ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4974/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4974/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1727 din 14 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 12503/3/2009, au fost respinse,

ca inadmisibile, primele trei capete de cerere ale acțiunii formulate de

reclamantul I.V.N. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, și Municipiul București, prin Primarul General, și s-a

respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata

echivalentului lipsei de folosință a imobilului de la data preluării abuzive,

până la data pronunțării hotărârii, așa cum a fost precizat.

Pentru a

hotărî astfel, a

nalizând

actele și lucrările dosarului, Tribunalul a constatat că, reclamantul, prin

cererea de chemare în judecată a solicitat: (1) să se constate nulitatea

absolută a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil

a imobilului situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de

185 m.p. și construcție, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării

abuzive prin Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 6/1984, conform art. 2 al

Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998; (2) să

se constate dreptul reclamantului asupra unui „bun” și a existentei speranței

legitime în restituirea proprietății în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a incidenței acestui

articol și priorității normei raportat la Legea nr. 10/2001 și art. 11 alin.

(2), art. 20 alin. (2) Constituția României; (3) obligarea pârâtelor la plata

unei indemnizații de despăgubiri echivalente valorii de piață a imobilului,

precum și de dobânzi la acestă sumă de la data pronunțării până la data

executării plății; (4) obligarea pârâtelor la plata echivalentului lipsei de

folosință a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunțării

hotărârii.

Primele trei capete

de cerere au fost respinse ca inadmisibile pentru motivele reținute în

considerentele încheierii de ședință din data de 02 iunie 2009.

Referitor la capătul de

cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata echivalentului lipsei

de folosință a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunțării

hotărârii, Tribunalul l-a apreciat ca fiind neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Imobilul pentru care se

solicită despăgubiri compus din terenul în suprafață de 185 m.p. și construcție

subsol, parter și două etaje cu o suprafață desfășurată de 564 m.p. a aparținut

autorilor reclamantului, defuncții B.Ș. și B.A.

Reclamantul este moștenitor

testamentar cu titlul universal al defunctei I.P.P.A., care la rândul ei este moștenitoare

a defuncților B., iar imobilul pentru care solicită despăgubiri a fost preluat de

către stat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin dispoziția nr.

9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul mai sus menționat situat în

București, sector 5, în favoarea reclamantului.

În consecință, nu se justifică

acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință de la data preluării imobilului

și până în prezent având în vedere că reclamantului i s-a recunoscut dreptul la

măsurile reparatorii prin emiterea dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008, despăgubiri

ce vor fi acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, la valoarea de

piață actuală potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Pe de altă parte nu se

justifică acordarea de despăgubiri nici în condițiile art. 998-999 C. civ.

Condițiile răspunderii

civile delictuale sunt: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite;

existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu; existența vinovăției

celui care a cauzat prejudiciul.

Pentru a avea dreptul

la despăgubiri pe temeiul art. 998-999 C. civ. reclamantul trebuie să facă dovada

faptului că a suferit un prejudiciu, prin faptul că autorul său (pe care l-a moștenit

în baza unui testament) a fost deposedat de imobil în baza Decretului nr. 92/1950.

Are dreptul la despăgubiri

numai persoana care a suferit un prejudiciu cert, care nu a fost reparat, însă,

din probele administrate nu rezultă că reclamantul a fost prejudiciat prin deposedarea

autorului său de imobilul pentru care solicită despăgubiri. Chiar dacă s-ar aprecia

că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu, acesta ar fi unul eventual în raport

de data comiterii faptei ilicite de preluare a imobilului, având în vedere că, pentru

stabilirea întinderii prejudiciului s-a invocat un criteriu eventual, și anume sumele

de bani care s-ar fi putut obține în cazul în care imobilul ar fi fost închiriat

în permanență de la data preluării și până în prezent, acest criteriu nefiind lipsit

de echivoc deoarece era posibil să existe perioade în care imobilul să nu poată

fi închiriat, nefiind luate în calcul nici cheltuielile de întreținere ale imobilului

pentru toată această perioadă.

În consecință, criteriul

avut în vedere pentru stabilirea prejudiciului este unul eventual, nelipsit de echivoc,

neputându-se stabili cu certitudine întinderea prejudiciului.

Totodată, în cazul în

care s-ar aprecia că există un prejudiciu și s-ar stabili întinderea acestuia, pentru

acordarea despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să nu fi fost reparat. Ori

în prezenta caută reclamantul, prin emiterea dispoziției nr. 9613 din 26

februarie 2008 va fi despăgubit prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

pentru imobilul pentru care se solicită despăgubiri în prezenta cauză, fiind astfel

acoperit în întregime prejudiciul cauzat ca urmare a preluării abuzive a imobilului

de la autorul său, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001 și Titlul VII

din Legea nr. 247/2005.

