ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5795/2011

Asupra recursului de față; Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. 5351/2/2010, reclamantul Ș.D.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. obligarea pârâtului la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) sub nr. 45158/CC, sub aspectul legalității cererii de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunțarea hotărârii; 2. obligarea pârâtului la transmiterea dosarului către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare privind imobilul situat în București, sector 6, în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate; 3. obligare pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, următoarele: Prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 10181 din 11 aprilie 2008 s-a soluționat notificarea nr. 5664 din 2 noiembrie 2001 și s-a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul situat în București, sector 6, ce nu poate fi restituit în natură și care i se cuvine în temeiul Legii nr. 10/2001. Conform prevederilor Legii nr. 247/2005, Dispoziția Primarului Municipiului București împreună cu actele doveditoare a fost înaintată Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 10 august 2009, în vederea efectuării controlului de legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.

Potrivit dispozițiilor art. 13 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost investită pentru „analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor", aceasta procedând la „analizarea dosarelor ... în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură" și la emiterea titlului de despăgubiri. Astfel analiza unei dispoziții se face strict din punct de vedere al restituirii în natură și nu asupra celorlalte aspecte (calitate de moștenitor, întinderea dreptului de proprietate, preluare abuzivă, etc), care au făcut obiectul soluționării de Primăria Municipiului București și al controlului de legalitate al Prefecturii. A susținut reclamantul că de la data emiterii Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 10181 din 11 aprilie 2008 și până în prezent, a efectuat demersuri, personal și prin reprezentant S.C.

R.G.I. S.A., în vederea transmiterii dosarului către Comisia Centrală și, ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalității cererii de restituire în natură, însă, și în prezent, dosarul se află în arhivă, fără a fi repartizat în lucru, deși au trecut 2 ani de la data la care s-a emis Dispoziția Primarului General al Municipiului București. Prin adresa nr. RG/6937 din 09 februarie 2010, având în vedere prevederile Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a A.N.R.P., a solicitat aprobarea priorității sociale pentru urgentarea soluționării dosarului, pe motive medicale, însă până în prezent nu a primit niciun răspuns și nu s-a procedat la analizarea acestuia.

Reclamantul a invocat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și Decizia 4503 din 21 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că lipsa unui termen în Legea nr. 245/2005 pentru finalizarea procedurii administrative nu poate constitui o justificare pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în a tergiversa nepermis soluționarea cererii, în condițiile în care de la ultima etapă realizată în procedura administrativă au trecut 2 ani. Prin întâmpinarea formulată la data de 12 ianuarie 2011, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. 2. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 541 din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul să analizeze dosarul înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45158/CC în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură în termen de maxim 30 de zile de la comunicarea prezentei sentințe. Totodată a obligat pârâtul să transmită dosarul nr. 45158/CC către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de maxim 30 de zile de la data analizării legalității respingerii cererii de restituire în natură pentru imobilul situat în București, sector 6 și să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că termenul rezonabil de soluționare a cererii reclamantului, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost respectat, în condițiile în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată după 8 ani, deși termenul legal era de 60 de zile, iar la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a fost parcursă decât etapa transferării și înregistrării dosarului, fără a se invoca și dovedi existența vreunui impediment legal care să justifice refuzul de efectuare a operațiunilor administrative impuse de etapa analizării legalității cererii de restituire în natură și etapa evaluării imobilului, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Termenul rezonabil de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirii în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie analizat atât în raport de durata procedurii administrative de soluționare a notificărilor, cât și cu durata procedurii reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În acest stadiu, al procedurii administrative, atitudinea adoptată de autoritatea pârâtă, prin simpla trimitere la Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, fără prezentarea unor elemente obiective care să permită reclamantului să întrevadă și să controleze modul cum această autoritate investită de lege își exercită atribuțiile, este de natură să anuleze speranța legitimă a acestuia că într-un interval de timp rezonabil și previzibil cererea îi va fi soluționată, iar dreptul urmărit va fi realizat.

3. Recursul exercitat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut, în esență, că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune analizarea, sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate, fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, respectiv data de 25 iulie 2005, fie printr-o decizie/dispoziție de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ menționat.

A arătat recurenta că în cadrul acestei proceduri sunt parcurse mai multe etape și că deși nu a fost prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În acest context, în baza prevederile pct. 17.1. din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 aprobate prin H.G.

nr. 1095/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 care prevede selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire cât și a evaluatorului/societății de evaluare și ulterior, Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008. Potrivit modificărilor și completărilor aduse art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin actul normativ amintit, dispozițiile autorităților publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi transmise Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, precum și de înscrisuri, care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare de alte bunuri și servicii, deținute de entitățile notificate.

Astfel, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, Comisia Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de apariția O.U.G. nr. 81/2007 și cele transmise după intrarea în vigoarea a actului normativ amintit, dispoziții însoțite de avizul de legalitate emise de prefecturi. Totodată recurenta a invocat principiul egalității statuat de Curtea Europeană de Justiție ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar, care exclude ca situațiile comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

În același sens a făcut referire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) și (2) din Constituție, prin Decizia nr. 1 din 08 februarie 1994 Plenul Curții Constituționale care a statuat că, "Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite.

De aceea el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite". Recurenta a menționat și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de termen rezonabil stabilește anumite criterii, precum complexitatea cauzei, conduita reclamanților și cea a autorităților competente și importanța litigiului pentru reclamanți, criterii ce susțin aprecierile noastre conform cărora considerentele reținute de instanța de fond privind nerespectarea termenului rezonabil de către Comisia Centrală referitor la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire în favoarea reclamanților sunt neîntemeiate.

Pentru cazul în speță a subliniat faptul că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 10181 din 11 aprilie 2008, a fost transmis de Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 45158/CC. Totodată, dosarul amintit mai sus, a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în municipiul București, sector 6 și s-a constatat că este legală, astfel că petitul 1 din cererea introductivă de instanță a rămas fără obiect.

În ceea ce privește transmiterea dosarului la evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul notificat, recurenta a arătat că este condiționată de ordinea de soluționare a dosarului nr. 45158/CC, așa cum prevede Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. În fine recurenta a criticat sentința și sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate apreciind că, în raport cu împrejurarea că pricina s-a soluționat la primul termen de judecată sunt nejustificat de mari, motiv pentru care a solicitat reducerea lor corespunzătoare. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, precum și din oficiu, potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Prin notificarea nr. 5664 din 02 noiembrie 2001, reclamantul Ș.D. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 372 mp situat în București, sector 6, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 303/1981. Prin Dispoziția nr. 10181 din 11 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre suma încasată ca despăgubiri și valoarea de piață actualizată pentru terenul ce face obiectul notificării. Dosarul aferent Dispoziției nr. 10181 din 11 aprilie 2008 a fost înaintat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45158/CC.

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor sentinței, obiectul cererii în contencios administrativ formulate de reclamanți a vizat obligarea pârâtei CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, urmare a evaluării în condițiile art. 16 (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 conform Dispoziției nr. 10181 din 11 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale menționate. Abordarea solicitărilor reclamantului în temeiul Legii nr. 247/2005, a Convenției Europene a Drepturilor Omului (art. 6 § 1) este corectă, iar invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 2815/2008 potrivit căreia ordinea de soluționare a dosarelor este cea a înregistrării lor la Comisie cu schimbă cu nimic datele problemei.

Dispozițiile Cap. V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor" din Titlul VII „Regimul stabilirii și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente) cu modificările și completările ulterioare nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Un asemenea termen nu se regăsește nici în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din lege - aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 și nici în Decizia nr. 2815/2008 prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se soluționează cererile.

În lipsa unei dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare a cererii fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, instanța de judecată este datoare a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru a asigura o protecție reală drepturilor fundamentale ale cetățenilor garantate atât de Constituția României cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Omisiunea legiuitorului se poate complini prin raportare la termenul rezonabil consacrat de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil. Garanția unui proces echitabil trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci și în procedura administrativă preliminară.

În speță demersurile pentru restituirea în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu a început în anul 2001 prin notificarea 5664 din 02 noiembrie 2001 astfel că în mod corect s-a apreciat că termenul rezonabil a fost încălcat. În acest context, dată fiind situația de fapt reținută de prima instanță, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că soluția de admitere a acțiunii și de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire este singura soluție de natură a proteja și respecta dreptul de proprietate al reclamanților. Referitor o eventuală încălcare a egalității de tratament și în consecință, discriminarea unor diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acțiunii, Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. 1 din O.G.

nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricții sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice. În acest context, analiza existenței unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerințelor acestui text, urmând a se face și aplicabilitatea prevederilor din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței acesteia.

În cauza de față, se constată că nu există discriminare între reclamantă și o altă categorie socială aflată în aceeași situație de fapt ca și acesta, întrucât potrivit art. 21 din Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi acest drept. Ori, în aceste condiții recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acțiunilor ca urmare a faptului că printr-o dispoziție internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor. Soluțiile instanței de judecată au fost pronunțate tocmai pentru a sancționa pasivitatea și tergiversarea soluționării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Trebuie precizat că oricare dintre persoanele aflate într-o situație identică cu cea a reclamantei a beneficiat de un tratament egal din partea instanței naționale, astfel că motivul de recurs este nefondat. În privința cheltuielilor de judecată instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 274 (1) C. proc. civ. conform cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", nefiind aplicabile dispozițiile art. 275 C. proc. civ. Cererea de reducere a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, neexistând un criteriu obiectiv în baza căruia să se procedeze la o asemenea operațiuni și neputându-se susține în mod rezonabil că suma de 1000 RON pentru reclamant este nepotrivit de mare.

Așa fiind și constatând că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică și că nu există motive de casare sau modificare a acesteia, urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN TEMEIUL LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 541 din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2011.