ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 486/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 6 iulie 2010, reclamanții L.I. și L.M. au chemat în judecată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând obligarea pârâtei la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la ANRP sub nr. 45075/CC sub aspectul legalității cererii de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în Str. A. nr. X, sector 6, București în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 10456 din 9 mai 2008, s-a soluționat Notificarea nr. 831 din 21 iunie 2001 și s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piața pentru imobilul compus din teren în suprafața de 300 mp și construcție în suprafață utilă de 114,31 mp situat în București, Str. A. nr. X, sector 6, imobil ce nu poate fi restituit în natură și care li se cuvine în temeiul Legii nr. 10/2001. Reclamanții au învederat că de la data emiterii Dispoziției, respectiv 9 mai 2008 și până în prezent, au efectuat demersuri, personal și prin reprezentant SC R.G.I.

SA, în vederea transmiterii dosarului către C.C.S.D. și ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalității cererii de restituire în natură. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2312 din 23 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții L.I. și L.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca rămasă fără obiect și a obligat pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.008,3 RON.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că dosarul de despăgubire nr. 45075/CC a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în Municipiul București, strada A. nr. X, sector 6, raportul de evaluare întocmit în acest dosar a fost aprobat în ședința din data de 19 ianuarie 2011 și totodată, a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a apreciat că este întemeiat, reținând culpa autorității pârâte în parcurgerea etapelor prevăzute în cadrul procedurii administrative reglementate de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, fapt ce a determinat formularea prezentei acțiuni în instanță și implicit, efectuarea de către reclamanți a cheltuielilor judiciare solicitate.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de reclamanți, Curtea a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., motivat de complexitatea cauzei deduse judecății ce are ca obiect un act administrativ asimilat, respectiv obligarea autorității publice de a emite decizia solicitată în baza Legii nr. 247/2005, cauză care a fost soluționată la al doilea termen de judecată. La dosarul cauzei a fost depusă chitanța de plată a onorariului de avocat în cuantum de 1.500 RON, însă instanța de fond a considerat că această sumă este prea mare în raport de complexitatea cauzei pentru a fi inclusă integral în cheltuielile de judecată la care va fi obligată pârâta, motiv pentru care, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 1.008,3 RON. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Autoritatea recurentă critică soluția primei instanțe de obligare la plata cheltuielilor de judecată, susținând că dispozițiile art. 275 C. proc. civ. sunt incidente în cauză, întrucât Comisia Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantului și pretențiile acestuia. În subsidiar, autoritatea recurentă solicită micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Pe de altă parte, precizează recurentul-pârât, Comisia reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, pe cale de consecință, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată, iar aceste aspecte nu vizează o împotrivire la acțiune, ci doar faptul că nu există un buget pentru plata cheltuielilor de judecată. 4. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Critica recurentei referitoare la faptul că în mod greșit a fost obligată la cheltuieli de judecată deși nu a pierdut procesul, este nefondată. Necontestat este faptul că în timpul derulării procesului dintre părți a fost soluționată cererea reclamanților prin emiterea Deciziei reprezentând titlul de Despăgubire nr. 9185 din 19 ianuarie 2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fapt care a condus la rămânerea fără obiect a litigiului în cauză și pronunțarea în acest sens a sentinței recurate. Potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată urmează a fi plătite de partea care a căzut în pretenții. Chiar dacă acțiunea formulată de reclamanții a rămas fără obiect nu se poate reține că recurenta-pârâtă nu are obligația de restituire a cheltuielilor de judecată, neavând culpă procesuală, întrucât din vina sa a fost declanșat procesul între părți.

Față de pasivitatea autorității pârâte, intimații-reclamanți au efectuat demersuri în vederea valorificării drepturilor lor, iar nesoluționarea dosarului de către Comisia Centrală a generat necesitatea introducerii cererii de chemare în judecată la data de 6 iulie 2010. Argumentele recurentei-pârâte în ceea ce privește complexitatea procedurii administrative nu pot fi reținute ca o justificare în ceea ce privește lipsa culpei procesuale, întrucât autoritatea pârâtă este ținută de respectarea termenelor prevăzute de dispozițiile legale incidente în cauză privind soluționarea cererilor ce îi sunt adresate și de respectarea principiului operativității, ca principiu de bază al desfășurării activității acesteia.

Prin urmare, în raport de situația de fapt expusă, procesul între părți s-a purtat din vina recurentei-pârâte căreia îi incumba obligația soluționării cererilor formulate, implicit emiterea actelor administrativ-fiscale potrivit competenței sale. Cum aceste acte au fost emise după formularea cererii de chemare în judecată, în mod corect instanța de fond a reținut culpa procesuală a recurentei-pârâte și a făcut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ. Mai mult, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., la solicitarea pârâtei. Avându-se în vedere considerentele expuse, instanța de recurs apreciază că instanța de fond în mod corect a făcut aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (1) și alin. (3) C. proc.

civ., astfel că nu poate reține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De altfel, în practica sa anterioară (exempli gratia Decizia nr. 3513 din 16 octombrie 2008, publicată în Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2008, Ed. C.H. Beck 2009, pag. 321), Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că, întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părții, acordarea cheltuielilor de judecată este justificată și atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect față de împrejurarea că actul administrativ (tipic, sau ca în cauza de față, asimilat) era în ființă în momentul sesizării instanței și astfel culpa procesuală a părții exista în momentul declanșării litigiului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de instituția pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 2312 din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2012. Procesat de GGC - LM