Pentru toate aceste considerente

în temeiul art. 1169 C. civ., cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar primele

trei capete de cerere au fost respinse, ca inadmisibile, pentru motivele reținute

în încheierea de ședință din data de 20 iunie 2009.

Împotriva sentinței Tribunalului

a formulat apel reclamantul I.V.N., iar prin decizia civilă nr. 427 din 7 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul

reclamantului pentru următoarele considerente:

Nu se contestă că în fapt

imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind

preluat de la numiții B.Ș. și B.A., imobil compus din teren în suprafață totală

de 191,02 m.p. și construcție (P+2E+M) cu o suprafață construită desfășurată de

483,60 m.p. și 150,03 m.p. suprafață construită la sol.

Prin dispoziția nr.

9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului București privind soluționarea

notificării nr. 1899 din 14 noiembrie 2001, prin care I.V.N. a solicitat restituirea

în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul amintit,

s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus

din teren în suprafață totală de 191,02 m.p. și construcție (P+2E+M) cu o suprafață

construită desfășurată de 483,60 m.p. și 150,03 m.p. suprafață construită la sol

persoanei îndreptățite I.V.N., cu precizarea că imobilul nu poate fi restituit în

natură, construcția fiind demolată, iar terenul amplasat pe actualul amplasament

al Palatului Parlamentului.

Ulterior, prin Anexa la

Decretul nr. 6 din 17 ianuarie 1984, figurează expropriată suprafața de 564 m.p.

construcție demolată.

Criticile formulate de

către apelantul-reclamant cu privire la primele două capete de cerere privind constatarea

preluării abuzive a imobilului de către stat și constatarea dreptului reclamantului

asupra unui bun și a speranței legitime la restituirea acestuia, pot fi formulate

în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În mod întemeiat, instanța

de fond a respins aceste cereri ca inadmisibile, ținând seama că în practica judiciară

atari cereri nu au caracter distinct de cererea privind revendicarea, ci, dimpotrivă,

soluționarea obiectului unor astfel de cereri reprezintă unele dintre aspectele

pe care instanța trebuie să le analizeze când verifică temeinicia cererii în revendicare.

Aceste considerente sunt

confirmate și de împrejurarea că de esența revendicării nu este soluționarea problemei

valabilității/nevalabilității titlului opus de posesor, ci preferabilitatea unuia

dintre titlurile confruntate în cauză.

Mai mult, acțiunea promovată

la data de 26 martie 2009 pe rolul Tribunalului București este ulterioară emiterii

dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008 a Primarului Municipiului București,

prin care, soluționându-se notificarea reclamantului nr. 1899 din 14 noiembrie 2001,

s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat

în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 185 m.p. și construcție

demolată în suprafață construită desfășurată de 469 m.p., imposibil de restituit.

Așadar, reclamantul se

află în situația proprietarului care deține un „bun actual” având în vedere că în

calitate de persoană îndreptățită, acesta urmând procedura administrativă prevăzută

de Legea nr. 10/2001, prin dispoziția nr. 9613 din 27 februarie 2008 a Primarului

Municipiului București, a obținut propuneri de măsuri reparatorii în echivalent

pentru imobil.

Ca atare, partea avea

posibilitatea să conteste în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

măsurile dispuse în soluționarea notificării, și ca atare, accesul la justiție nu

a fost obstaculat petentului, acesta optând pentru acțiunea dedusă judecății și

înregistrată la 26 martie 2009.

Eventuala nefinalizare

a procedurii prin plata despăgubirilor nu dă naștere unui drept la restituirea bunului

în patrimoniul reclamantului, soluție ce este în acord și cu prevederile Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție obligatorie pentru instanțele

judecătorești.

Astfel cum s-a statuat

și în jurisprudența Curții Europene, proprietarul care nu deține un „bun actual”

nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu

are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei.

Instanța de apel a mai

reținut că față de cele expuse nu va mai analiza petitul privind acordarea de despăgubiri

constând în lipsa de folosință a imobilului pentru considerentele enunțate anterior,

o atare examinare nefiind oportună.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul I.V.N., solicitând modificarea ei în sensul admiterii

apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile de nelegalitate

vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

Astfel se susține că decizia

cuprinde motive contradictorii și străine de cauză, fiind de altfel și nemotivată,

și pronunțată cu aplicarea greșită a legii,fiind încălcate dispozițiile art. 261

pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept

ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției de respingere a apelului.

În aceeași idee se mai

arată că instanța de apel nu răspunde punctual motivelor de apel în ce privește

respingerea ca inadmisibilă a primelor trei capete de cerere din acțiune.

