ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5092/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura derulată la Curtea de Apel Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 04 mai 2011, reclamanta L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor: obligarea pârâtei la analizarea dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 21305/CC sub aspectul legalității cererii de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunțarea hotărârii; obligarea pârâtei la transmiterea dosarului către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare a imobilului situat în București, str. I., sector 5, în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că prin dispoziția din 13 martie 2006 au fost soluționate notificările din 19 iulie 2001 și din 17 decembrie 2001 și s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în București, str. I., sector 5, ce nu poate fi restituit în natură, restituiri cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001. La data de 04 iulie 2006, dispoziția Primarului General al Municipiului București împreună cu actele doveditoare au fost înaintate Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea efectuării controlului de legalitate a măsurii de respingerii cererii de restituire în natură.

Astfel, a arătat reclamanta, deși potrivit art. 13 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, analizarea unei dispoziții trebuie să se facă strict cu privire la măsura de respingere a restituirii în natură și nu asupra altor aspecte care au făcut deja obiectul soluționării de către Primăria Municipiului București, de mai bine de 5 ani de zile dosarul său nu a fost soluționat. Reclamanta a menționat că din data de 13 martie 2006, a întreprins atât personal, cât și prin reprezentat, numeroase demersuri în vederea transmiterii dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și ulterior pentru a fi analizat, însă fără nici un rezultat. A arătat astfel că termenul rezonabil de soluționare a dosarului său a fost cu mult depășit, fiind vorba de fapt, de o tergiversare nejustificată.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 5796 din 11 octombrie 2011 a Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să verifice legalitatea dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 21305/CC și să procedeze la desemnarea unui evaluator. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a formulat notificare, în temeiul Legii 10/200, în anul 2001. Deși au trecut mai mult de 10 ani de la formularea notificării, aceasta nu a intrat în posesia despăgubirilor cuvenite.

Prin depășirea termenului rezonabil de soluționare a cererii se încalcă însuși dreptul de proprietate al reclamantei,drept protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prima instanță a observat că termenul rezonabil de soluționare a cererii este depășit și în raport de data emiterii dispoziției de primar, de la această dată scurgându-se mai mult de 5 ani, un termen mult mai mare decât era, în mod rezonabil, necesar pentru soluționarea notificării. În ceea ce privește nelămurirea intimatei cu privire la suprafața de teren, prima instanță a reținut că Legea nr. 247/2005 permite Comisiei să verifice legalitatea dispoziției numai cu privire la decizia de a nu restitui în natură imobilul, nu și cu privire la suprafața consemnată în actul primarului.

Din acest punct de vedere, s-a apreciat că pârâta și-a depășit competența solicitând un punct de vedere cu privire la aspecte care nu erau de competența sa, dispoziția primarului cu privire la suprafața de teren pentru care se cuvin despăgubiri fiind definitivă, iar Comisia nu are atribuții de tutelă cu privire la acest act. 3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Împotriva sentinței primei instanțe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor solicitând modificarea soluției în sensul respingerii acțiunii, în temeiul art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac recurenta a reluat integral apărările formulate la fondul cauzei, referitoare la etapele procedurii administrative reglementate în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și la situația juridică a imobilului ce formează obiectul notificării reclamantei.

În esență, recurenta a arătat că instanța de fond în mod nejustificat a obligat pârâta să verifice legalitatea dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților sub nr. 21305/CC și să procedeze la desemnarea unui evaluator. Recurenta a arătat că în contextul în care entitatea notificată nu trimis un punct de vedere motivat cu privire la modalitatea de preluare a diferenței de teren (de la 218 mp cât figurează în actul de preluare, la 228 mp cât figurează în dispoziție), nu i se poate imputa neemiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Distinct de aceste critici, recurenta a precizat că dosarul de despăgubire nr. 21305/CC a fost suspus atenției Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în ședința din data de 26 mai 2011, cu propunerea atribuirii unui alt evaluator, având în vedere încetarea relațiilor contractuale cu evaluatorul atribuit anterior, dosarul urmând a fi transmis noului evaluator după completarea acestuia cu informațiile anterior menționate. 4. Apărările intimatei L.A. Prin concluziile scrise depuse la dosar conform art. 146 teza a II-a C. proc. civ., intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința prin prisma criticilor formulate de recurentă și a prevederilor art. 304 1 C. proc.

civ., precum și din perspectiva apărărilor intimatei, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata-reclamantă L.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul din București, str. I., sector 5, expropriat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 152/1980. Calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat i-a fost recunoscută prin Dispoziția nr. 5599 din 13 martie 2006 a Primarului Municipiului București.

În contextul existenței unui interval de timp de peste 5 ani din momentul înregistrării dosarului la entitatea competentă să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire și de peste 10 ani de la formularea notificării, precum și al stabilirii cu titlu definitiv a calității de persoană îndreptățită la despăgubiri, refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor apare ca nejustificat și a fost sancționat în mod legal prin admiterea acțiunii de către prima instanță. Răspunzând criticilor formulate prin recursul declarat, Înalta Curte reține că susținerile potrivit cărora procedura administrativă reglementată de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost blocată de necesitatea clarificării aspectului privind modalitatea de preluare a diferenței de suprafață de teren, nu pot fi primite.

Judecătorul fondului a stabilit corect că în raport de dispozițiile art. 16 alin. (4) și (5) din actul normativ indicat, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor are doar atribuția de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, iar nu de a cenzura stabilirea calității de persoană îndreptățită și nici competența de a stabili drepturile persoanei îndreptățite în raport de obiectul notificării. De altfel, recurenta a rămas în pasivitate până la data formulării acțiunii judiciare, în pofida demersurilor persoanei îndreptățite căreia nu i s-a comunicat în intervalul de peste 5 ani, cât dosarul s-a aflat în nelucrare, că ar fi necesare precizări suplimentare, înscrisuri noi, etc. De altfel, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă a faptului că recurenta s-ar fi adresat Primăriei Municipiului București, în sensul celor enunțate.

Conchizând în această privință, Înalta Curte remarcă faptul că recurenta-pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a prezentat o justificare rezonabilă pentru intervalul mare de timp în care nu a întreprins nici un demers pentru soluționarea dosarului de despăgubire, în condițiile în care complexitatea etapelor procedurii administrative reglementate de lege nu poate fi invocată ca temei pentru prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

Cum nici până la data soluționării acestui recurs, 29 noiembrie 2012, procedura care se derulează sub autoritatea recurentei nu a fost finalizată, și, mai mult, intimata este în situația în care nu mai poate face nici un pronostic în această privință, Înalta Curte va reține că recurenta a încălcat în mod evident termenul rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire cu care a fost învestită, precum și dreptul intimatei de a se bucura de bunul său în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție. 2. Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Având în vedere considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge, ca nefondat, recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 5796 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.