ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5795/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5795/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

Cererea de chemare în

judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr.

5351/2/2010, reclamantul Ș.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună:

pârâtului la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării

dosarului înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților (A.N.R.P.) sub nr. 45158/CC, sub aspectul legalității cererii de

restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunțarea

hotărârii;

pârâtului la transmiterea dosarului către evaluator, în vederea întocmirii

raportului de evaluare privind imobilul situat în București, sector 6, în

termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate;

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția

Primarului General al Municipiului București nr. 10181 din 11 aprilie  2008 s-a

soluționat notificarea nr. 5664 din 2 noiembrie 2001 și s-a propus acordarea de

despăgubiri pentru terenul situat în București, sector 6, ce nu poate fi

restituit în natură și care i se cuvine în temeiul Legii nr. 10/2001.

Conform prevederilor

Legii nr. 247/2005, Dispoziția Primarului Municipiului București împreună cu

actele doveditoare a fost înaintată Secretariatului Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor la data de 10 august 2009, în vederea efectuării

controlului de legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în

natură.

Potrivit

dispozițiilor art. 13 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost investită pentru „analizarea

și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor", aceasta procedând la

„analizarea dosarelor ... în privința legalității respingerii cererii de

restituire în natură" și la emiterea titlului de despăgubiri.

Astfel analiza unei

dispoziții se face strict din punct de vedere al restituirii în natură și nu

asupra celorlalte aspecte (calitate de moștenitor, întinderea dreptului de

proprietate, preluare abuzivă, etc), care au făcut obiectul soluționării de

Primăria Municipiului București și al controlului de legalitate al Prefecturii.

A susținut

reclamantul că de la data emiterii Dispoziției Primarului General al

Municipiului București nr. 10181 din 11 aprilie 2008 și până în prezent, a

efectuat demersuri, personal și prin reprezentant S.C. R.G.I. S.A., în vederea

transmiterii dosarului către Comisia Centrală și, ulterior, în vederea

analizării acestuia din punct de vedere al legalității cererii de restituire în

natură, însă, și în prezent, dosarul se află în arhivă, fără a fi repartizat în

lucru, deși au trecut 2 ani de la data la care s-a emis Dispoziția Primarului

General al Municipiului București.

Prin adresa nr.

RG/6937 din 09 februarie 2010, având în vedere prevederile Deciziei nr. 2815

din 16 septembrie 2008 a A.N.R.P., a solicitat aprobarea priorității sociale

pentru urgentarea soluționării dosarului, pe motive medicale, însă până în

prezent nu a primit niciun răspuns și nu s-a procedat la analizarea acestuia.

Reclamantul a invocat

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și Decizia 4503 din

21 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că lipsa

unui termen în Legea nr. 245/2005 pentru finalizarea procedurii administrative

nu poate constitui o justificare pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor în a tergiversa nepermis soluționarea cererii, în condițiile în

care de la ultima etapă realizată în procedura administrativă au trecut 2 ani.

Prin întâmpinarea

formulată la data de 12 ianuarie 2011, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

instanțe.

Prin sentința civilă

nr. 541 din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a admis, în parte acțiunea reclamantului și a obligat

pârâtul să analizeze dosarul înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45158/CC în privința legalității

respingerii cererii de restituire în natură în termen de maxim 30 de zile de la

comunicarea prezentei sentințe.

Totodată a obligat

pârâtul să transmită dosarul nr. 45158/CC către evaluator în vederea întocmirii

raportului de evaluare în termen de maxim 30 de zile de la data analizării

legalității respingerii cererii de restituire în natură pentru imobilul situat

în București, sector 6 și să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în

cuantum de 1000 RON.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că termenul rezonabil de soluționare a

cererii reclamantului, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, nu a fost respectat, în condițiile în care notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluționată după 8 ani, deși

termenul legal era de 60 de zile, iar la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor nu a fost parcursă decât etapa transferării și înregistrării

dosarului, fără a se invoca și dovedi existența vreunui impediment legal care

să justifice refuzul de efectuare a operațiunilor administrative impuse de

etapa analizării legalității cererii de restituire în natură și etapa evaluării

imobilului, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Termenul rezonabil de

soluționare a cererilor de acordare a despăgubirii în temeiul Legii nr. 10/2001

trebuie analizat atât în raport de durata procedurii administrative de

soluționare a notificărilor, cât și cu durata procedurii reglementată de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005.

