ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4102/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4102/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Cererea

de chemare în judecată.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, sub nr. 1437/2/2011, reclamanții A.C.A.,

A.D. și N.D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea sa la înaintarea dosarului aferent

dispoziției de restituire unui evaluator autorizat în termen de 30 de zile de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce urmează a se da în cauză, obligarea

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia

reprezentând titlul de despăgubire în cuantumul stabilit prin expertiză,

obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea

de titluri de plată în cuantumul stabilit prin titlurile de despăgubire,

întocmirea raportului de evaluare în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii, emiterea în termen de 5 zile de la data întocmirii raportului de

evaluare a deciziei reprezentând titlu de despăgubire, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii

reclamanții au arătat că prin dispoziția nr. 6226 din 20 iulie

2006 emisă de Primăria Municipiului București au fost acordate măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul din București, str.

B.C. nr. 42, sector 2, având în vedere imposibilitatea restituirii acestuia

în natură, și deși dispoziția menționată beneficiază de prezumția de legalitate

și autenticitate, nefiind anulată, în ciuda numeroaselor cereri formulate de

reclamant, nici până în prezent nu a fost emisă decizia reprezentând titlul de

despăgubiri.

Prin întâmpinare

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat

respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că dosarele se

soluționează într-o anumită ordine.

I.2. Hotărârea

instanței de fond.

Prin sentința nr.

5096 din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamanților, așa cum a

fost precizată și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să desemneze evaluator autorizat, să efectueze evaluarea și să

emită titlul de despăgubiri, în termenul legal, în Dosarul nr. 25985/CC.

Totodată, a obligat

pârâta să plătească reclamanților 20 RON/zi de întârziere.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin

dispoziția Primarului Municipiului București nr. 6226 din 20 iulie 2006 s-a

dispus acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în str.

B.C., sector 2, București.

Dispoziția menționată,

împreună cu dosarul aferent, întocmite potrivit dispozițiilor Titlului VII Capitolul

5, art. 16 alin. (2) și (3) din Legea nr. 247/2005 au fost înaintate pârâtei Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților care ar fi trebuit să urmeze

procedura prevăzută de alin. (4), (5) și (6) ale aceluiași articol în vederea

emiterii deciziei cuprinzând titlul de despăgubiri.

Deși pârâta a

confirmat înregistrarea dosarului aferent dispoziției, nici până la data

formulării cererii de chemare în judecată aceasta nu a demarat procedura

prevăzută de dispozițiile legale menționate anterior.

Curtea a apreciat că

neemiterea titlului de despăgubire în termen de un an de la data înregistrării

dosarului poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului

reclamantelor la soluționarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel cum

acesta este prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în condițiile în care pârâta nu a depus la dosarul cauzei nici o dovadă

care să justifice existența unor motive obiective pentru care cererea

reclamanților nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea

lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi

reținută în condițiile în care dispoziția a intrat în circuitul juridic și

beneficiază de prezumția de legalitate și autenticitate.

În ceea ce privește

obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea

titlurilor de plată în cuantumul stabilit prin expertiză, Curtea a reținut că

acesta ar fi prematură formulat în condițiile în care dosarul nu a fost

înaintat unui evaluator autorizat pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor

și având în vedere dispozițiile art. 18

1

alin. (2) din OUG 81/2007

care impun parcurgerea unei proceduri speciale pentru emiterea acestor titluri.

Cu privire la

obligarea evaluatorului de a întocmi raportul în 30 de zile, Curtea a apreciat

că acest capăt de cerere este nefondat, în condițiile în care evaluatorul nu

poate fi indicat nominal pentru opozabilitate.

Sub aspectul

penalitaților de 200 RON/zi de întârziere în executarea hotărârii, Curtea a

considerat admisibil în parte acest capăt de cerere. Penalitățile pe fiecare zi

de întârziere prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 pentru soluțiile

prevăzute la alin. (1) și la alin. (4) lit. b) și c) sunt concepute ca un

mijloc de constrângere la adresa autorității publice pârâte și în același timp

ca o garanție pentru persoana vătămată că își va vedea restabilit dreptul sau

interesul legitim vătămat, fiind asemănătoare cu daunele cominatorii din

dreptul civil, din punctul de vedere al naturii juridice. Penalitățile de

întârziere se stabilesc în favoarea reclamantului și nu trebuie confundate cu

despăgubirile pentru întârzierea în executarea hotărârii, acordate în cadrul

procedurii speciale de executare prevăzute de art. 24 din lege.

În consecință, Curtea

a admis acțiunea, iar în baza art. 16 alin. (5) din Capitolul 5, Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să transmită dosarul aferent dispoziției de restituire unui

evaluator autorizat în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a

prezentei sentințe și să emită decizia de acordare a titlurilor de despăgubire

în cuantumul stabilit prin expertiză.

Totodată, a obligat

pârâta să plătească reclamanților 20 RON/zi de întârziere.

I.3. Recursul

declarat în cauză.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta

a susținut, în esență că instanța de fond a interpretat în mod eronat

dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, în aplicarea cărora a fost emisă decizia nr.

2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale, coroborate cu dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În speță,

dosarul privind acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantei, face parte

din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după

intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de

intrare a dosarelor, potrivit deciziei nr. 2815/2008.

În

condițiile statuate de dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, așa cum a fost modificat prin O.U.G. nr.

81/2007 și numai în situația în care dosarul de despăgubire este complet,

procedura administrativă de soluționare a dosarului parcurge etapele prevăzute

de lege, respectiv desemnarea unui evaluator, transmiterea la evaluare în

vederea efectuării raportului de evaluare și emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

O altă

critică a sentinței recurate se referă la faptul că prima instanță a încălcat

principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite care au dosare

înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

în condițiile în care Convenția Europeană a Drepturilor Omului a statuat

principiul egalității ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar.

Recurenta

a criticat sentința și sub aspectul acordării penalităților de 20 RON pe zi de

întârziere, susținând că în cauză nu poate fi vorba de refuzul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, atâta timp cât procedura administrativă

prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost declanșată, dosarul fiind

transmis Secretariatul Comisiei Centrale.

II. Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta

Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate

și dispozițiile legale aplicabile, precum și din oficiu, potrivit dispozițiilor

art. 304

1

C. proc. civ., constată următoarele:

Reclamanții

A.C.A., A.D. și N.D., prin notificarea nr. AA/2001, au solicitat acordarea

de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. B.C.,

sector 2, imobil intrat în mod abuziv în proprietatea statului, în baza

Decretului nr. 92/1950.

Prin dispoziția nr.

6226 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dosarul aferent acestei

dispoziții fiind înaintat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor sub nr. 25985/CC.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă a considerentelor sentinței, obiectul cererii în

contencios administrativ formulate de reclamanți a vizat obligarea pârâtei Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând

titlu de despăgubire, urmare a evaluării în condițiile art. 16 alin. (5) și (6)

ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 conform dispoziției nr. 6226 din 20

iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-a propus

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale menționate.

Abordarea

solicitărilor reclamantului în temeiul Legii nr. 247/2005, a Convenției

Europene a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1) este corectă, iar invocarea de

către recurentă a deciziei nr. 2815/2008 potrivit căreia ordinea de soluționare

a dosarelor este cea a înregistrării lor la Comisie cu schimbă cu nimic datele

problemei.

Dispozițiile

Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea

despăgubirilor” din Titlul VII „Regimul stabilirii și plata despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 (privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente) cu modificările și completările ulterioare nu prevăd un termen

pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Un asemenea termen nu

se regăsește nici în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din lege –

aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 și nici în decizia nr. 2815/2008 prin care

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se

soluționează cererile.

În lipsa unei

dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare a cererii

fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, instanța de

judecată este datoare a exercita un control asupra dreptului de apreciere al

autorității administrative pentru a asigura o protecție reală drepturilor

fundamentale ale cetățenilor garantate atât de Constituția României, cât și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Omisiunea

legiuitorului se poate complini prin raportare la termenul rezonabil consacrat

de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care

constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil.

Garanția unui proces

echitabil trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci și în

procedura administrativă preliminară.

În speță, demersurile

pentru restituirea în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu a

început în anul 2001 prin notificarea nr. AA/2001 astfel că în mod corect s-a

apreciat că termenul rezonabil a fost încălcat.

În acest context,

dată fiind situația de fapt reținută de prima instanță, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că soluția de admitere a acțiunii și de obligare a

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze evaluator care

să efectueze evaluarea și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire

este singura soluție de natură a proteja și respecta dreptul de proprietate al

reclamanților.

Referitor o eventuală

încălcare a egalității de tratament și, în consecință, discriminarea unor

diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acțiunii,

Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.nr. 137/2000, prin

discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricții sau preferință

pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,

convingeri, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care

are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței

sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic,

economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice.

În acest context,

analiza existenței unei discriminări între anumite categorii de persoane

trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerințelor

acestui text, urmând a se face și aplicabilitatea prevederilor din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței acesteia.

În cauza de față se

constată că nu există discriminare între reclamanți și o altă categorie socială

aflată în aceeași situație de fapt ca și acesta, întrucât potrivit art. 21 din

Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea

drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, nicio lege neputând

îngrădi acest drept.

Ori, în aceste

condiții recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acțiunilor ca

urmare a faptului că printr-o dispoziție internă s-a reglementat modul de

selectare a dosarelor.

Soluțiile instanței

de judecată au fost pronunțate tocmai pentru a sancționa pasivitatea și

tergiversarea soluționării cererilor de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Trebuie precizat că

oricare dintre persoanele aflate într-o situație identică cu cea a reclamantei

a beneficiat de un tratament egal din partea instanței naționale, astfel că

motivul de recurs este nefondat.

Înalta

Curte consideră, însă, criticabilă hotărârea primei instanțe sub aspectul

acordării penalităților de 20 RON/zi de întârziere, pentru următoarele

considerente:

Contrar afirmațiilor

recurentei, posibilitatea acordării unor penalități de întârziere prin

dispozitivul hotărârii este prevăzută expres în art. 18 alin. (5) din Legea nr.

554/2004.

Însă, în contextul

particular al cauzei de față, instanța de control judiciar apreciază că nu se

impune stabilirea în sarcina recurentei a unui mijloc de constrângere

suplimentar mai ales că intimata-reclamantă are la dispoziție prevederile

energice ale art. 24 alin. (2) din același act normativ, în caz de neexecutare

la termen.

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art.

312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. se va admite recursul, modificându-se parțial

sentința în sensul înlăturării dispoziției referitoare la obligarea pârâtei să

plătească reclamanților penalități de 20 RON/zi de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 5096 din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică, în parte,

sentința atacată în sensul că înlătură dispoziția referitoare la obligarea

pârâtei să plătească reclamanților, penalități de 20 RON/zi de întârziere.

Menține celelalte

dispoziții.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12

octombrie 2012.