ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2915/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

în judecată

Prin acțiunea

înregistrată la data de 26 mai 2011 pe rolul Curții de Apel București,

reclamantul A.D. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la emiterea

deciziei care să conțină titlul de despăgubire, ca răspuns la dispoziția din 08

ianuarie 2008, emisă de Primăria Municipiului București, obligarea pârâtei de a

transmite apoi decizia Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din

cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, precum și

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, prin dispoziția din 08 ianuarie 2008 emisă de Primăria

Municipiului București, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul-teren în suprafață de 1.488,62 m.p.,

situat în București, strada V. fost nr. a, actual nr. x.

Reclamantul a mai arătat

că, la data de 22 aprilie 2011, s-a adresat Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților - Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor prin memoriul

înregistrat sub nr. PP, solicitând stăruitor să fie emisă decizia reprezentând titlul

de despăgubire și să o transmită Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar,

însă nu a obținut niciun rezultat.

În susținerea cererii

formulate, reclamantul a invocat prevederile Legii nr. 247/2005 și a susținut că

nesoluționarea dosarului într-un termen rezonabil încalcă prevederile art. 1 din

Protocolul nr. 1 și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea formulată,

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepția prematurității

cererii de chemare în judecată, arătând că dosarul de despăgubire a fost restituit

Primăriei Municipiului București în vederea completării și susținând că procedura

administrativă specială de acordare a despăgubirilor, care se finalizează cu emiterea

deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire, nu se poate declanșa în lipsa transmiterii

de către entitatea învestită cu soluționarea notificării a dosarului de despăgubire,

completat cu actele solicitate.

În ceea ce privește solicitarea

reclamantului de obligare a pârâtei să transmită decizia Direcției pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar, autoritatea pârâtă a arătat că nu poate fi instituită

în sarcina Comisiei Centrale această obligație, întrucât procedura administrativă

reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu este finalizată prin emiterea

unei decizii conținând titlul de despăgubire, în vederea valorificării acesteia

conform O.U.G. nr. 81/2007.

Referitor la cererea reclamantului

privind obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată, pârâta a

precizat, pe de o parte, că reprezintă o entitate în subordinea Ministerului Finanțelor,

neavând un buget propriu, iar pe de altă parte, că nu se opune cererii formulate,

astfel că se impune respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată,

potrivit art. 275 C. proc. civ.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 5140 din 16 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității ca neîntemeiată, a admis

cererea formulată de reclamantul D.A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și a obligat pârâta să emită decizia care să conțină

titlul de despăgubire și să o transmită Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor

în Numerar din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia, prin notificarea

înregistrată cu nr. 546/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, Ț.A. a solicitat

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul-teren în suprafață

de 1.488,62 m.p. situat în București, strada V. fost nr. a, actual nr. x, iar prin

contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase din 20 august 2007, Ț.A.

a vândut reclamantului drepturile sale litigioase asupra imobilului din București,

strada V. fost nr. a, actual nr. x, în suprafață de aproximativ 1.500 m.p.

Prin dispoziția din

08 ianuarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București, s-a propus acordarea

de despăgubiri în favoarea reclamantului în condițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, pentru terenul în suprafață de 1.488,62 m.p.

Prin adresa din 14

aprilie 2011 emisă de Instituția Prefectului Municipiului București, reclamantului

i s-a adus la cunoștință că, în urma analizării documentelor ce au stat la baza

emiterii dispoziției din 08 ianuarie 2008, nu au fost reținute elemente de nelegalitate

care să conducă la promovarea unei acțiuni în contencios administrativ și, prin

urmare, a fost emis avizul de legalitate, iar dosarul a fost predat la data de 01

aprilie 2011 către Secretariatul Comisiei Centrale.

În urma verificării preliminare

efectuate, s-a adresat rugămintea Primăriei Municipiului București de a completa

dosarul cu documente din care să reiasă modalitatea de preluare în proprietatea

statului a suprafeței de teren de 46,62 m.p. [1745,62 m.p. - 1699 m.p. (1035 m.p.

preluați prin Decretul nr. 137/1983 + 654 m.p. preluați în baza Legii nr. 58/1974)

= 46,62 m.p.], iar dosarul a fost restituit Primăriei Municipiului București în

vederea completării.

Față de această situație

de fapt, Curtea a apreciat că restituirea dosarului este nelegală, deoarece, potrivit

art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pârâta putea examina doar legalitatea

respingerii cererii de restituire în natură, nu și alte aspecte, cum ar fi modalitatea

de preluare în proprietatea statului a unui imobil.

Pe de altă parte, judecătorul

fondului a reținut că nesoluționarea dosarului într-un termen rezonabil încalcă

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și ale art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, statul, prin instituțiile sale, fiind obligat să garanteze prin

măsuri legale și administrative adecvate realizarea efectivă și rapidă a dreptului

la restituire, sub forma acordării de despăgubiri, conform principiului supremației

dreptului și al legalei protecției patrimoniului.

înfățișate de recurentul-pârât

Împotriva acestei hotărâri

în termen legal a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând

ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304

1

C. proc.

civ.

În esență, prin motivele

de recurs dezvoltate, recurentul a înfățișat următoarele critici față de sentința

instanței de fond:

- nu s-a reținut că dosarul

a fost restituit Primăriei București pentru completare, întrucât lipseau o serie

de documente din care să reiasă modalitatea de preluare în proprietatea statului

a suprafeței de teren de 46,62 m.p., în conformitate cu prevederile pct. 16.5 din

Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobată

prin H.G. nr. 1095/2005;

- dosarul a fost retransmis

de către Primăria Municipiului București, fiind înregistrat la 2 septembrie 2011

sub nr. 49545/CC, însă etapa evaluării este condiționată de respectarea ordinii

de înregistrare a dosarelor, conform deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor nr. 2815 din 16 septembrie 2008, pentru a nu se încălca principiul

egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite;

- instanța de fond a obligat,

în mod neîntemeiat, direct la emiterea deciziei, ceea ce este nu numai nejudicios

dar poate conduce și la conjuncturi juridice anormale;

- în fine, instanța de

fond a obligat în mod nelegal și la transmiterea deciziei la Direcția pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar, fără a motiva acest capăt de cerere și fără a exista

o cerere de opțiune făcută personal de titularul deciziei, Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor neputând să formuleze o cerere de opțiune în numele reclamanților.

4.Soluția și considerentele

Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Recursul nu este fondat.

Examinând actele și lucrările

dosarului precum și sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și

raportat la prevederile legale incidente din materia supusă verificării, Înalta

Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare

arătate.

Este indiscutabil faptul

că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite

în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape distincte în care,

pe lângă autoritatea recurentă, mai sunt antrenate și alte entități (organele învestite

cu soluționarea notificărilor, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot

fi soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată,

care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.

Omisiunea legiuitorului

de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii

administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată

să determine ea însăși acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând

titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunțat în

mod constant, în materie, instanța supremă.

Termenul rezonabil se

referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât și la timpul

necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza

funcționarea autorităților sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, pentru

ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin

prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cauză, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, prima instanță cu temei a apreciat ca fiind

nelegală restituirea dosarului aferent dispoziției din 8 ianuarie 2008, emisă de

Primăria Municipiului București, în condițiile în care potrivit art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 recurenta-pârâtă, conform competențelor conferite în temeiul

legal arătat putea examina numai legalitatea respingerii cererii de restituire în

natură, nu și aspectele indicate, cu referire la modalitățile de preluare în proprietatea

statului a unui imobil.

În plus, față de mențiunea

făcută de recurentă, cuprinsă în chiar motivele de recurs, în sensul că dosarul

a fost retransmis de către Primărie la data de 2 septembrie 2011, legalitatea și

justețea soluției instanței de fond sunt o dată în plus confirmate, mai cu seamă

că de la data declanșării procedurilor de acordare a măsurilor reparatorii de către

intimatul-reclamant au trecut peste 10 (zece) ani (notificarea înregistrată cu

nr. 546/2001).

Așa fiind, contrar celor

susținute de recurentă, Înalta Curte apreciază că nesoluționarea dosarului reclamantului,

indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia

în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și abuzurilor

din legislația trecută.

În fine, nefondate sunt

în opinia Înaltei Curți și celelalte critici aduse de recurentă întrucât, în mod

evident, dispozițiile primei instanțe cu privire la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire corespunzător dispoziției din 08 ianuarie 2008 emisă de Primăria

Municipiului București și la valorificarea ulterioară a acesteia se impun a fi înțelese

și realizate numai în contextul parcurgerii etapelor și a procedurilor cuprinse

în același art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind neîndoielnic că nu

s-a urmărit obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la efectuarea

unor operațiuni administrative ce exced competențelor sale legale.

Așa fiind, desigur că

înțelesul mențiunilor din dispozitivul hotărârii atacate nu este ca recurenta să

formuleze o cerere de opțiune în numele reclamantului intimat, acesta urmând a-și

valorifica drepturile ce-i incumbă, în cadrul legal indicat și de recurentă (pct.

18

1

.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, aprobată prin H.G. nr. 1095/2005), ulterior emiterii deciziei cuprinzând

cuantumul despăgubirilor și ajungerii acesteia la autoritatea competentă pentru

acordarea despăgubirilor în numerar.

Față de cele mai sus arătate,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge așadar ca nefondat recursul

de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 5140 din 16 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 iunie

2012.