ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3061/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamantul A.M.C. a solicitat instanței, atât în nume propriu cât și în calitate de succesor al defunctei A.E., în contradictoriu cu pârâtele C.C.S.D. și A.N.R.P., obligarea acestora la emiterea unei decizii privind acordarea titlului de despăgubire, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în considerarea dispoziției din 16 februarie 2007 a Primăriei Municipiului București. În motivarea acțiunii, reclamantul a învederat că în urma notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin dispoziția susmenționată, s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a imobilului situat în București, str. C.R., deoarece terenul este afectat de construcții, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 23,00 mp.

Prin sentința civilă nr. 2547 din 26 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca prematură acțiunea formulată de reclamant. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, din oficiu, în raport de obiectul acțiunii și etapele procedurii administrative consacrate de lege, excepția prematurității cererii reclamantului de obligare la emitere titlu de despăgubire. Analizând această excepție, instanța de fond a reținut că dosarul reclamantului a parcurs la C.C.S.D. doar prima etapă, cea a verificării legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005.

Următoarea etapă, potrivit procedurii reglementată în art. 16 alin. (5) și (6) din același titlu, vizează transmiterea dosarului „evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite C.C.S.D. Acest raport va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire". Ulterior acestei etape abia, potrivit art. 16 alin. (7) „în baza raportului de evaluare C.C.S.D.

va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare". Or, reclamantul nu a înțeles să sancționeze acest refuz al C.C.S.D., de desemnare a evaluatorului, ci un viitor eventual refuz de emitere a titlului de despăgubire, etapă în care se va intra doar după întocmirea și definitivarea raportului de evaluare, concluziile acestuia din urmă putând fi contestate atât de reclamant, cât și de C.C.S.D. Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A.M.C. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că instanța de judecată a dat o interpretare greșită actului dedus judecății prin invocarea din oficiu a excepției prematurității introducerii cererii de chemare în judecată și mai apoi prin admiterea acestei excepții.

Recurentul susține că, judecând excepția prematurității cererii de chemare în judecată, instanța de fond trebuia să analizeze dreptul reclamatului de a se adresa instanței de judecata prin prisma celor două mari etape administrative premergătoare despăgubirilor și anume prima etapă care este reglementată de dispozițiile Legii 10/2001 și se finalizează odată cu emiterea dispoziției de către Primărie și cea de-a doua etapă administrativă de restituire, reglementată de această dată de dispozițiile Legii nr. 247/2005. Referitor la motivele de nelegalitate raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , recurentul arată că instanța de judecată, a pronunțat o sentința netemeinică și nelegală și prin prisma faptului că i-a încălcat dreptul la apărare prin aplicarea greșită a legii.

Recurentul mai susține că instanța de judecată a procedat la analizarea prematurității doar în baza celor afirmate de pârâtă, însă fără a avea un suport legal în contextul Legii nr. 247/20005. Dreptul la apărare a fost înfrânt, deoarece Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen limită ori anume stabilit. Ori, judecând excepția prematurității invocate din oficiu raportat la circuitul Dosarului nr. 37093/CC în cadrul A.N.R.P., instanța de judecată a dat posibilitatea pârâtei de a tergiversa emiterea Titlului de despăgubiri. Recurentul mai arată că potrivit răspunsului A.N.R.P., din 29 iunie 2009, era înștiințat că până la acel moment dosarul nu a fost repartizat unui consilier în vederea analizării și transmiterii acestuia către un evaluator.

Despre acest aspect instanța de judecată trebuia să țină seama în soluționarea excepției prematurității, cu atât mai mult cu cât era vorba de o dovadă în plus a pasivității de care dă dovadă pârâta A.N.R.P. Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Recurentul – reclamant a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în temeiul art. 16 alin. (8) din Titlul VII, Capitolul V al Legii nr. 247/2005.

Calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. C.R., a fost stabilită în temeiul art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, prin dispoziția din 16 februarie 2007 a Primarului Municipiului București, dosarul conținând dispoziția și documentația aferentă fiind înregistrat la secretariatul C.C.S.D. cu nr. 37093/CC. Soluția pronunțată de Curtea de Apel, de respingere ca prematură a acțiunii, la aproape doi de ani de la emiterea dispoziției cu propunerea de acordare a despăgubirilor și mai cu seamă considerentele reținute în fundamentarea soluției, reflectă interpretarea greșită a prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și ale Legii nr. 554/2004 atât în litera, cât și în spiritul lor.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Este adevărat că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen în cadrul căruia să fie finalizată procedura de stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, iar complexitatea etapelor procedurii administrative exclude, în mod obiectiv, incidența termenului de drept comun, de 30 de zile, instituit prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 54/2004.

Această împrejurare nu poate încuraja însă autoritatea competentă să tergiverseze soluționarea dosarelor peste limitele unui termen rezonabil, consacrat în art. 21 alin. (3) din Constituția României și în art. 6 parag. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, principiu aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative ori în etapa executării deciziilor definitive. Principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a U.E. și ale cărui coordonate nu pot fi ignorate ca repere în practica administrativă a autorităților publice naționale.

Complexitatea procedurii poate constitui unul dintre criteriile de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei totale pasivități a autorității publice. Totodată, Înalta Curte reține, contrar celor afirmate de prima instanță, că nu li se poate impune reclamanților să deducă judecății, în mod separat, refuzul efectuării fiecăreia dintre etapele prevăzute de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acestea nefiind altceva decât operațiuni administrative prealabile emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubiri. Având în vedere toate considerentele expuse și constatând că, respingând ca prematură acțiunea formulată în contradictoriu cu C.C.S.D., prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.M.C., împotriva sentinței civile nr. 2547 din 26 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.