ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 484/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 484/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamanta G.R. a chemat în judecată pe pârâtele Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților, solicitând:

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să analizeze și să finalizeze

cu prioritate dosarul acesteia, nr. 45671/CC, fiind un caz special, conform

art. 3 din Decizia internă a Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008;

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând

titlul de despăgubire până la concurența sumei de 248.855 Euro, echivalent în

RON la cursul BNR din data emiterii deciziei, stabilită conform raportului de

expertiză extrajudiciară de evaluare, întocmită de membrul acreditat

A.N.E.V.A.R., D.G., în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare

și metodele de evaluare recunoscute de A.N.E.V.A.R. și agreate de pârâte,

reprezentând cuantumul despăgubirilor pentru imobilul compus din construcții în

suprafață utilă de 164,08 mp și teren în suprafață de 252 mp, situat în

București, str. Arh. D.H. nr. X, sector 2, în termen de 3 zile de la data

rămânerii irevocabile a hotărârii;

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să emită titlul de

plată pentru suma menționată mai sus, pentru imobilul situat în București, str.

H. nr. X, sector 2, în termen de 3 zile de la emiterea deciziei reprezentând

titlu de despăgubire;

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâta Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin întâmpinare, a formulat

obiecțiuni la raportul de expertiză întocmit de expertul D.G. și a susținut că

acest raport de expertiză nu poate fi reținut în cauză, având în vedere

dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 potrivit cărora evaluarea

pretențiilor de restituire în echivalent este atributul evaluatorilor

autorizați, desemnați în mod aleatoriu de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

instanței de fond

Prin Sentința civilă

nr. 2090 din 17 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta G.R., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în favoarea

reclamantei în conformitate cu procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr.

247/2005, în termen de 15 zile de la data rămânerii irevocabile a prezentei

sentințe, a respins acțiunea cu privire la restul pretențiilor ca neîntemeiată

și a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata

sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia,

prin Notificarea nr. 1597 din 19 iulie 2001, reclamanta G.R. a solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în București, str. Arh. D.H. nr. X, sector

2, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 7306 din 2 decembrie 2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București,

definitivă și irevocabilă, Primăria Municipiului București a fost obligată să

emită dispoziție motivată privind Notificarea nr. 1597 din 19 iulie 2001.

Potrivit Dispoziției

nr. 11960 din 28 iulie 2009 emisă de Primăria Municipiului București, s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat

în București, str. Arh. D.H. nr. X, sector 2.

Dosarul aferent

Dispoziției nr. 11960 din 28 iulie 2009 a fost înaintat la Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților fiind sub nr. 45671/CC.

Potrivit afirmațiilor

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma analizării

Dosarului nr. 45671/CC, sub aspectul legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului notificat, s-a constatat lipsa înscrisurilor

privitoare la situația juridică actuală a terenului în suprafață de 140 mp,

lipsa informațiilor privind situația despăgubirilor prevăzute de Legea nr.

112/1995, precum și existența unor inadvertențe în privința suprafeței

imobilului notificat, sens în care s-au emis către Primăria Municipiului

București Adresele nr. 45671/CC din 11 martie 2010, nr. 45671/CC din 15 iulie

2010 și nr. 45671/CC din 7 octombrie 2010.

Lipsa acestor

înscrisuri a fost completată de reclamantă, prin depunerea la dosarul cauzei a

Adresei nr. 14 din 13 ianuarie 2011 emisă de SC F. SA, precum și a contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul

situat în București, str. Arh. D.H. nr. X, sector 2, iar toate aceste

înscrisuri au fost comunicate pârâtelor la data de 11 februarie 2011, pentru

termenul de judecată din 10 martie 2011.

Deși pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, la solicitarea instanței, a precizat că s-a

făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decizia Comisiei Centrale nr. 2815 din

16 septembrie 2008, în sensul că a fost aprobată solicitarea reclamantei de

analizare cu prioritate a Dosarului nr. 45671/CC din 15 iulie 2010 și a fost

desemnat un evaluator în vederea efectuării raportului de evaluare, din

documentația depusă la dosarul cauzei nu rezultă efectuarea acestor operațiuni

prevăzute de procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr.

247/2005, în scopul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Curtea a reținut că

termenul rezonabil de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirilor în

temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie analizat atât în raport de durata procedurii

administrative de soluționare a notificărilor, cât și de durata procedurii

reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În cauza dedusă

judecății, Curtea a constatat că termenul rezonabil de soluționare a cererii

reclamantei, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

nu a fost respectat, în condițiile în care notificarea formulată în baza Legii

nr. 10/2001 a fost soluționată după 8 ani, deși termenul legal este de 60 de

zile, iar până în prezent Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu

a procedat la emiterea titlului de despăgubire, fără a se invoca și dovedi

existența vreunui impediment legal care să justifice refuzul de efectuare a

operațiunilor administrative impuse de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat că acțiunea promovată de reclamantă este întemeiată în parte

și a dispus, în temeiul art. 18 alin. (1) și (6) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare,

admiterea în parte a acesteia, în sensul obligării pârâtei Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlul de

despăgubire în favoarea reclamantei în conformitate cu procedura prevăzută de

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în termen de 15 zile de la data rămânerii

irevocabile a prezentei sentințe.