Din această perspectivă

se susține că instanța nu a fost investită cu o contestație împotriva dispoziției

nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București,

motiv pentru care instanța a făcut o greșită interpretare a obiectului dedus judecății.

Recurentul învederează

că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în încălcarea

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2), 20 alin. (2), art. 21 din Constituție,

art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 998-999 C. civ. și art. 292-295 C. proc.

civ.

Ca atare, se învederează

că dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 – Titlul VII nu prevăd

un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative în ansamblul ei, a

titlului de despăgubiri și nici plata efectivă, ceea ce demonstrează că legea nu

garantează durata rezonabilă și nici rezultatul eficacității procedurii.

Recurentul mai susține

că este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție,

fiind beneficiarul dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2009, astfel că a suferit

o ingerință în ce privește dreptul la respectarea bunului, sens în care invocă jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României.

Se mai susține că menținerea

soluției instanței de fond privind respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere

privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei

de folosință a imobilului de la data preluării abuzive la zi, în sumă de 1.757.674,72

RON, este nelegală câtă vreme s-au dovedit elementele răspunderii civile delictuale

prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de apel invocate și a dispozițiilor art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Reclamantul prin cererea

de chemare în judecată a solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului

de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a imobilului situat în

București, sector 5, compus din teren în suprafața de 185 m.p. și construcție, cu

efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950

și Decretul nr. 6/1984, conform art. 2 al Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 6

alin. (3) din Legea nr. 213/1998; (2) să se constate dreptul reclamantului asupra

unui „bun” și a existentei speranței legitime în restituirea proprietății în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

a incidenței acestui articol și priorității normei raportat la Legea nr. 10/2001

și art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) Constituția României; (3) obligarea pârâtelor

la plata unei indemnizații de despăgubiri echivalente valorii de piață a imobilului,

precum și de dobânzi la acestă sumă de la data pronunțării până la data executării

plății; (4) obligarea pârâtelor la plata echivalentului lipsei de folosință a imobilului

de la data preluării abuzive, până la data pronunțării hotărârii.

Reclamantul a invocat

ca temei de drept al acținii dispozițiile atât art. 480-481 C. civ., dispozițiile

Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și Legea

nr. 1/2009, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cât și dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel față de obiectul

dedus judecății este de reținut că imobilul din litigiu a format obiectul dispoziției

nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului București privind

soluționarea notificării nr. 1899 din 14 noiembrie 2001, prin care s-a propus persoanei

îndreptățite I.V.N., acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul

compus din teren în suprafață totală de 191,02 m.p. și construcție (P+2E+M) cu o

suprafață construită desfășurată de 483,60 m.p. și 150,03 m.p. suprafață construită

la sol cu precizarea că imobilul nu poate fi restituit în natură, construcția fiind

demolată, iar terenul constituie actualul amplasament al Palatului Parlamentului.

Ca atare, este de observat

că acțiunea promovată de reclamant la data de 26 martie 2009 pe rolul Tribunalului

București este ulterioară emiterii dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008 a

Primarului Municipiului București.

Față de aceste aspecte,

de obiectul dedus judecății, de limitele investirii instanței și în raport cu temeiul

de drept invocat de reclamanți (art. 480 C. civ.) este de reținut că problema de

drept care se pune în prezenta cauză, este aceea dacă există posibilitatea de a

se cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în

baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.

Or, această problemă a

fost dezlegată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru

instanță potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Prin decizia sus-evocată

s-a stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea despăgubirilor bănești

pentru imobilele preluate în mod abuziv, și imposibil de restituit în natură și

pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate

direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și respectiv ale art. 13 din

Convenție.

S-a reținut astfel că

raționamentul în justificarea acestei soluții este identic cu cel cuprins în decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin această decizie a

fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001.

În cauză se analizează

posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri

în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este

așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire

constând în privința măsurii reparatorii solicitate.

Prin decizia sus evocată

s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar

dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin

urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând

în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul „specialia generalibus

derogant”, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția Europeană, s-a constatat că jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției

adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru

împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea

Convenției.

Dacă Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile,

pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea (fie legislativă,

administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități) este un factor

important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care

are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării,

cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16

alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul

sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor,

care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect

trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de

acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea - pilot pronunțată în cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudență

sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor respective pentru bunurile preluate

în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

rezoluțiile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură, sau aplicarea

de măsuri reparatorii.

Astfel, raportat la considerentele

deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în interesul legii, este reținut

că raportat la obligativitatea parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială

de reparație pentru plata despăgubirilor, instituită prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, instanța de apel în mod legal a apreciat imposibilitatea folosirii

dreptului comun pentru obținerea despăgubirilor bănești pentru imobilul ce intră

sub incidența Legii nr. 10/2001 dând astfel eficiență principiului „specialia generalibus

derogant”.

