ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3552/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3552/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

instanță

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, reclamanta S.I., în contradictoriu cu pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea pârâtei

să verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură a imobilului

situat în București, sector 4, ce face obiectul dispoziției nr. 12782 din 04

august 2010 emise de Primarul Municipiului București și să înainteze dosarul către

un evaluator sau către o societate de evaluatori, în vederea întocmirii raportului

de evaluare.

În motivarea acțiunii

sale, reclamanta a arătat că autoarea sa a formulat și înregistrat în termenul prevăzut

de Legea nr. 10/2001 notificare privind reconstituirea dreptului de proprietate

pentru imobilul teren în suprafață de 519 m.p., situat în București, sector 4.

Reclamanta a mai arătat

că, în urma pronunțării sentinței nr. 1351 din 17 noiembrie 2009 a Tribunalului

București, Primarul Municipiului București a emis dispoziția nr. 12782 din 04

august 2010, a cărei legalitate a fost verificată de Prefectul Municipiului București,

fiind înaintată la 01 iulie 2011 la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților

- Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin plângerea înregistrată

la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în 18 iulie 2011, reclamanta

a solicitat verificarea legalității dispoziției prin care a fost respinsă cererea

de restituire în natură și transmiterea dosarului la evaluator, menționând reclamanta

că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală și nu a dat răspuns plângerii prealabile.

De asemenea, reclamanta

a arătat că de la data înregistrării notificării, în anul 2001 și până la data introducerii

acțiunii de față, au trecut 10 ani, fără ca în această perioadă, autoritățile abilitate

de lege să ajungă la finalizarea procedurii, ceea ce determină raportarea la dispozițiile

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind durata excesivă

a procedurilor administrative, durată care este de natură a încălca în mod evident

principiul soluționării într-un termen rezonabil al cauzei.

de Apel

Prin sentința nr. 6872

din 18 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta

S.I., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

și a obligat pârâta să analizeze legalitatea dispoziției nr. 12782 din 04

august 2010 emisă de Primăria Municipiului București, sub aspectul respingerii cererii

de restituire în natură și în cazul în care constată legalitatea acestei dispoziții,

să înainteze dosarul către un evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare.

Totodată, Curtea de

Apel a stabilit termenul de executare ca fiind cel mult 6 luni de la comunicarea

prezentei sentințe.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin dispoziția nr. 12782/2010,

emisă de Primăria Municipiului București, a fost respinsă solicitarea de restituire

în natură a imobilului imobilul teren în suprafață de 519 m.p., situat în București,

sector 4.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că notificarea privind stabilirea măsurilor reparatorii a fost

înregistrată de autoarea reclamantei la data de 06 noiembrie 2001, iar până în prezent,

deși a trecut o perioadă de timp mai mare de 10 ani, cererea de acordare a măsurilor

reparatorii pentru imobilul notificat nu a fost soluționat .

Prin urmare, instanța

de fond a constatat că soluționarea propunerii de acordare a despăgubirilor nu prezintă

în niciun mod aspecte de o complexitate semnificativă și că în legătură cu cererea

reclamantei există o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care se stabilește

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la despăgubiri, precum și împrejurarea

că imobilul nu poate fi restituit în natură.

în cauză

Împotriva sentinței Curții

de Apel au declarat recurs reclamanta S.I. și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

A. Recursul declarat de

reclamantă

În esență, recurenta-reclamantă

a criticat sentința sub aspectul stabilirii unui termen de 6 luni de la comunicarea

hotărârii, arătând acest termen este de disproporționat de mare față de termenul

de executare de 30 zile prevăzut de art. 2 lit. h) coroborat cu art. 24 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004.

Totodată, recurenta-reclamantă

arată că stabilirea acestui termen de 6 luni urmează unei perioade de 10 ani de

la data la care cererea de acordare a fost formulată, astfel încât se impune reducerea

acestuia la 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și înaintarea dosarului

către evaluator, în vederea întocmirii raportului de expertiză, imediat după expirarea

termenului stabilit de O.U.G. nr. 4/2012.

B. Recursul declarat de

pârâtă

Printr-o primă critică

din recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond, în mod greșit, a constatat

că în cauză a fost încălcat termenul rezonabil reglementat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului,

întrucât nu se poate emite decizia reprezentând titlul de

despăgubire deoarece nu s-a finalizat procedura administrativă prevăzută de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, care nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor.

Cea de-a doua critică

vizează stabilirea unui termen pentru executarea obligațiilor de 6 luni de la comunicarea

hotărârii, întrucât în cauză nu sunt parcurse etapele prevăzute de Legea nr. 247/2005,

astfel că acest termen nu poate fi reținut.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursurilor

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate și a apărărilor cuprinse în concluziile scrise,

dar și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta

Curte constată că recursul formulat de reclamanta S.I. este fondat în limitele și

pentru motivele ce se vor expune în continuare, iar recursul formulat de pârâta

și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este nefondat.

A. Recursul declarat de

reclamanta S.I.

În cauză, este necontestat

că recurenta-reclamantă este beneficiara dispoziției nr. 12782 din 04 august 2010

emisă de Primarul Municipiului București transmisă, împreună cu dosarul, autorității

publice recurente în condițiile prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, este necontestat

că autoarea recurentei-reclamantă notificase autoritatea competentă încă din anul

2001 pentru restituirea imobilului în litigiu.

