ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4102/2012

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. I.1. Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 1437/2/2011, reclamanții A.C.A., A.D. și N.D.

au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea sa la înaintarea dosarului aferent dispoziției de restituire unui evaluator autorizat în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii ce urmează a se da în cauză, obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire în cuantumul stabilit prin expertiză, obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea de titluri de plată în cuantumul stabilit prin titlurile de despăgubire, întocmirea raportului de evaluare în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, emiterea în termen de 5 zile de la data întocmirii raportului de evaluare a deciziei reprezentând titlu de despăgubire, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanții au arătat că prin dispoziția nr. 6226 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului București au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din București, str. B.C. nr. 42, sector 2, având în vedere imposibilitatea restituirii acestuia în natură, și deși dispoziția menționată beneficiază de prezumția de legalitate și autenticitate, nefiind anulată, în ciuda numeroaselor cereri formulate de reclamant, nici până în prezent nu a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubiri. Prin întâmpinare pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că dosarele se soluționează într-o anumită ordine.

I.2. Hotărârea instanței de fond. Prin sentința nr. 5096 din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea reclamanților, așa cum a fost precizată și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze evaluator autorizat, să efectueze evaluarea și să emită titlul de despăgubiri, în termenul legal, în Dosarul nr. 25985/CC. Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamanților 20 RON/zi de întârziere. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente: Prin dispoziția Primarului Municipiului București nr. 6226 din 20 iulie 2006 s-a dispus acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în str. B.C., sector 2, București.

Dispoziția menționată, împreună cu dosarul aferent, întocmite potrivit dispozițiilor Titlului VII Capitolul 5, art. 16 alin. (2) și (3) din Legea nr. 247/2005 au fost înaintate pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților care ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de alin. (4), (5) și (6) ale aceluiași articol în vederea emiterii deciziei cuprinzând titlul de despăgubiri. Deși pârâta a confirmat înregistrarea dosarului aferent dispoziției, nici până la data formulării cererii de chemare în judecată aceasta nu a demarat procedura prevăzută de dispozițiile legale menționate anterior.

Curtea a apreciat că neemiterea titlului de despăgubire în termen de un an de la data înregistrării dosarului poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantelor la soluționarea cererilor într-un termen rezonabil, astfel cum acesta este prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care pârâta nu a depus la dosarul cauzei nici o dovadă care să justifice existența unor motive obiective pentru care cererea reclamanților nu a fost analizată într-un termen rezonabil, iar invocarea lipsei unor documente din cuprinsul dosarului de despăgubire nu poate fi reținută în condițiile în care dispoziția a intrat în circuitul juridic și beneficiază de prezumția de legalitate și autenticitate.

În ceea ce privește obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților la emiterea titlurilor de plată în cuantumul stabilit prin expertiză, Curtea a reținut că acesta ar fi prematură formulat în condițiile în care dosarul nu a fost înaintat unui evaluator autorizat pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor și având în vedere dispozițiile art. 18 1 alin. (2) din OUG 81/2007 care impun parcurgerea unei proceduri speciale pentru emiterea acestor titluri. Cu privire la obligarea evaluatorului de a întocmi raportul în 30 de zile, Curtea a apreciat că acest capăt de cerere este nefondat, în condițiile în care evaluatorul nu poate fi indicat nominal pentru opozabilitate. Sub aspectul penalitaților de 200 RON/zi de întârziere în executarea hotărârii, Curtea a considerat admisibil în parte acest capăt de cerere.

Penalitățile pe fiecare zi de întârziere prevăzute de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 pentru soluțiile prevăzute la alin. (1) și la alin. (4) lit. b) și c) sunt concepute ca un mijloc de constrângere la adresa autorității publice pârâte și în același timp ca o garanție pentru persoana vătămată că își va vedea restabilit dreptul sau interesul legitim vătămat, fiind asemănătoare cu daunele cominatorii din dreptul civil, din punctul de vedere al naturii juridice. Penalitățile de întârziere se stabilesc în favoarea reclamantului și nu trebuie confundate cu despăgubirile pentru întârzierea în executarea hotărârii, acordate în cadrul procedurii speciale de executare prevăzute de art. 24 din lege.