Totodată, Curtea a

respins acțiunea în ceea ce privește solicitarea reclamantei de emitere a

deciziei reprezentând titlul de despăgubire și a titlului de plată până la

concurența sumei de 248.855 Euro, echivalent în RON la cursul BNR, stabilită

conform raportului de expertiză extrajudiciară de evaluare, având în vedere că

procedura de evaluare este prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, că

desemnarea evaluatorului este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor. În plus, în sarcina pârâtei Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților nu se poate reține existența unui refuz de

emitere a titlului de plată, atât timp cât procedura prevăzută de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005 nu a fost finalizată prin emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

În temeiul art. 274

și art. 276 C. proc. civ., Curtea a dispus obligarea pârâtei Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON

reprezentând cheltuieli parțiale de judecată, având în vedere că pretențiile

acesteia au fost încuviințate în parte și că onorariul solicitat de avocat în

valoare de 4.000 RON este excesiv în raport de complexitatea pricinii și de

activitatea prestată de acesta.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs, invocând în drept

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, autoritatea recurentă susține că instanța de fond, în mod nelegal, a

obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, precizând

că, în cauza dedusă judecății, etapa transmiterii dosarelor a fost parcursă în

ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea

reclamantei, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 11960/2009 a fost

transmis de Primăria Municipiului București, în calitate de entitate

notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr.

45671/CC.

Totodată, dosarul

amintit mai sus a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului notificat, constatându-se lipsa înscrisurilor

privind situația juridică actuală a terenului în suprafață de 140 mp (252 mp -

112 mp terenul aferent celor 2 apartamente vândute în temeiul Legii nr.

112/1995), având în vedere Adresa nr. 120 din 29 ianuarie 2009 emisă de SC F.

SA, în care se arată că terenul liber în suprafață de 20 mp este deținut în

baza contractelor de închiriere de către familiile S.O. și D.Ș.

Referitor la etapa

evaluării, recurenta subliniază faptul că, în cauza supusă judecății, s-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a

Comisiei Centrale, potrivit cărora, în cazuri excepționale, temeinic motivate,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va putea decide tratarea cu

prioritate a unui anumit dosar.

Astfel, în urma

analizării cererii motivate formulate de către reclamantă și a actelor medicale

prezentate, Comisia Centrală a aprobat solicitarea acestuia, în ședința din

data de 29 ianuarie 2010.

În aceste condiții,

nu se poate reține existența unui refuz nejustificat din partea Comisiei

Centrale cu privire la soluționarea dosarului privind acordarea de despăgubiri

în favoarea reclamantei.

În ceea ce privește

aspectele reținute de instanța de fond potrivit cărora urmarea procedurii

administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare, ar depăși termenul rezonabil de soluționare a

cauzei, autoritatea recurentă susține că acestea sunt neîntemeiate, întrucât

instituirea procedurii administrative are ca rațiune asigurarea unei proceduri

unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare. Astfel,

această procedură este pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabilă

pentru a evita posibila insecuritate juridică și incertitudine pentru

subiectele de drept vizate, fără ingerința unor factori externi, care să

determine soluții diferite în situații similare.

Totodată, recurenta

susține că instanța de fond în mod netemeinic și nelegal a obligat pârâta, în

termen de 15 zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii,

să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire, deoarece între data

efectuării evaluării și data emiterii deciziei de către Comisia Centrală există

o perioadă în care raportul de evaluare se comunică persoanelor îndreptățite, acestea

din urmă pot formula obiecțiuni, la care evaluatorul desemnat trebuie să

răspundă și să comunice acest răspuns atât persoanelor îndreptățite, cât și

Comisiei Centrale, cu mențiunea că obligația de a comunica raportul de

evaluare, precum și răspunsul la eventuale obiecțiuni revin evaluatorului

desemnat și nu Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pe de altă parte,

recurenta precizează că autoritatea pârâtă reprezintă Statul Român în litigiile

ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și, pe cale de

consecință, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu

cheltuielile de judecată. Aceste aspecte nu vizează o împotrivire din partea

Comisiei la acțiune, ci doar faptul că nu există un buget pentru plata

cheltuielilor de judecată.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma criticilor formulate de recurentă și a dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., față de materialul probator și dispozițiile legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse

în continuare.

4.1. Legea nr.

247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia

care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de

despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în

speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

conform cărora:

- alin. (1):

„Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor,

a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor

administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în

care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite,

după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și

întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu

imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite

în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite de

aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a

prezentei legi.”

- alin. (2):

„Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare care nu

au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în

vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate

de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a

imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora,

inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse

de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30

de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după

caz, a ordinelor.”

- alin. (2

1

):

„Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate

pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior

exercitării controlului de legalitate de către acesta.”

- alin. (2

2

):

„Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi

însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare,

total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de

entitatea învestită cu soluționarea notificării.

- alin. (3): „În

termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul

Central constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1329/2003 va

proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către

Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către

titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură

reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost

soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

- alin. (4): „Pe baza

situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de

despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii

cererii de restituire în natură.”

- alin. (5):

„Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire

în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului

sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de

evaluare.”