În jurisprudența sa constantă,

secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție

a reținut că nesoluționarea într-o asemenea durată de timp a cererii de emitere

a deciziei titlu de despăgubire reprezintă o încălcare a principiului respectării

unui termen rezonabil în acțiunile administrației.

Însă, în raport cu prevederile

O.U.G. nr. 4/2012 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 117/2012,

se reține: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se

suspendă până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor

de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se

acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII «Regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată

în M. Of. al României, Partea I nr. 653/22.07.2005, cu modificările și completările

ulterioare. (2) În perioada prevăzută la alin. (1), personalul din cadrul Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților întocmește și ține la zi evidența dosarelor

de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de

despăgubiri, analizează documentația existentă în aceste dosare în vederea soluționării

legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare în scopul inventarierii

și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite”.

În privința acestor dispoziții,

instanța de recurs reține că au caracterul unor norme procedurale în raport cu procedura

administrativă reglementă la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât, potrivit

dispozițiilor art. 725 C. proc. civ., ele devin pe deplin aplicabile și proceselor

în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare.

În ceea ce privește conformitatea

acestor dispoziții legale cu normele constituționale și convenționale, Curtea Constituțională

a reținut, prin mai multe decizii (nr. 723/2012, nr. 760/2012 și nr. 802/2012) între

altele, următoarele argumente pe care instanța de recurs și le însușește:

Guvernul, prin adoptarea

ordonanței de urgență criticate, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor

constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate

asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44

alin. (2) din Constituție, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri

de natură bugetară și de dificultăți în menținerea echilibrului bugetar.

De altfel, faptul că,

până la data de 15 mai 2013, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/conversie,

precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri,

iar personalul din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților

întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare

de despăgubiri, analizează documentația existentă în aceste dosare în vederea soluționării

legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare în scopul inventarierii

și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite, relevă

atenția pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor

judecătorești ce cad sub incidența O.U.G. nr. 4/2012.

Soluția legislativă adoptată

de legiuitor reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de 15 mai 2013)

care nu aduce atingere înseși substanței dreptului la valorificarea titlurilor de

despăgubire, obligația statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta

titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă

și disproporționată, astfel cum susține autorul excepției.

Măsurile stabilite prin

actul normativ criticat sunt în acord cu dispozițiile constituționale referitoare

la ocrotirea proprietății, de vreme ce urmăresc un scop legitim – echilibrul bugetar

al unui stat aflat în criză economică – și sunt proporționale, având în vedere marja

mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice și sociale, precum

și echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective.

Faptul că, potrivit ordonanței

de urgență, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire,

a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru

care se acordă despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri

judecătorești, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în

legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate

din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, cât și valoarea titlurilor

executorii în această materie, care este foarte mare.

De altfel, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, soluționând cererea nr. 60858/00 și pronunțând decizia de

admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva

Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri

judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa

vădită de fonduri a unității militare debitoare.

O.U.G. nr. 4/2012 a fost

adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de către Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, fiind

o măsură temporară care va reglementa pe lângă măsurile privind reformarea legislației

în domeniu, și modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de

natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.

Într-adevăr, instanța

europeană a reținut în motivarea hotărârii-pilot pronunțate în cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere

pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale

sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în

aplicare.

B.

Recursul declarat de pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

Înalta Curte constată

ca fiind neîntemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă sub aspectul admiterii

acțiunii reclamantei.

Contrar susținerilor pârâtei,

Înalta Curte reține că omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul

căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce

la concluzia că autoritatea publică este îndreptățită să determine ea însăși acest

interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de

despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunțat în mod constant

și instanța supremă.

Totodată, reține că sentința

primei instanțe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor

de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor, prevăzute în decizia nr. 2815/2008.

Dispozițiile art. 20 din

Constituția României și normele interne cuprinse în legislația primară și secundară

având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi

interpretate și aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluționarea

cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenție ca

o garanție a dreptului la un proces echitabil și aplicabil nu numai în procedura

judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative și, de asemenea, în etapa executării

hotărârilor sau deciziilor definitive.

Soluționarea cauzelor

în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și un element

al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene,

consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 07 decembrie 2000 de

către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.

Așadar, complexitatea

etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere în ce privește respectarea

termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite

arbitrare, a unei totale pasivități a autorității publice, în condițiile în care

din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la pronunțarea prezentei hotărâri

s-a emis decizia solicitată.

În concluzie, acțiunea

formulată este întemeiată, așa cum a reținut și instanța de fond, însă finalizarea

procedurii administrative reglementate la Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și emiterea

titlului de despăgubire este condiționată de termenul stabilit de legiuitor prin

norme legale cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat că sunt constituționale,

așa cum s-a arătat mai sus.

adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele menționate, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din

Legea nr. 554/2004, va fi respins ca nefondat recursul formulat de pârâta, iar recursul

formulat de reclamantă va fi admis și sentința recurată va fi modificată, în sensul

că autoritatea publică pârâtă rămâne obligată să emită titlul de despăgubire în

termen de 30 de zile după expirarea termenului stabilit prin O.U.G. nr. 4/2012,

cu modificările și completările ulterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de S.I. împotriva sentinței nr. 6872 din 18 noimebrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în parte,în sensul că stabilește termenul de executare a obligațiilor fixate în

sarcina pârâtei ca fiind de 30 de zile de la data expirării termenului suspendare

prevăzut de art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 4/2012.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Respinge recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 6872

din 18 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2012.