ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 486/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 6 iulie 2010, reclamanții L.I. și L.M. au chemat în

judecată pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând

obligarea pârâtei la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării

dosarului înregistrat la ANRP sub nr. 45075/CC sub aspectul legalității cererii

de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunțarea

hotărârii, obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în

vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în Str. A. nr. X,

sector 6, București în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului

de legalitate și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de prezentul proces.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că, prin Dispoziția Primarului

General al Municipiului București nr. 10456 din 9 mai 2008, s-a soluționat

Notificarea nr. 831 din 21 iunie 2001 și s-a propus acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre suma încasată și

valoarea de piața pentru imobilul compus din teren în suprafața de 300 mp și

construcție în suprafață utilă de 114,31 mp situat în București, Str. A. nr. X,

sector 6, imobil ce nu poate fi restituit în natură și care li se cuvine în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamanții au

învederat că de la data emiterii Dispoziției, respectiv 9 mai 2008 și până în

prezent, au efectuat demersuri, personal și prin reprezentant SC R.G.I. SA, în

vederea transmiterii dosarului către C.C.S.D. și ulterior, în vederea

analizării acestuia din punct de vedere al legalității cererii de restituire în

natură.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 2312 din 23 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții

L.I. și L.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca rămasă fără obiect și a obligat pârâta la

plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.008,3 RON.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că dosarul de despăgubire nr.

45075/CC a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului situat în Municipiul București, strada A. nr.

X, sector 6, raportul de evaluare întocmit în acest dosar a fost aprobat în

ședința din data de 19 ianuarie 2011 și totodată, a fost emisă decizia

reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată,

în temeiul art. 274 C. proc. civ., Curtea a apreciat că este întemeiat,

reținând culpa autorității pârâte în parcurgerea etapelor prevăzute în cadrul

procedurii administrative reglementate de dispozițiile Titlului VII din Legea

nr. 247/2005, fapt ce a determinat formularea prezentei acțiuni în instanță și

implicit, efectuarea de către reclamanți a cheltuielilor judiciare solicitate.

Cu privire la

cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat

de reclamanți, Curtea a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

motivat de complexitatea cauzei deduse judecății ce are ca obiect un act

administrativ asimilat, respectiv obligarea autorității publice de a emite

decizia solicitată în baza Legii nr. 247/2005, cauză care a fost soluționată la

al doilea termen de judecată.

La dosarul cauzei a

fost depusă chitanța de plată a onorariului de avocat în cuantum de 1.500 RON,

însă instanța de fond a considerat că această sumă este prea mare în raport de

complexitatea cauzei pentru a fi inclusă integral în cheltuielile de judecată

la care va fi obligată pârâta, motiv pentru care, în temeiul art. 274 alin. (3)

C. proc. civ., a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la suma de 1.008,3

RON.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâtul Statul Român

prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

Autoritatea recurentă

critică soluția primei instanțe de obligare la plata cheltuielilor de judecată,

susținând că dispozițiile art. 275 C. proc. civ. sunt incidente în cauză,

întrucât Comisia Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv al

reclamantului și pretențiile acestuia.

În subsidiar,

autoritatea recurentă solicită micșorarea cuantumului cheltuielilor de

judecată, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte,

precizează recurentul-pârât, Comisia reprezintă Statul Român în litigiile ce

vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, pe cale de

consecință, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu

cheltuielile de judecată, iar aceste aspecte nu vizează o împotrivire la

acțiune, ci doar faptul că nu există un buget pentru plata cheltuielilor de

judecată.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurent și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Critica recurentei

referitoare la faptul că în mod greșit a fost obligată la cheltuieli de

judecată deși nu a pierdut procesul, este nefondată.

Necontestat este

faptul că în timpul derulării procesului dintre părți a fost soluționată

cererea reclamanților prin emiterea Deciziei reprezentând titlul de Despăgubire

nr. 9185 din 19 ianuarie 2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, fapt care a condus la rămânerea fără obiect a litigiului în

cauză și pronunțarea în acest sens a sentinței recurate.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., cheltuielile de judecată

urmează a fi plătite de partea care a căzut în pretenții.

Chiar dacă acțiunea

formulată de reclamanții a rămas fără obiect nu se poate reține că

recurenta-pârâtă nu are obligația de restituire a cheltuielilor de judecată,

neavând culpă procesuală, întrucât din vina sa a fost declanșat procesul între

părți.

Față de pasivitatea autorității

pârâte, intimații-reclamanți au efectuat demersuri în vederea valorificării

drepturilor lor, iar nesoluționarea dosarului de către Comisia Centrală a

generat necesitatea introducerii cererii de chemare în judecată la data de 6

iulie 2010.

Argumentele

recurentei-pârâte în ceea ce privește complexitatea procedurii administrative

nu pot fi reținute ca o justificare în ceea ce privește lipsa culpei

procesuale, întrucât autoritatea pârâtă este ținută de respectarea termenelor

prevăzute de dispozițiile legale incidente în cauză privind soluționarea

cererilor ce îi sunt adresate și de respectarea principiului operativității, ca

principiu de bază al desfășurării activității acesteia.

Prin urmare, în

raport de situația de fapt expusă, procesul între părți s-a purtat din vina

recurentei-pârâte căreia îi incumba obligația soluționării cererilor formulate,

implicit emiterea actelor administrativ-fiscale potrivit competenței sale.

Cum aceste acte au

fost emise după formularea cererii de chemare în judecată, în mod corect

instanța de fond a reținut culpa procesuală a recurentei-pârâte și a făcut

aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 274 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, Înalta

Curte constată că judecătorul fondului a procedat la reducerea cheltuielilor de

judecată, potrivit art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., la solicitarea

pârâtei.

Avându-se în vedere

considerentele expuse, instanța de recurs apreciază că instanța de fond în mod

corect a făcut aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 alin. (1) și alin. (3) C.

proc. civ., astfel că nu poate reține incidența motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De altfel, în

practica sa anterioară (exempli gratia Decizia nr. 3513 din 16 octombrie 2008,

publicată în Buletinul jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2008, Ed.

C.H. Beck 2009, pag. 321), Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că,

întrucât temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa

procesuală a părții, acordarea cheltuielilor de judecată este justificată și

atunci când cererea este respinsă ca rămasă fără obiect față de împrejurarea că

actul administrativ (tipic, sau ca în cauza de față, asimilat) era în ființă în

momentul sesizării instanței și astfel culpa procesuală a părții exista în

momentul declanșării litigiului.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de

instituția pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva Sentinței civile nr. 2312 din 23 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM