ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3054/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3054/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, la data de 24 decembrie 2010, astfel cum a fost completată,

reclamanta A.O.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul

București, prin primarul general, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și C.C.S.D., constatarea dreptului său la despăgubiri pentru părțile

din imobilul situat în București, sector 1, care au fost înstrăinate foștilor

chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor

cuvenite pentru imobilele sus-menționate. În subsidiar, a solicitat obligarea C.C.S.D.

la emiterea titlurilor de despăgubire, potrivit cuantumului stabilit de instanță.

Prin încheierea interlocutorie de la 28

iunie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a admis excepția prematurității capetelor

de cerere formulate în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și cu C.C.S.D..

Același tribunal prin sentința civilă

nr. 2305 din 22 decembrie 2011, a admis în parte acțiunea,

a constatat că reclamanta are dreptul la

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul

situat în București, sector 1, compus din construcție și terenul aferent construcției,

cu privire la care nu s-a dispus restituirea în natură prin sentința civilă nr.

1034/2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, irevocabilă prin decizia

civilă nr. 3851/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

În dispozitiv, s-a menționat că prezenta

hotărâre soluționează în fond notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 și

înlocuiește dispoziția unității deținătoare, având ca obiect propunerea de acordare

a măsurilor reparatorii, în condițiile legii.

Prin aceeași sentință, au fost respinse

capetele de cerere în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și cu C.C.S.D., ca prematur formulate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că întrucât notificarea din 10 august 2001, formulată de reclamantă în condițiile

Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului situat în București,

sector 1 nu a fost soluționată, este îndreptățit și obligat să analizeze fondul

cererii reclamantei.

Analizând cauza pe fond, tribunalul a constatat

că, prin sentința civilă nr. 1034 din 2 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, modificată în parte prin decizia civilă nr. 245 din 31

martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și devenită

irevocabilă prin decizia nr. 3851 din 18 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admisă

în parte acțiunea reclamantei fiind obligați: a) pârâtul Municipiul București să

restituie reclamantei suprafața de teren neconstruită de 427,93 m

2

, situată

în București, sector 1; b) pârâta M.I. să restituie reclamantei apartamentul, situat

la parterul imobilului, respectiv locuința situată la parterul imobilului din sector

1, compusă din 4 camere, hol, bucătărie, baie, oficiu, vestibul, WC, și boxă la

subsol, evidențiată în schița anexă nr. 6 la raportul de expertiză întocmit de expert

V.V., vândută pârâtei prin contractul de vânzare-cumpărare din 6 noiembrie 1996

și a fost respinsă cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu M., MA.

și V., care au obținut câștig de cauză în recurs, în privința apartamentelor cumpărate

de aceștia, conform Legii nr. 112/1995, cererea fiind respinsă.

Tribunalul a constatat că apartamentele

care nu au fost restituite în natură sunt următoarele: a) locuința situată la demisolul

imobilului din sector 1; b) locuința situată la etajul 1 al imobilului din sector

1; c)locuința situată la etajul 2 al imobilului din sector 1.

Totodată, tribunalul a reținut că instanțele

au constatat că imobilul situat în sector 1 a fost preluat de stat fără titlu valabil,

în temeiul Decretului nr. 92/1950, contrar Constituției de la 1948 și că reclamanta

A.O.A. este îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, în măsura în care

acesta nu a fost înstrăinat chiriașilor cumpărători.

Tribunalul a reținut că îndreptățirea reclamantei

la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru părțile din imobil în privința cărora

acțiunea în revendicare a fost respinsă, rezultă cu putere de lucru judecat chiar

din hotărârile sus-menționate.

În ceea ce privește locuințele vândute

potrivit Legii nr. 112/1995 și terenul aferent, în cazul cărora acțiunea în revendicare

a fost respinsă irevocabil, tribunalul a reținut că reclamanta are dreptul la măsuri

reparatorii prin echivalent, după cum rezultă din dispozițiile art. 6 alin. (1),

art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la stabilirea valorii de circulație

a imobilului, la care se raportează despăgubirile cuvenite reclamantei, tribunalul

a reținut că aceasta urmează a avea loc în cadrul procedurilor administrative și,

eventual, celor judiciare din cadrul acestei proceduri, care este distinctă și subsecventă

procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare (ori de către

instanța civilă, în condițiile deciziei nr. 20/2007 pronunțate de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secțiile unite).

În consecință, tribunalul a constatat că

reclamanta A.O.A. are dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

în mod abuziv, pentru imobilul situat în București, sector 1, compus din construcție

și terenul aferent construcției, cu privire la care nu s-a dispus restituirea în

natură prin sentința civilă nr. 1034/2008 a Tribunalului București, secția a V-a

civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3851/2010 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanta, pârâții Municipiul București, prin primarul general și C.C.S.D..

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 390A din 12 noiembrie 2012 a respins, ca nefondate, apelurile.

În considerentele deciziei, instanța de

apel a reținut că în cazul în care unitatea învestită cu soluționarea notificării

nu respectă obligația instituită prin art 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite

în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri,

în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv

al entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii

imobilului.

Astfel, instanța de apel a reținut că,

decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

în secțiile unite, în recurs în interesul legii, a avut în vedere cazul în care

unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită

prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire

în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii

ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. într-un astfel

de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite

cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că

nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa

justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Având în vedere și faptul că, de la data

depunerii notificării de către apelanta reclamantă au trecut 11 ani, fără ca pârâtul

să se fi pronunțat asupra acestei notificări, instanța de apel a constatat că pârâtul

Municipiul București nu și-a îndeplinit obligația legală de a soluționa notificarea.

În această situație, având în vedere și

decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul

legii, menționată mai sus, instanța de apel a constatat că în mod legal tribunalul

a soluționat notificarea pe fond.

În ceea ce privește apelul pârâtei C.C.S.D.,

care a solicitat modificarea sentinței în sensul obligării Municipiului București

la emiterea unei dispoziții prin care să propună acordarea de despăgubiri întrucât

în lipsa acesteia nu se poate declanșa și urma procedura privind acordarea măsurilor

reparatorii prevăzută în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, instanța de apel a motivat

că, în situația în care s-a reținut refuzul nejustificat de a soluționa notificarea,

tribunalul a aplicat corect decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții unite, asupra recursului în interesul

legii. Având în vedere că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe

fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității

deținătoare sau al entității învestite de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite,

în mod corect a procedat tribunalul la soluționarea acestei acțiuni, hotărârea judecătorească

soluționând ea însăși notificarea. Instanța de apel a motivat că nu se poate susține

că notificarea reclamantei trebuia să fie soluționată printr-o dispoziție motivată,

instanța de judecată fiind cea care s-a pronunțat cu privire la această notificare

conform deciziei în interesul legii.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei

de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor, instanța de apel a reținut

incidența deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte in recurs în interesul

legii potrivit căreia acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele

preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri

reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului

Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

sunt inadmisibile, această decizie fiind obligatorie, potrivit art. 330

7

alin. (4) din C. proc. civ.

De asemenea, instanța de apel a reținut

că nu poate fi admisă cererea de obligare a C.C.S.D. la emiterea titlurilor de despăgubire,

potrivit cuantumului stabilit de instanță, întrucât stabilirea cuantumului despăgubirilor,

potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face

de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de C.C.S.D., care va

proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, pe baza raportului

menționat.

Criticile reclamantei referitoare la împrejurarea

că instanța nu a stabilit cuantumul despăgubirilor au fost respinse pe motiv că

suma stabilită cu titlu de despăgubire în procedura arătată mai sus poate face obiectul

de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au

fost stabilite prin decizie de C.C.S.D..

Decizia pronunțată de instanța de apel

a fost atacată cu recurs de către pârâta C.C.S.D..

În motivarea recursului, recurenta pârâtă,

în esență, susține că decizia recurată este nelegală întrucât instanța nu a obligat

pe pârâtul Municipiul București să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii

în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Arată că întrucât procedura administrativă

prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată prin emiterea unei dispoziții

de către entitatea notificată, ca răspuns la notificarea reclamantei, nu se poate

declanșa și urma procedura privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzută în

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia C.C.S.D. emite decizia conținând

titlul de despăgubire, invocând în acest sens dispozițiile art. 16 alin. (2) și

(2

1

) din Titlul VII Legea nr. 247/2005. Mai arată că adoptarea Legii

nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație, întrucât acest act normativ a scindat

procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri)

în două etape distincte obligatorii:cea prevăzuta de Legea nr. 10/2001 al cărei

punct final îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare

a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară; procedura

derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată,

în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în

titluri de despăgubire (dat fiind că efectele O.U.G. nr. 81/2007 sunt în prezent

suspendate pentru o perioada de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010), cu efect pentru

despăgubirile de până în 500.000 RON, dacă persoana îndreptățită optează pentru

încasarea unei sume în numerar, în aceasta limită.

Susține că procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, nu înainte

de transmiterea acesteia,

însoțită de întreaga documentație ce a

constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispozițiilor

art. 16 alin. (2

1

) din Titlul VIL Arată că în cauză atât tribunalul cât

și instanța de apel au pronunțat hotărâri nelegale întrucât nu poate fi invalidat

un act normativ emis de Parlamentul României în temeiul atribuțiilor sale constituționale,

în speță Titlul VII din Legea nr. 247/2005. De altfel, susține că în practica sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului

de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege.

Verificând legalitatea deciziei recurate

în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

În mod normal, ca formă firească de respectare

a legii, notificarea formulată de reclamantă în condițiile Legii nr. 10/2001 trebuia

urmată de o dispoziție, emisă potrivit prevederilor obligatorii din legea specială

menționată, dispoziție care putea fi contestată injustiție în condițiile prescrise

de aceeași lege specială.

Deși Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul

la justiție numai pentru refuzul expres exprimat al entității notificate de a aproba

acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omițând însă să reglementeze

cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unității notificate, lipsa de reglementare

nu poate însă împiedica accesul la justiție al titularului dreptului subiectiv recunoscut

de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituție, precum și

cele ale art. 6 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Ca atare, justiția are obligația de a hotărî

asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns

la notificare, fie prin obligarea entității notificate să se pronunțe prin decizie

sau dispoziție motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună

chiar asupra măsurilor reparatorii cuvenite.

În acest sens este și decizia în interesul

legii nr. XX/2007, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 C. proc. civ., prin

care s-a statuat că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă

că în aplicarea efectelor Deciziei XX/2007, fundamentate pe ideea sancționării pasivității

culpabile a entității notificate și pe aceea de plenitudine de competență a instanței

judecătorești în verificarea și asigurarea eficienței mecanismului conceput de legiuitor

în cadrul Legii 10/2001, în mod corect instanța de apel, care a menținut sentința

tribunalului, a soluționat pe fond notificarea reclamantei, stabilind dreptul acesteia

la măsuri reparatorii în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007.

Față de decizia în interesul legii sus-menționată,

sunt nefondate criticile recurentei pârâte în sensul că instanța trebuia să oblige

Municipiul București să emită o dispoziție prin care se propun măsuri reparatorii

și apoi să trimită dosarul la C.C.S.D., în temeiul art. 16 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005.

După cum s-a arătat expres în dispozitivul

sentinței pronunțate în cauză, menținute în apel, prin hotărârea judecătorească

astfel pronunțată a fost înlocuită dispoziția pe care însăși unitatea deținătoare

trebuia să o emită în soluționarea notificării, conținând propunerea motivată de

acordare de despăgubiri, în aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001.

O asemenea dispoziție este legală, dat

fiind mecanismul prin care a fost adoptată, anume soluționarea în fond a notificării,

în sensul recunoașterii dreptului reclamantei la măsuri reparatorii constând în

despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care a permis instanței

să substituie și actul formal prin care unitatea deținătoare s-ar fi conformat hotărârii

judecătorești.

Dispoziția instanței răspunde și exigențelor

impuse de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale privind soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,

avându-se în vedere finalitatea demersului reclamantei și perioada lungă de timp

scursă de la formularea notificării, exigențe care nu ar fi respectate dacă i s-ar

pretinde părții să obțină și dispoziția unității deținătoare, cu toate că s-a adresat

instanței de judecată tocmai în contextul neîndeplinirii de către unitatea deținătoare

a obligației legale de emitere a acestei dispoziții.

Ca atare, nu mai este necesar ca Municipiul

București să emită o nouă dispoziție în executarea hotărârii judecătorești pronunțate

în prezenta cauză, procedura presupusă de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 urmând

a se derula pe baza hotărârii judecătorești irevocabile.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca

nefundat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâta C.C.S.D. împotriva deciziei nr. 390A din 12 noiembrie 2012 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31

mai 2013.