În acest stadiu, al

procedurii administrative, atitudinea adoptată de autoritatea pârâtă, prin

simpla trimitere la Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, fără prezentarea

unor elemente obiective care să permită reclamantului să întrevadă și să

controleze modul cum această autoritate investită de lege își exercită

atribuțiile, este de natură să anuleze speranța legitimă a acestuia că într-un

interval de timp rezonabil și previzibil cererea îi va fi soluționată, iar

dreptul urmărit va fi realizat.

în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut,

în esență, că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr.

247/2005 presupune analizarea, sub aspectul legalității respingerii cererii de

restituire în natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în

echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate,

fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii în

echivalent, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

respectiv data de 25 iulie 2005, fie printr-o decizie/dispoziție de propunere

privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă ulterior

intrării în vigoare a actului normativ menționat.

A arătat recurenta că

în cadrul acestei proceduri sunt parcurse mai multe etape și că deși nu a fost

prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii

administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a

stabilit că ordinea de soluționare a dosarelor va fi decisă de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În acest context, în

baza prevederile pct. 17.1. din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII

„Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în

mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 aprobate prin H.G. nr. 1095/2005,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 2 din 28

februarie 2006 care prevede selectarea aleatorie atât a dosarului de

despăgubire cât și a evaluatorului/societății de evaluare și ulterior, Decizia

nr. 2815 din 16 septembrie 2008.

Potrivit

modificărilor și completărilor aduse art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005

prin actul normativ amintit, dispozițiile autorităților publice locale vor fi

centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi transmise

Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de referatul conținând avizul de

legalitate al instituției prefectului, precum și de înscrisuri, care atestă

imposibilitatea atribuirii în compensare de alte bunuri și servicii, deținute

de entitățile notificate.

Astfel, prin Decizia

nr. 2815 din 16 septembrie 2008, Comisia Centrală a stabilit două categorii de

dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de

apariția O.U.G. nr. 81/2007 și cele transmise după intrarea în vigoarea a

actului normativ amintit, dispoziții însoțite de avizul de legalitate emise de

prefecturi.

Totodată recurenta a

invocat principiul egalității statuat de Curtea Europeană de Justiție ca unul

din principiile generale ale dreptului comunitar, care exclude ca situațiile

comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate

similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

În același sens a

făcut referire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) și

(2) din Constituție, prin Decizia nr. 1 din 08 februarie 1994 Plenul Curții

Constituționale care a statuat că, "Principiul egalității în fața legii

presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de

scopul urmărit nu sunt diferite.

De aceea el nu exclude, ci dimpotrivă,

presupune soluții diferite pentru situații diferite".

Recurenta a menționat

și faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de

termen rezonabil stabilește anumite criterii, precum complexitatea cauzei,

conduita reclamanților și cea a autorităților competente și importanța

litigiului pentru reclamanți, criterii ce susțin aprecierile noastre conform

cărora considerentele reținute de instanța de fond privind nerespectarea

termenului rezonabil de către Comisia Centrală referitor la emiterea deciziei

conținând titlul de despăgubire în favoarea reclamanților sunt neîntemeiate.

Pentru cazul în speță

a subliniat faptul că etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost

parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în

favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 10181 din

11 aprilie  2008, a fost transmis de Primăria Municipiului București, în

calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei

Centrale sub nr. 45158/CC.

Totodată, dosarul amintit

mai sus, a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului situat în municipiul București, sector 6 și

s-a constatat că este legală, astfel că petitul 1 din cererea introductivă de

instanță a rămas fără obiect.

În ceea ce privește

transmiterea dosarului la evaluator, în vederea întocmirii raportului de

evaluare pentru imobilul notificat, recurenta a arătat că este condiționată de

ordinea de soluționare a dosarului nr. 45158/CC, așa cum prevede Decizia nr.

2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

În fine recurenta a

criticat sentința și sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată

acordate apreciind că, în raport cu împrejurarea că pricina s-a soluționat la

primul termen de judecată sunt nejustificat de mari, motiv pentru care a

solicitat reducerea lor corespunzătoare.

Considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile

legale aplicabile, precum și din oficiu, potrivit art. 304

1

C. proc.

civ., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse

în continuare:

Prin notificarea nr.

5664 din 02 noiembrie 2001, reclamantul Ș.D. a solicitat acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 372 mp situat în

București, sector 6, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

303/1981.

