ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5092/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

la Curtea de Apel

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 04 mai 2011,

reclamanta L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor: obligarea pârâtei la analizarea dosarului

înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr.

21305/CC sub aspectul legalității cererii de restituire în natură, în termen de

maxim 30 de zile de la pronunțarea hotărârii; obligarea pârâtei la transmiterea

dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a

imobilului situat în București, str. I., sector 5, în termen de maxim 30 de

zile de la efectuarea controlului de legalitate și obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta

a arătat că prin dispoziția din 13 martie 2006 au fost soluționate notificările

din 19 iulie 2001 și din 17 decembrie 2001 și s-a propus acordarea de despăgubiri

pentru imobilul situat în București, str. I., sector 5, ce nu poate fi restituit

în natură, restituiri cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001.

La data de 04 iulie 2006,

dispoziția Primarului General al Municipiului București împreună cu actele doveditoare

au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

în vederea efectuării controlului de legalitate a măsurii de respingerii cererii

de restituire în natură.

Astfel, a arătat reclamanta,

deși potrivit art. 13 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, analizarea unei

dispoziții trebuie să se facă strict cu privire la măsura de respingere a restituirii

în natură și nu asupra altor aspecte care au făcut deja obiectul soluționării de

către Primăria Municipiului București, de mai bine de 5 ani de zile dosarul său

nu a fost soluționat.

Reclamanta a menționat

că din data de 13 martie 2006, a întreprins atât personal, cât și prin reprezentat,

numeroase demersuri în vederea transmiterii dosarului la Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor și ulterior pentru a fi analizat, însă fără nici

un rezultat.

A arătat astfel că termenul

rezonabil de soluționare a dosarului său a fost cu mult depășit, fiind vorba de

fapt, de o tergiversare nejustificată.

Pârâta a depus întâmpinare

prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 5796

din 11 octombrie 2011 a Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta

să verifice legalitatea dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților sub nr. 21305/CC și să procedeze la desemnarea unui evaluator.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a formulat

notificare, în temeiul Legii 10/200, în anul 2001.

Deși au trecut mai

mult de 10 ani de la formularea notificării, aceasta nu a intrat în posesia despăgubirilor

cuvenite.

Prin depășirea termenului

rezonabil de soluționare a cererii se încalcă însuși dreptul de proprietate al reclamantei,drept

protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanță a

observat că termenul rezonabil de soluționare a cererii este depășit și în raport

de data emiterii dispoziției de primar, de la această dată scurgându-se mai mult

de 5 ani, un termen mult mai mare decât era, în mod rezonabil, necesar pentru soluționarea

notificării.

În ceea ce privește nelămurirea

intimatei cu privire la suprafața de teren, prima instanță a reținut că

Legea nr. 247/2005 permite Comisiei să verifice legalitatea dispoziției numai cu

privire la decizia de a nu restitui în natură imobilul, nu și cu privire la suprafața

consemnată în actul primarului.

Din acest punct de vedere,

s-a apreciat că pârâta și-a depășit competența solicitând un punct de vedere cu

privire la aspecte care nu erau de competența sa, dispoziția primarului cu privire

la suprafața de teren pentru care se cuvin despăgubiri fiind definitivă, iar Comisia

nu are atribuții de tutelă cu privire la acest act.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

Împotriva sentinței primei

instanțe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

solicitând modificarea soluției în sensul respingerii acțiunii, în temeiul art.

304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de atac

recurenta a reluat integral apărările formulate la fondul cauzei, referitoare la

etapele procedurii administrative reglementate în Titlul VII al Legii nr. 247/2005

și la situația juridică a imobilului ce formează obiectul notificării reclamantei.

În esență, recurenta a

arătat că instanța de fond în mod nejustificat a obligat pârâta să verifice

legalitatea dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților sub nr. 21305/CC și să procedeze la desemnarea unui evaluator.

Recurenta a arătat că

în contextul în care entitatea notificată nu trimis un punct de vedere motivat cu

privire la modalitatea de preluare a diferenței de teren (de la 218 mp cât

figurează în actul de preluare, la 228 mp cât figurează în dispoziție), nu

i se poate imputa neemiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Distinct de aceste critici,

recurenta a precizat că dosarul de despăgubire nr. 21305/CC a fost suspus atenției

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în ședința din data

de 26 mai 2011, cu propunerea atribuirii unui alt evaluator, având în vedere încetarea

relațiilor contractuale cu evaluatorul atribuit anterior, dosarul urmând a

fi transmis noului evaluator după completarea acestuia cu informațiile anterior

menționate.

L.A.

Prin concluziile scrise

depuse la dosar conform art. 146 teza a II-a C. proc. civ., intimata a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința prin

prisma criticilor formulate de recurentă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., precum și din perspectiva apărărilor intimatei, Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Intimata-reclamantă L.A.

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii

deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul din București, str. I.,

sector 5, expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 152/1980.

Calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat i-a

fost recunoscută prin Dispoziția nr. 5599 din 13 martie 2006 a Primarului Municipiului

București.

În contextul existenței

unui interval de timp de peste 5 ani din momentul înregistrării dosarului la entitatea

competentă să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire și de peste 10 ani

de la formularea notificării, precum și al stabilirii cu titlu definitiv a calității

de persoană îndreptățită la despăgubiri, refuzul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor apare ca nejustificat și a fost sancționat în mod legal

prin admiterea acțiunii de către prima instanță.

Răspunzând criticilor

formulate prin recursul declarat, Înalta Curte reține că susținerile potrivit cărora

procedura administrativă reglementată de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

a fost blocată de necesitatea clarificării aspectului privind modalitatea de preluare

a diferenței de suprafață de teren, nu pot fi primite.

Judecătorul fondului a

stabilit corect că în raport de dispozițiile art. 16 alin. (4) și (5) din actul

normativ indicat, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are doar atribuția

de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de

a cenzura stabilirea calității de persoană îndreptățită și nici competența

de a stabili drepturile persoanei îndreptățite în raport de obiectul notificării.

De altfel, recurenta a rămas în pasivitate până la data formulării acțiunii judiciare,

în pofida demersurilor persoanei îndreptățite căreia nu i s-a comunicat în intervalul

de peste 5 ani, cât dosarul s-a aflat în nelucrare, că ar fi necesare precizări

suplimentare, înscrisuri noi, etc.

De altfel, la dosarul

cauzei nu există nicio dovadă a faptului că recurenta s-ar fi adresat Primăriei

Municipiului București, în sensul celor enunțate.

Conchizând în această

privință, Înalta Curte remarcă faptul că recurenta-pârâtă Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a prezentat o justificare rezonabilă pentru

intervalul mare de timp în care nu a întreprins nici un demers pentru soluționarea

dosarului de despăgubire, în condițiile în care complexitatea etapelor procedurii

administrative reglementate de lege nu poate fi invocată ca temei pentru prelungirea

sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Cum nici până la data

soluționării acestui recurs, 29 noiembrie 2012, procedura care se derulează sub

autoritatea recurentei nu a fost finalizată, și, mai mult, intimata este în situația

în care nu mai poate face nici un pronostic în această privință, Înalta Curte va

reține că recurenta a încălcat în mod evident termenul rezonabil de soluționare

a dosarului de despăgubire cu care a fost învestită, precum și dreptul intimatei

de a se bucura de bunul său în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

soluției pronunțate în recurs

Având în vedere considerentele

expuse la punctul anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge,

ca nefondat, recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței

nr. 5796 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2012.