ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3061/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamantul A.M.C. a solicitat

instanței, atât în nume propriu cât și în calitate de succesor al defunctei A.E.,

în contradictoriu cu pârâtele C.C.S.D. și A.N.R.P., obligarea acestora la emiterea

unei decizii privind acordarea titlului de despăgubire, în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, în considerarea dispoziției din 16 februarie 2007 a Primăriei

Municipiului București.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a învederat că în urma notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001,

prin dispoziția susmenționată, s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură

a imobilului situat în București, str. C.R., deoarece terenul este afectat de construcții,

propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață

de 23,00 mp.

Prin sentința civilă

nr. 2547 din 26 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins ca prematură acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut, din oficiu, în raport de obiectul acțiunii

și etapele procedurii administrative consacrate de lege, excepția prematurității

cererii reclamantului de obligare la emitere titlu de despăgubire.

Analizând această excepție,

instanța de fond a reținut că dosarul reclamantului a parcurs la C.C.S.D. doar prima

etapă, cea a verificării legalității măsurii de respingere a cererii de restituire

în natură, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005.

Următoarea etapă, potrivit

procedurii reglementată în art. 16 alin. (5) și (6) din același titlu, vizează transmiterea

dosarului „evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea

de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul

de evaluare pe care îl va transmite C.C.S.D. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor

în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire".

Ulterior acestei etape

abia, potrivit art. 16 alin. (7) „în baza raportului de evaluare C.C.S.D. va proceda

fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului

spre reevaluare".

Or, reclamantul nu a înțeles

să sancționeze acest refuz al C.C.S.D., de desemnare a evaluatorului, ci un viitor

eventual refuz de emitere a titlului de despăgubire, etapă în care se va intra doar

după întocmirea și definitivarea raportului de evaluare, concluziile acestuia din

urmă putând fi contestate atât de reclamant, cât și de C.C.S.D.

Împotriva hotărârii instanței

de fond reclamantul A.M.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că instanța de judecată a dat o interpretare greșită actului dedus judecății

prin invocarea din oficiu a excepției prematurității introducerii cererii de chemare

în judecată și mai apoi prin admiterea acestei excepții.

Recurentul susține că,

judecând excepția prematurității cererii de chemare în judecată, instanța de fond

trebuia să analizeze dreptul reclamatului de a se adresa instanței de judecata prin

prisma celor două mari etape administrative premergătoare despăgubirilor și anume

prima etapă care este reglementată de dispozițiile Legii 10/2001 și se finalizează

odată cu emiterea dispoziției de către Primărie și cea de-a doua etapă administrativă

de restituire, reglementată de această dată de dispozițiile Legii nr. 247/2005.

Referitor la motivele

de nelegalitate raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ,

recurentul arată că instanța

de judecată, a pronunțat o sentința netemeinică și nelegală și prin prisma faptului

că i-a încălcat dreptul la apărare prin aplicarea greșită a legii.

Recurentul mai susține

că instanța de judecată a procedat la analizarea prematurității doar în baza celor

afirmate de pârâtă, însă fără a avea un suport legal în contextul Legii nr. 247/20005.

Dreptul la apărare a fost înfrânt, deoarece Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen

limită ori anume stabilit. Ori, judecând excepția prematurității invocate din oficiu

raportat la circuitul Dosarului nr. 37093/CC în cadrul A.N.R.P., instanța de judecată

a dat posibilitatea pârâtei de a tergiversa emiterea Titlului de despăgubiri.

Recurentul mai arată că

potrivit răspunsului A.N.R.P., din 29 iunie 2009, era înștiințat că până la acel

moment dosarul nu a fost repartizat unui consilier în vederea analizării și transmiterii

acestuia către un evaluator. Despre acest aspect instanța de judecată trebuia să

țină seama în soluționarea excepției prematurității, cu atât mai mult cu cât era

vorba de o dovadă în plus a pasivității de care dă dovadă pârâta A.N.R.P.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Recurentul – reclamant

a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul emiterii deciziei

reprezentând titlul de despăgubiri în temeiul art. 16 alin. (8) din Titlul VII,

Capitolul V al Legii nr. 247/2005.

Calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București,

str. C.R., a fost stabilită în temeiul art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001,

prin dispoziția din 16 februarie 2007 a Primarului Municipiului București, dosarul

conținând dispoziția și documentația aferentă fiind înregistrat la secretariatul

C.C.S.D. cu nr. 37093/CC.

Soluția pronunțată de

Curtea de Apel, de respingere ca prematură a acțiunii, la aproape doi de ani de

la emiterea dispoziției cu propunerea de acordare a despăgubirilor și mai cu seamă

considerentele reținute în fundamentarea soluției, reflectă interpretarea greșită

a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 554/2004 atât

în litera, cât și în spiritul lor.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept

al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce

i-a fost cauzată.

Este adevărat că Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată

procedura de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, iar complexitatea

etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv, incidența termenului

de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/2004.

Această împrejurare nu

poate încuraja însă autoritatea competentă să tergiverseze soluționarea dosarelor

peste limitele unui termen rezonabil, consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituția

României și în art. 6 parag. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, principiu

aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative

ori în etapa executării deciziilor definitive.

Principiul soluționării

cauzelor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, o componentă a dreptului

la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale

a U.E. și ale cărui coordonate nu pot fi ignorate ca repere în practica administrativă

a autorităților publice naționale.

Complexitatea procedurii

poate constitui unul dintre criteriile de apreciere a respectării termenului rezonabil,

dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei totale pasivități a autorității

publice.

Totodată, Înalta Curte

reține, contrar celor afirmate de prima instanță, că nu li se poate impune reclamanților

să deducă judecății, în mod separat, refuzul efectuării fiecăreia dintre etapele

prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acestea nefiind altceva

decât operațiuni administrative prealabile emiterii deciziei reprezentând titlul

de despăgubiri.

Având în vedere toate

considerentele expuse și constatând că, respingând ca prematură acțiunea formulată

în contradictoriu cu C.C.S.D., prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului,

în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va

admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de A.M.C., împotriva sentinței civile nr. 2547 din 26 mai 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 26 mai 2011.