Din această perspectivă

și raportat la problema de drept ce se pune în cauză, față de obiectul dedus judecății,

sunt nefondate criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii.

Nefondate sunt și criticile

legate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, raportat

tot la decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel în considerentele

deciziei sus evocate au fost reținute următoarele:

„De fapt cauza care a

antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii pilot pronunțate în Cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României rezidă din faptul că Statul Român nu a pus

la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un

termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat

că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea

instituit prin Legea nr. 247/2005 nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se

poate vorbi de o încălcare sau ignorare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului după pronunțarea hotărârii pilot în Cauza Maria Atanasiu împotriva României,

din moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze prestația

efectivă a dispozițiilor enunțate de art. 6 parag. 1 și respectiv art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare, cu prezenta

cauză, conform principiilor consacrate de Convenție.

În hotărârea pilot sus-evocată,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (în parag. 233) că „statului pârât

trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate

să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile

de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță

a dispozițiilor cauzei și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate

de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie

un exercițiu de o dificultate deosebită presupunând intervenția diverselor autorități

interne”.

De altfel, chiar dacă,

în situația existenței unei decizii sau a unei dispoziții administrative, ori a

unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a stabilit dreptul

de despăgubiri, părțile se pot prevala de existența „unui bun” în sensul Convenției,

garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, trebuie

să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel

stabilite.

Or, este de reținut că

mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție

și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în hotărârea pilot sus-evocată, presupune tocmai stabilirea unei

sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și

dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile”.

Din perspectiva celor

expuse, în condițiile în care imobilul din litigiu face parte din categoria imobilelor

ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost introdusă după intrarea

în vigoare a acestei legi, este de reținut că în mod corect instanța a avut în vedere,

în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație a cărei procedură, inclusiv

cea execuțională, prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, este obligatorie

de urmat în ce privește obținerea măsurilor reparatorii, motiv pentru care reclamanții

nu își pot valorifica pretențiile referitor la imobilul din litigiu, pe calea dreptului

comun.

Ca atare, acțiunea în

despăgubiri bănești promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, potrivit statuărilor obligatorii din decizia

nr. 27/2001 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secțiile unite.

Din perspectiva celor

expuse, a obligativității statuărilor din decizia sus-evocată dată în recurs în

interesul legii, raportat la obiectul dedus judecății și la temeiul de drept invocat

art 480 C. civ., celelalte critici legate de greșita interpretare a obiectului dedus

judecății și de încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție,

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2),

art. 20 alin. (2), art. 21 din Constituție, art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu se

mai impun a fi analizate.

Nefondate sunt și criticile

legate de faptul că instanța de apel nu răspunde punctual motivelor de apel și respectiv

criticile legate de nemotivarea hotărârii și respectiv existența unor motive contradictorii

și străine de cauză.

Față de dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este de reținut că decizia recurată cuprinde

atât motivele de fapt,

cât și de drept pe care se sprijină soluțiile adoptate de instanța de apel, fără

a fi contradictorii sau străine de natura pricinii, sau de obiectul dedus judecății.

Cu privire la motivarea

unei hotărârii este de reținut că aceasta înseamnă de fapt încadrarea unei situații

particulare, de speță, în cadrul prrevederilor generale și abstracte ale unei legi,

instanța putând răspunde printr-un considerent comun problemelor și aspectelor invocate

de părți, nefiind obligată să răspundă fiecărui argument.

Cum hotărârea instanței

de apel cuprinde atât motivele de fapt, cât și de drept pe care se sprijină soluția

adoptată, ea se se circumscrie exigențelor prevăzute de art 261 pct. 5 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât instanța de apel a examinat toate susținerile reclamantului

atât față de obiectul dedus judecății, cât și față de existența dispoziției nr.

9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-a

propus acordarea, (în favoarea reclamantului), de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul sus menționat, situat în București, sector 5.

Or, față de existența

dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București

prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului

pentru imobilul din litigiu, (despăgubiri ce vor fi acordate în condițiile Legii

nr. 247/2005, Titlul VII) sunt corecte și legale argumentele instanței de apel în

ce privește cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință

de la data preluării imobilului și până în prezent, având în vedere că reclamantului

i-a fost recunoscut dreptul la măsurile reparatorii (prin emiterea dispoziției sus),

la valoarea de piață actuală potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Din perspectiva celor

expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recursul

reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul I.V.N. împotriva deciziei civile nr. 427A din 7

decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 4 noiembrie 2013.