așa cum au fost prezentate mai sus, nu se

încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ., altele nu au legătură cu soluția pronunțată, iar altele au fost

invocate omisso medio, direct în recurs, și pentru toate aceste motive nu pot

fi analizate, conducând la soluția de constatare a nulității recursului, în

condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, conform art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

În cadrul primului

motiv de recurs, pârâtul a invocat neclarificarea de către instanță, prin

raportare la probele administrate, a situației actuale a terenurilor în

litigiu, în sensul dacă sunt sau nu libere și pot fi restituite în natură,

arătând că art. 10 din Legea nr. 10/2001 nu permite această măsură în cazul

terenurilor afectate de amenajări de utilitate publică, scop în care a redat în

continuare definiția din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, pentru sintagma "amenajări de

utilitate publică ale localităților urbane și rurale".

A mai afirmat că

Legea nr. 10/2001 nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii

prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă preferabilitate

despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu

alte bunuri sau servicii, făcând apoi referire la semnificația dată de lege

sintagmei de "bun disponibil" ce poate fi acordat în compensare.

În primul rând,

criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentului, ar

fi insuficiente în stabilirea situației actuale a terenurilor litigioase, în

sensul dacă sunt libere sau afectate de amenajări de utilitate publică, vizează

reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de

dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată de instanța de recurs,

față de actuala structură a recursului.

Astfel, motivul de

casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de

probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost

abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte,

criticile referitoare la destinația actuală a terenurilor în litigiu, respectiv

dacă aceste terenuri sunt sau nu afectate de amenajări de utilitate publică, au

fost formulate omisso medio, direct în recurs.

Din verificarea

cererii de apel a pârâtului, ce se regăsește la dosar apel, rezultă că motivele

de apel formulate de pârât au vizat imposibilitatea de restituire în natură a

imobilelor litigioase, determinată de nedovedirea de către reclamanți a

dreptului de proprietate asupra acestora, a calității de persoane îndreptățite

și a existenței imobilelor notificate în proprietatea statului, respectiv

necompetența instanței de a soluționa fondul notificării, cât timp procedura

administrativă nu a fost finalizată din culpa reclamanților, care nu au depus

toate actele doveditoare.

Prin urmare, măsura

de restituire în natură a terenurilor litigioase nu a fost contestată în apelul

exercitat de pârât din perspectiva afectațiunii actuale a terenurilor, o

asemenea critică fiind formulată de pârât pentru prima dată în recurs.

Or, o critică ce nu a

fost invocată în apel, în cazul hotărârilor susceptibile de această cale de

atac, cum este și hotărârea primei instanțe, nu poate fi formulată direct în

recurs, omisso medio, adică trecând peste calea de atac a apelului.

În ce privește

criticile referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii, ca formă de

reparație în echivalent pentru imobilele preluate abuziv, acestea nu au

legătură cu soluția pronunțată în cauză, care este în sensul restituirii în

natură a terenurilor și prin echivalent, sub formă de despăgubiri în condițiile

legii speciale, pentru construcțiile demolate.

În cadrul celui de-al

doilea motiv de recurs, pârâtul a susținut că, raportat la maniera de redactare

a dispozitivului hotărârii pronunțate în cauză, care este proprie unei acțiuni

în revendicare, se pune problema admisibilității unei asemenea acțiuni, în

raport de existența Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, sens în

care a făcut trimitere la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și la jurisprudența actuală a Curții Europene,

reflectată în cauza Maties și cauza pilot Atanasiu contra României.

Nici aceste susțineri

nu au legătură cu prezenta cauză, deoarece aceasta nu are ca obiect o acțiune

în revendicare, ci o contestație la refuzul de soluționare a notificărilor de

restituire formulate de reclamante, circumscrisă dispozițiilor art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, contestație în cadrul căreia, având de cercetat

fondul notificării, instanța are competența să dispună, ea însăși, restituirea

în natură, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în

acest sens de legea de reparație, după cum s-a statuat prin Decizia în

interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin

urmare, soluția de restituire în natură a terenurilor litigioase, dispusă la fond

și menținută în apel, nu configurează admiterea unei cereri în revendicare, ci

a unei contestații la Legea nr. 10/2001, așa încât criticile vizând

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, argumentate cu trimitere la Decizia în interesul

legii nr. 33/2008 și la jurisprudența actuală a Curții Europene în aplicarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, sunt străine cauzei.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot

fi analizate, parte dintre ele nefiind susceptibile de încadrare în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ., parte neavând legătură cu cauza și cu

argumentele instanței de apel în fundamentarea soluției sau fiind invocate

omisso medio.

În consecință,

conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de

recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

Deciziei civile nr. 144 A din 10 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a

IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 iunie 2012.

Procesat de GGC - GV