În consecință, Curtea a admis acțiunea, iar în baza art. 16 alin. (5) din Capitolul 5, Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită dosarul aferent dispoziției de restituire unui evaluator autorizat în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei sentințe și să emită decizia de acordare a titlurilor de despăgubire în cuantumul stabilit prin expertiză. Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamanților 20 RON/zi de întârziere. I.3. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în esență că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, în aplicarea cărora a fost emisă decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale, coroborate cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În speță, dosarul privind acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantei, face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de intrare a dosarelor, potrivit deciziei nr. 2815/2008. În condițiile statuate de dispozițiile legale aplicabile, respectiv art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, așa cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 81/2007 și numai în situația în care dosarul de despăgubire este complet, procedura administrativă de soluționare a dosarului parcurge etapele prevăzute de lege, respectiv desemnarea unui evaluator, transmiterea la evaluare în vederea efectuării raportului de evaluare și emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. O altă critică a sentinței recurate se referă la faptul că prima instanță a încălcat principiul egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite care au dosare înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în condițiile în care Convenția Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul egalității ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar.

Recurenta a criticat sentința și sub aspectul acordării penalităților de 20 RON pe zi de întârziere, susținând că în cauză nu poate fi vorba de refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, atâta timp cât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost declanșată, dosarul fiind transmis Secretariatul Comisiei Centrale. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, precum și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., constată următoarele: Reclamanții A.C.A., A.D. și N.D., prin notificarea nr. AA/2001, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. B.C., sector 2, imobil intrat în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin dispoziția nr. 6226 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dosarul aferent acestei dispoziții fiind înaintat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 25985/CC. Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor sentinței, obiectul cererii în contencios administrativ formulate de reclamanți a vizat obligarea pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, urmare a evaluării în condițiile art. 16 alin. (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 conform dispoziției nr. 6226 din 20 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale menționate.

Abordarea solicitărilor reclamantului în temeiul Legii nr. 247/2005, a Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 6 parag. 1) este corectă, iar invocarea de către recurentă a deciziei nr. 2815/2008 potrivit căreia ordinea de soluționare a dosarelor este cea a înregistrării lor la Comisie cu schimbă cu nimic datele problemei. Dispozițiile Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor” din Titlul VII „Regimul stabilirii și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente) cu modificările și completările ulterioare nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Un asemenea termen nu se regăsește nici în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din lege – aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 și nici în decizia nr. 2815/2008 prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se soluționează cererile. În lipsa unei dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare a cererii fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, instanța de judecată este datoare a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru a asigura o protecție reală drepturilor fundamentale ale cetățenilor garantate atât de Constituția României, cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Omisiunea legiuitorului se poate complini prin raportare la termenul rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil. Garanția unui proces echitabil trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci și în procedura administrativă preliminară. În speță, demersurile pentru restituirea în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu a început în anul 2001 prin notificarea nr. AA/2001 astfel că în mod corect s-a apreciat că termenul rezonabil a fost încălcat.

În acest context, dată fiind situația de fapt reținută de prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că soluția de admitere a acțiunii și de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să desemneze evaluator care să efectueze evaluarea și să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire este singura soluție de natură a proteja și respecta dreptul de proprietate al reclamanților. Referitor o eventuală încălcare a egalității de tratament și, în consecință, discriminarea unor diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acțiunii, Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G.nr.

137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricții sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice. În acest context, analiza existenței unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerințelor acestui text, urmând a se face și aplicabilitatea prevederilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței acesteia.

În cauza de față se constată că nu există discriminare între reclamanți și o altă categorie socială aflată în aceeași situație de fapt ca și acesta, întrucât potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi acest drept. Ori, în aceste condiții recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acțiunilor ca urmare a faptului că printr-o dispoziție internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor. Soluțiile instanței de judecată au fost pronunțate tocmai pentru a sancționa pasivitatea și tergiversarea soluționării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Trebuie precizat că oricare dintre persoanele aflate într-o situație identică cu cea a reclamantei a beneficiat de un tratament egal din partea instanței naționale, astfel că motivul de recurs este nefondat. Înalta Curte consideră, însă, criticabilă hotărârea primei instanțe sub aspectul acordării penalităților de 20 RON/zi de întârziere, pentru următoarele considerente: Contrar afirmațiilor recurentei, posibilitatea acordării unor penalități de întârziere prin dispozitivul hotărârii este prevăzută expres în art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Însă, în contextul particular al cauzei de față, instanța de control judiciar apreciază că nu se impune stabilirea în sarcina recurentei a unui mijloc de constrângere suplimentar mai ales că intimata-reclamantă are la dispoziție prevederile energice ale art. 24 alin. (2) din același act normativ, în caz de neexecutare la termen.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ. se va admite recursul, modificându-se parțial sentința în sensul înlăturării dispoziției referitoare la obligarea pârâtei să plătească reclamanților penalități de 20 RON/zi de întârziere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 5096 din 14 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică, în parte, sentința atacată în sensul că înlătură dispoziția referitoare la obligarea pârâtei să plătească reclamanților, penalități de 20 RON/zi de întârziere. Menține celelalte dispoziții. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2012.