ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2915/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 26 mai 2011 pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A.D. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la emiterea deciziei care să conțină titlul de despăgubire, ca răspuns la dispoziția din 08 ianuarie 2008, emisă de Primăria Municipiului București, obligarea pârâtei de a transmite apoi decizia Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin dispoziția din 08 ianuarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul-teren în suprafață de 1.488,62 m.p., situat în București, strada V. fost nr. a, actual nr. x. Reclamantul a mai arătat că, la data de 22 aprilie 2011, s-a adresat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților - Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin memoriul înregistrat sub nr. PP, solicitând stăruitor să fie emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire și să o transmită Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, însă nu a obținut niciun rezultat.

În susținerea cererii formulate, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 247/2005 și a susținut că nesoluționarea dosarului într-un termen rezonabil încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, arătând că dosarul de despăgubire a fost restituit Primăriei Municipiului București în vederea completării și susținând că procedura administrativă specială de acordare a despăgubirilor, care se finalizează cu emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire, nu se poate declanșa în lipsa transmiterii de către entitatea învestită cu soluționarea notificării a dosarului de despăgubire, completat cu actele solicitate.

În ceea ce privește solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei să transmită decizia Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, autoritatea pârâtă a arătat că nu poate fi instituită în sarcina Comisiei Centrale această obligație, întrucât procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu este finalizată prin emiterea unei decizii conținând titlul de despăgubire, în vederea valorificării acesteia conform O.U.G. nr. 81/2007. Referitor la cererea reclamantului privind obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată, pârâta a precizat, pe de o parte, că reprezintă o entitate în subordinea Ministerului Finanțelor, neavând un buget propriu, iar pe de altă parte, că nu se opune cererii formulate, astfel că se impune respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 275 C. proc.

civ. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 5140 din 16 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul D.A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta să emită decizia care să conțină titlul de despăgubire și să o transmită Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, prin notificarea înregistrată cu nr. 546/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, Ț.A.

a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul-teren în suprafață de 1.488,62 m.p. situat în București, strada V. fost nr. a, actual nr. x, iar prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase din 20 august 2007, Ț.A. a vândut reclamantului drepturile sale litigioase asupra imobilului din București, strada V. fost nr. a, actual nr. x, în suprafață de aproximativ 1.500 m.p. Prin dispoziția din 08 ianuarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București, s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantului în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 1.488,62 m.p.

Prin adresa din 14 aprilie 2011 emisă de Instituția Prefectului Municipiului București, reclamantului i s-a adus la cunoștință că, în urma analizării documentelor ce au stat la baza emiterii dispoziției din 08 ianuarie 2008, nu au fost reținute elemente de nelegalitate care să conducă la promovarea unei acțiuni în contencios administrativ și, prin urmare, a fost emis avizul de legalitate, iar dosarul a fost predat la data de 01 aprilie 2011 către Secretariatul Comisiei Centrale. În urma verificării preliminare efectuate, s-a adresat rugămintea Primăriei Municipiului București de a completa dosarul cu documente din care să reiasă modalitatea de preluare în proprietatea statului a suprafeței de teren de 46,62 m.p.

[1745,62 m.p. - 1699 m.p. (1035 m.p. preluați prin Decretul nr. 137/1983 + 654 m.p. preluați în baza Legii nr. 58/1974) = 46,62 m.p.], iar dosarul a fost restituit Primăriei Municipiului București în vederea completării. Față de această situație de fapt, Curtea a apreciat că restituirea dosarului este nelegală, deoarece, potrivit art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pârâta putea examina doar legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, nu și alte aspecte, cum ar fi modalitatea de preluare în proprietatea statului a unui imobil.

Pe de altă parte, judecătorul fondului a reținut că nesoluționarea dosarului într-un termen rezonabil încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul, prin instituțiile sale, fiind obligat să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, sub forma acordării de despăgubiri, conform principiului supremației dreptului și al legalei protecției patrimoniului. 3. Motivele de recurs înfățișate de recurentul-pârât Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304 1 C. proc.

civ. În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul a înfățișat următoarele critici față de sentința instanței de fond: - nu s-a reținut că dosarul a fost restituit Primăriei București pentru completare, întrucât lipseau o serie de documente din care să reiasă modalitatea de preluare în proprietatea statului a suprafeței de teren de 46,62 m.p., în conformitate cu prevederile pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobată prin H.G.

nr. 1095/2005; - dosarul a fost retransmis de către Primăria Municipiului București, fiind înregistrat la 2 septembrie 2011 sub nr. 49545/CC, însă etapa evaluării este condiționată de respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, conform deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2815 din 16 septembrie 2008, pentru a nu se încălca principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite; - instanța de fond a obligat, în mod neîntemeiat, direct la emiterea deciziei, ceea ce este nu numai nejudicios dar poate conduce și la conjuncturi juridice anormale; - în fine, instanța de fond a obligat în mod nelegal și la transmiterea deciziei la Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, fără a motiva acest capăt de cerere și fără a exista o cerere de opțiune făcută personal de titularul deciziei, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neputând să formuleze o cerere de opțiune în numele reclamanților.

4.Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Recursul nu este fondat. Examinând actele și lucrările dosarului precum și sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate.

Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape distincte în care, pe lângă autoritatea recurentă, mai sunt antrenate și alte entități (organele învestite cu soluționarea notificărilor, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăși acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunțat în mod constant, în materie, instanța supremă. Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea autorităților sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, prima instanță cu temei a apreciat ca fiind nelegală restituirea dosarului aferent dispoziției din 8 ianuarie 2008, emisă de Primăria Municipiului București, în condițiile în care potrivit art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 recurenta-pârâtă, conform competențelor conferite în temeiul legal arătat putea examina numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, nu și aspectele indicate, cu referire la modalitățile de preluare în proprietatea statului a unui imobil.

În plus, față de mențiunea făcută de recurentă, cuprinsă în chiar motivele de recurs, în sensul că dosarul a fost retransmis de către Primărie la data de 2 septembrie 2011, legalitatea și justețea soluției instanței de fond sunt o dată în plus confirmate, mai cu seamă că de la data declanșării procedurilor de acordare a măsurilor reparatorii de către intimatul-reclamant au trecut peste 10 (zece) ani (notificarea înregistrată cu nr. 546/2001). Așa fiind, contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte apreciază că nesoluționarea dosarului reclamantului, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

În fine, nefondate sunt în opinia Înaltei Curți și celelalte critici aduse de recurentă întrucât, în mod evident, dispozițiile primei instanțe cu privire la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire corespunzător dispoziției din 08 ianuarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București și la valorificarea ulterioară a acesteia se impun a fi înțelese și realizate numai în contextul parcurgerii etapelor și a procedurilor cuprinse în același art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind neîndoielnic că nu s-a urmărit obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la efectuarea unor operațiuni administrative ce exced competențelor sale legale.

Așa fiind, desigur că înțelesul mențiunilor din dispozitivul hotărârii atacate nu este ca recurenta să formuleze o cerere de opțiune în numele reclamantului intimat, acesta urmând a-și valorifica drepturile ce-i incumbă, în cadrul legal indicat și de recurentă (pct. 18 1 .1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobată prin H.G. nr. 1095/2005), ulterior emiterii deciziei cuprinzând cuantumul despăgubirilor și ajungerii acesteia la autoritatea competentă pentru acordarea despăgubirilor în numerar. Față de cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 5140 din 16 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.