Prin Dispoziția nr.

10181 din 11 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre

suma încasată ca despăgubiri și valoarea de piață actualizată pentru terenul ce

face obiectul notificării.

Dosarul aferent

Dispoziției nr. 10181 din 11 aprilie 2008 a fost înaintat la Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților și înregistrat la Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45158/CC.

Așa cum rezultă din

expunerea rezumativă a considerentelor sentinței, obiectul cererii în

contencios administrativ formulate de reclamanți a vizat obligarea pârâtei CCSD

la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, urmare a evaluării în

condițiile art. 16 (5) și (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 conform Dispoziției

nr. 10181 din 11 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București prin

care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

menționate.

Abordarea

solicitărilor reclamantului în temeiul Legii nr. 247/2005, a Convenției Europene

a Drepturilor Omului (art. 6 § 1) este corectă, iar invocarea de către

recurentă a Deciziei nr. 2815/2008 potrivit căreia ordinea de soluționare a

dosarelor este cea a înregistrării lor la Comisie cu schimbă cu nimic datele

problemei.

Dispozițiile Cap. V

intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor" din

Titlul VII „Regimul stabilirii și plata despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în

domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente) cu

modificările și completările ulterioare nu prevăd un termen pentru emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Un asemenea termen nu

se regăsește nici în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din lege -

aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 și nici în Decizia nr. 2815/2008 prin care

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se

soluționează cererile.

În lipsa unei

dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare a cererii

fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, instanța de

judecată este datoare a exercita un control asupra dreptului de apreciere al

autorității administrative pentru a asigura o protecție reală drepturilor

fundamentale ale cetățenilor garantate atât de Constituția României cât și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Omisiunea

legiuitorului se poate complini prin raportare la termenul rezonabil consacrat

de art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care constituie o

componentă esențială a dreptului la un proces echitabil.

Garanția unui proces

echitabil trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci și în

procedura administrativă preliminară.

În speță demersurile

pentru restituirea în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu a

început în anul 2001 prin notificarea 5664 din 02 noiembrie 2001 astfel că în

mod corect s-a apreciat că termenul rezonabil a fost încălcat.

În acest context,

dată fiind situația de fapt reținută de prima instanță, Înalta Curte de Casație

și Justiție constată că soluția de admitere a acțiunii și de obligare a

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia

reprezentând titlu de despăgubire este singura soluție de natură a proteja și

respecta dreptul de proprietate al reclamanților.

Referitor o eventuală

încălcare a egalității de tratament și în consecință, discriminarea unor

diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acțiunii,

Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000, prin

discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricții sau preferință

pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială,

convingeri, apartenență la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care

are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoașterii folosinței

sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților

fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic,

economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice.

În acest context,

analiza existenței unei discriminări între anumite categorii de persoane

trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerințelor

acestui text, urmând a se face și aplicabilitatea prevederilor din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței acesteia.

În cauza de față, se

constată că nu există discriminare între reclamantă și o altă categorie socială

aflată în aceeași situație de fapt ca și acesta, întrucât potrivit art. 21 din

Constituția României, orice persoană se poate adresa justiției, pentru apărarea

drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, nicio lege neputând

îngrădi acest drept.

Ori, în aceste

condiții recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acțiunilor ca

urmare a faptului că printr-o dispoziție internă s-a reglementat modul de

selectare a dosarelor.

Soluțiile instanței

de judecată au fost pronunțate tocmai pentru a sancționa pasivitatea și

tergiversarea soluționării cererilor de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

Trebuie precizat că

oricare dintre persoanele aflate într-o situație identică cu cea a reclamantei

a beneficiat de un tratament egal din partea instanței naționale, astfel că

motivul de recurs este nefondat.

În privința

cheltuielilor de judecată instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art.

274 (1) C. proc. civ. conform cărora „partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", nefiind

aplicabile dispozițiile art. 275 C. proc. civ.

Cererea de reducere a

cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, neexistând un criteriu obiectiv

în baza căruia să se procedeze la o asemenea operațiuni și neputându-se susține

în mod rezonabil că suma de 1000 RON pentru reclamant este nepotrivit de mare.

Așa fiind și

constatând că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică și că

nu există motive de casare sau modificare a acesteia, urmează ca, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN TEMEIUL LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 541 din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 decembrie 2011.