- alin. (6): „După

primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va

efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care

îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conține cuantumul

despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”

Legiuitorul a

menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului

de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în art.

16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că „în baza raportului de

evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”

În alineatul 8 se

arată că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează procedura de

emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și

deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr.

10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au

consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul

prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând cuantumul

despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflație.

În cauză, este

necontestat că reclamanta a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se

acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. Arh. D.H.

nr. X, sector 2, că procedura administrativă de restituire a imobilului în

litigiu a început cu Notificarea nr. 1897 din 19 iulie 2001, iar, ca urmare,

prin Dispoziția nr. 11960 din 28 iulie 2009, Primăria Municipiului București a

propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior către

reclamantă, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și înregistrat sub nr. 45671/CC în anul 2010.

În cauză s-a efectuat

verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în

natură.

Recurenta a invocat

în apărarea sa împrejurarea că s-a constatat lipsa înscrisurilor privind

situația juridică actuală a terenului în suprafață de 140 mp, precum și faptul

că, în cauză, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decizia nr. 2815 din

16 septembrie 2008, hotărându-se tratarea cu prioritate a dosarului

reclamantei.

Admițând în parte

acțiunea formulată de intimata-reclamantă, instanța de fond a reținut, în

esență, că cererea acesteia nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, ca

garanție a unui proces echitabil statuat la art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, ceea ce face ca netrimiterea dosarului la evaluator și

neemiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire să reprezinte un refuz

nejustificat, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și

temeinică.

Astfel, potrivit

Titlului VIII, Capitolul V - Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor,

art. 16 alin. (4) și (5) din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției […], cu modificările și completările ulterioare, „(5)

Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute

la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură

a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau

societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de

evaluare. (6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de

evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conține

cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de

despăgubire”.

După cum s-a arătat

în expunerea rezumativă prezentată mai sus, criticile autorității recurente

pornesc de la faptul că Legea nr. 247/2005 nu prevede niciun termen care să

oblige autoritățile competente să soluționeze cererile într-un anumit termen,

iar termenul de 15 zile stabilit de instanța de fond pentru emiterea deciziei

reprezentând titlu de despăgubire nu poate fi respectat într-o procedură

administrativă complexă, astfel că nu există o încălcare a unui termen

rezonabil și, pe cale de consecință, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat

în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluționarea dosarelor

privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în

Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia

nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca

durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.

Astfel, în primul

rând, este unanim acceptat că unul dintre principiile care trebuie să guverneze

activitatea organelor administrației publice este principiul operativității,

care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului

general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor

particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens,

trebuie menționată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre,

prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile

publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în

raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza

respectivă.

Într-adevăr, ca

urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a

Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată

din TUE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii

români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept

fundamental, în raport cu statutul lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art.

41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate

în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere

dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele

cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și

în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 și Decizia nr. 2815/2008, în

cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca

scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului

Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o

bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a

cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte,

trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a statuat că

termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil

și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea

oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie,

instanța de fond a reținut în mod întemeiat că autoritățile administrative

competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acționeze într-un

termen rezonabil pentru soluționarea cererii intimatei-reclamante.

De asemenea, în raport

cu data declanșării procedurii administrative - anul 2001 și cu data

înregistrării dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor -

anul 2010, precum și în raport cu importanța cauzei pentru intimata-reclamantă,

dar și cu atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile administrative

competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea

termenului rezonabil de către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un

refuz nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit

ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de

putere.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de

către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor

competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum

s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu

soluționarea cererii formulate de intimata-reclamantă, și-au exercitat dreptul

de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve

cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului

fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.

Astfel fiind, în mod

întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina

autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită titlul de

despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

4.2. Pe de altă

parte, Înalta Curte reține faptul că, în mod corect, instanța de primă

jurisdicție a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, motiv pentru

care a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În condițiile în care

obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtei la emiterea

deciziei reprezentând titlu de despăgubire, care nu a fost emisă nici până la

această dată, iar autoritatea pârâtă a încercat să argumenteze că nu a refuzat nejustificat

să soluționeze cererea reclamantei, nu se poate vorbi despre o recunoaștere

clară, necondiționată și neechivocă a „pretențiilor” reclamantei în sensul art.

275 C. proc. civ., astfel că instanța de fond a făcut corect aplicarea art. 274

alin. (1) din același cod.

Mai mult, Înalta

Curte constată că judecătorul fondului a procedat la reducerea cheltuielilor de

judecată, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu soluția de

admitere în parte a acțiunii.

În ceea ce privește

etapa procesuală a recursului, din actele și lucrările dosarului rezultă, fără

putință de tăgadă, că intimata-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor

de judecată, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în

cuantum de 2.000 de RON.

Având în vedere

soluția pronunțată de către instanța de control judiciar, devin incidente

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar Înalta Curte, constatând

culpa procesuală a recurentei, o va obliga pe aceasta la plata către intimată a

sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art.

304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat în prezenta

cauză, ca nefondat și, în temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta

la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței civile nr. 2090 din 17 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta să

plătească intimatei-reclamante suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM