ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4974/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1727 din 14 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 12503/3/2009, au fost respinse, ca inadmisibile, primele trei capete de cerere ale acțiunii formulate de reclamantul I.V.N. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul București, prin Primarul General, și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata echivalentului lipsei de folosință a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunțării hotărârii, așa cum a fost precizat.

Pentru a hotărî astfel, a nalizând actele și lucrările dosarului, Tribunalul a constatat că, reclamantul, prin cererea de chemare în judecată a solicitat: (1) să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a imobilului situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 185 m.p.

și construcție, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 6/1984, conform art. 2 al Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998; (2) să se constate dreptul reclamantului asupra unui „bun” și a existentei speranței legitime în restituirea proprietății în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a incidenței acestui articol și priorității normei raportat la Legea nr. 10/2001 și art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) Constituția României; (3) obligarea pârâtelor la plata unei indemnizații de despăgubiri echivalente valorii de piață a imobilului, precum și de dobânzi la acestă sumă de la data pronunțării până la data executării plății; (4) obligarea pârâtelor la plata echivalentului lipsei de folosință a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunțării hotărârii.

Primele trei capete de cerere au fost respinse ca inadmisibile pentru motivele reținute în considerentele încheierii de ședință din data de 02 iunie 2009. Referitor la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata echivalentului lipsei de folosință a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunțării hotărârii, Tribunalul l-a apreciat ca fiind neîntemeiat pentru următoarele considerente: Imobilul pentru care se solicită despăgubiri compus din terenul în suprafață de 185 m.p. și construcție subsol, parter și două etaje cu o suprafață desfășurată de 564 m.p. a aparținut autorilor reclamantului, defuncții B.Ș. și B.A. Reclamantul este moștenitor testamentar cu titlul universal al defunctei I.P.P.A., care la rândul ei este moștenitoare a defuncților B., iar imobilul pentru care solicită despăgubiri a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950.

Prin dispoziția nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul mai sus menționat situat în București, sector 5, în favoarea reclamantului. În consecință, nu se justifică acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință de la data preluării imobilului și până în prezent având în vedere că reclamantului i s-a recunoscut dreptul la măsurile reparatorii prin emiterea dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008, despăgubiri ce vor fi acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, la valoarea de piață actuală potrivit standardelor internaționale de evaluare. Pe de altă parte nu se justifică acordarea de despăgubiri nici în condițiile art. 998-999 C. civ.

Condițiile răspunderii civile delictuale sunt: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul. Pentru a avea dreptul la despăgubiri pe temeiul art. 998-999 C. civ. reclamantul trebuie să facă dovada faptului că a suferit un prejudiciu, prin faptul că autorul său (pe care l-a moștenit în baza unui testament) a fost deposedat de imobil în baza Decretului nr. 92/1950. Are dreptul la despăgubiri numai persoana care a suferit un prejudiciu cert, care nu a fost reparat, însă, din probele administrate nu rezultă că reclamantul a fost prejudiciat prin deposedarea autorului său de imobilul pentru care solicită despăgubiri.

Chiar dacă s-ar aprecia că reclamantul ar fi suferit un prejudiciu, acesta ar fi unul eventual în raport de data comiterii faptei ilicite de preluare a imobilului, având în vedere că, pentru stabilirea întinderii prejudiciului s-a invocat un criteriu eventual, și anume sumele de bani care s-ar fi putut obține în cazul în care imobilul ar fi fost închiriat în permanență de la data preluării și până în prezent, acest criteriu nefiind lipsit de echivoc deoarece era posibil să existe perioade în care imobilul să nu poată fi închiriat, nefiind luate în calcul nici cheltuielile de întreținere ale imobilului pentru toată această perioadă. În consecință, criteriul avut în vedere pentru stabilirea prejudiciului este unul eventual, nelipsit de echivoc, neputându-se stabili cu certitudine întinderea prejudiciului.

Totodată, în cazul în care s-ar aprecia că există un prejudiciu și s-ar stabili întinderea acestuia, pentru acordarea despăgubirilor este necesar ca prejudiciul să nu fi fost reparat. Ori în prezenta caută reclamantul, prin emiterea dispoziției nr. 9613 din 26 februarie 2008 va fi despăgubit prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul pentru care se solicită despăgubiri în prezenta cauză, fiind astfel acoperit în întregime prejudiciul cauzat ca urmare a preluării abuzive a imobilului de la autorul său, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001 și Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Pentru toate aceste considerente în temeiul art. 1169 C. civ., cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar primele trei capete de cerere au fost respinse, ca inadmisibile, pentru motivele reținute în încheierea de ședință din data de 20 iunie 2009. Împotriva sentinței Tribunalului a formulat apel reclamantul I.V.N., iar prin decizia civilă nr. 427 din 7 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului pentru următoarele considerente: Nu se contestă că în fapt imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la numiții B.Ș. și B.A., imobil compus din teren în suprafață totală de 191,02 m.p.

și construcție (P+2E+M) cu o suprafață construită desfășurată de 483,60 m.p. și 150,03 m.p. suprafață construită la sol. Prin dispoziția nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului București privind soluționarea notificării nr. 1899 din 14 noiembrie 2001, prin care I.V.N. a solicitat restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul amintit, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață totală de 191,02 m.p. și construcție (P+2E+M) cu o suprafață construită desfășurată de 483,60 m.p. și 150,03 m.p. suprafață construită la sol persoanei îndreptățite I.V.N., cu precizarea că imobilul nu poate fi restituit în natură, construcția fiind demolată, iar terenul amplasat pe actualul amplasament al Palatului Parlamentului.

Ulterior, prin Anexa la Decretul nr. 6 din 17 ianuarie 1984, figurează expropriată suprafața de 564 m.p. construcție demolată. Criticile formulate de către apelantul-reclamant cu privire la primele două capete de cerere privind constatarea preluării abuzive a imobilului de către stat și constatarea dreptului reclamantului asupra unui bun și a speranței legitime la restituirea acestuia, pot fi formulate în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001. În mod întemeiat, instanța de fond a respins aceste cereri ca inadmisibile, ținând seama că în practica judiciară atari cereri nu au caracter distinct de cererea privind revendicarea, ci, dimpotrivă, soluționarea obiectului unor astfel de cereri reprezintă unele dintre aspectele pe care instanța trebuie să le analizeze când verifică temeinicia cererii în revendicare.

Aceste considerente sunt confirmate și de împrejurarea că de esența revendicării nu este soluționarea problemei valabilității/nevalabilității titlului opus de posesor, ci preferabilitatea unuia dintre titlurile confruntate în cauză. Mai mult, acțiunea promovată la data de 26 martie 2009 pe rolul Tribunalului București este ulterioară emiterii dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008 a Primarului Municipiului București, prin care, soluționându-se notificarea reclamantului nr. 1899 din 14 noiembrie 2001, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sector 5, compus din teren în suprafață de 185 m.p. și construcție demolată în suprafață construită desfășurată de 469 m.p., imposibil de restituit.

Așadar, reclamantul se află în situația proprietarului care deține un „bun actual” având în vedere că în calitate de persoană îndreptățită, acesta urmând procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin dispoziția nr. 9613 din 27 februarie 2008 a Primarului Municipiului București, a obținut propuneri de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil. Ca atare, partea avea posibilitatea să conteste în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 măsurile dispuse în soluționarea notificării, și ca atare, accesul la justiție nu a fost obstaculat petentului, acesta optând pentru acțiunea dedusă judecății și înregistrată la 26 martie 2009. Eventuala nefinalizare a procedurii prin plata despăgubirilor nu dă naștere unui drept la restituirea bunului în patrimoniul reclamantului, soluție ce este în acord și cu prevederile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție obligatorie pentru instanțele judecătorești.

Astfel cum s-a statuat și în jurisprudența Curții Europene, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, deci nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei. Instanța de apel a mai reținut că față de cele expuse nu va mai analiza petitul privind acordarea de despăgubiri constând în lipsa de folosință a imobilului pentru considerentele enunțate anterior, o atare examinare nefiind oportună. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul I.V.N., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat. Criticile de nelegalitate vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Astfel se susține că decizia cuprinde motive contradictorii și străine de cauză, fiind de altfel și nemotivată, și pronunțată cu aplicarea greșită a legii,fiind încălcate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea soluției de respingere a apelului. În aceeași idee se mai arată că instanța de apel nu răspunde punctual motivelor de apel în ce privește respingerea ca inadmisibilă a primelor trei capete de cerere din acțiune. Din această perspectivă se susține că instanța nu a fost investită cu o contestație împotriva dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului București, motiv pentru care instanța a făcut o greșită interpretare a obiectului dedus judecății.

Recurentul învederează că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constând în încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2), 20 alin. (2), art. 21 din Constituție, art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. 998-999 C. civ. și art. 292-295 C. proc. civ. Ca atare, se învederează că dispozițiile Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 – Titlul VII nu prevăd un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative în ansamblul ei, a titlului de despăgubiri și nici plata efectivă, ceea ce demonstrează că legea nu garantează durata rezonabilă și nici rezultatul eficacității procedurii.

Recurentul mai susține că este titularul unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, fiind beneficiarul dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2009, astfel că a suferit o ingerință în ce privește dreptul la respectarea bunului, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României. Se mai susține că menținerea soluției instanței de fond privind respingerea ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului de la data preluării abuzive la zi, în sumă de 1.757.674,72 RON, este nelegală câtă vreme s-au dovedit elementele răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de apel invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Reclamantul prin cererea de chemare în judecată a solicitat să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a preluării fără titlu valabil a imobilului situat în București, sector 5, compus din teren în suprafața de 185 m.p.

și construcție, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 6/1984, conform art. 2 al Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998; (2) să se constate dreptul reclamantului asupra unui „bun” și a existentei speranței legitime în restituirea proprietății în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a incidenței acestui articol și priorității normei raportat la Legea nr. 10/2001 și art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2) Constituția României; (3) obligarea pârâtelor la plata unei indemnizații de despăgubiri echivalente valorii de piață a imobilului, precum și de dobânzi la acestă sumă de la data pronunțării până la data executării plății; (4) obligarea pârâtelor la plata echivalentului lipsei de folosință a imobilului de la data preluării abuzive, până la data pronunțării hotărârii.

Reclamantul a invocat ca temei de drept al acținii dispozițiile atât art. 480-481 C. civ., dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 și Legea nr. 1/2009, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cât și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel față de obiectul dedus judecății este de reținut că imobilul din litigiu a format obiectul dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primarul Municipiului București privind soluționarea notificării nr. 1899 din 14 noiembrie 2001, prin care s-a propus persoanei îndreptățite I.V.N., acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață totală de 191,02 m.p.

și construcție (P+2E+M) cu o suprafață construită desfășurată de 483,60 m.p. și 150,03 m.p. suprafață construită la sol cu precizarea că imobilul nu poate fi restituit în natură, construcția fiind demolată, iar terenul constituie actualul amplasament al Palatului Parlamentului. Ca atare, este de observat că acțiunea promovată de reclamant la data de 26 martie 2009 pe rolul Tribunalului București este ulterioară emiterii dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008 a Primarului Municipiului București. Față de aceste aspecte, de obiectul dedus judecății, de limitele investirii instanței și în raport cu temeiul de drept invocat de reclamanți (art. 480 C. civ.) este de reținut că problema de drept care se pune în prezenta cauză, este aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.

Or, această problemă a fost dezlegată prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanță potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Prin decizia sus-evocată s-a stabilit că sunt inadmisibile acțiunile în acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, și imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, și respectiv ale art. 13 din Convenție. S-a reținut astfel că raționamentul în justificarea acestei soluții este identic cu cel cuprins în decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin această decizie a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. În cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în privința măsurii reparatorii solicitate.

Prin decizia sus evocată s-a stabilit că, în virtutea principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul „specialia generalibus derogant”, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, s-a constatat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Incertitudinea (fie legislativă, administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități) este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea - pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag.

115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudență sa, în ceea ce privește adoptarea măsurilor respective pentru bunurile preluate în mod abuziv, impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte rezoluțiile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură, sau aplicarea de măsuri reparatorii. Astfel, raportat la considerentele deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 dată în recurs în interesul legii, este reținut că raportat la obligativitatea parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială de reparație pentru plata despăgubirilor, instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de apel în mod legal a apreciat imposibilitatea folosirii dreptului comun pentru obținerea despăgubirilor bănești pentru imobilul ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 dând astfel eficiență principiului „specialia generalibus derogant”.

Din această perspectivă și raportat la problema de drept ce se pune în cauză, față de obiectul dedus judecății, sunt nefondate criticile legate de greșita interpretare și aplicare a legii. Nefondate sunt și criticile legate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, raportat tot la decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel în considerentele deciziei sus evocate au fost reținute următoarele: „De fapt cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii pilot pronunțate în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul Proprietatea instituit prin Legea nr. 247/2005 nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare sau ignorare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii pilot în Cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze prestația efectivă a dispozițiilor enunțate de art. 6 parag. 1 și respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare, cu prezenta cauză, conform principiilor consacrate de Convenție. În hotărârea pilot sus-evocată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (în parag.

233) că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a dispozițiilor cauzei și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită presupunând intervenția diverselor autorități interne”.

De altfel, chiar dacă, în situația existenței unei decizii sau a unei dispoziții administrative, ori a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-a stabilit dreptul de despăgubiri, părțile se pot prevala de existența „unui bun” în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite. Or, este de reținut că mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea pilot sus-evocată, presupune tocmai stabilirea unei sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile”.

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care imobilul din litigiu face parte din categoria imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, este de reținut că în mod corect instanța a avut în vedere, în mod prioritar, dispozițiile legii speciale de reparație a cărei procedură, inclusiv cea execuțională, prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, este obligatorie de urmat în ce privește obținerea măsurilor reparatorii, motiv pentru care reclamanții nu își pot valorifica pretențiile referitor la imobilul din litigiu, pe calea dreptului comun. Ca atare, acțiunea în despăgubiri bănești promovată pe calea dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, potrivit statuărilor obligatorii din decizia nr. 27/2001 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Din perspectiva celor expuse, a obligativității statuărilor din decizia sus-evocată dată în recurs în interesul legii, raportat la obiectul dedus judecății și la temeiul de drept invocat art 480 C. civ., celelalte critici legate de greșita interpretare a obiectului dedus judecății și de încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (2), art. 20 alin. (2), art. 21 din Constituție, art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu se mai impun a fi analizate. Nefondate sunt și criticile legate de faptul că instanța de apel nu răspunde punctual motivelor de apel și respectiv criticile legate de nemotivarea hotărârii și respectiv existența unor motive contradictorii și străine de cauză.

Față de dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este de reținut că decizia recurată cuprinde atât motivele de fapt, cât și de drept pe care se sprijină soluțiile adoptate de instanța de apel, fără a fi contradictorii sau străine de natura pricinii, sau de obiectul dedus judecății. Cu privire la motivarea unei hotărârii este de reținut că aceasta înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prrevederilor generale și abstracte ale unei legi, instanța putând răspunde printr-un considerent comun problemelor și aspectelor invocate de părți, nefiind obligată să răspundă fiecărui argument. Cum hotărârea instanței de apel cuprinde atât motivele de fapt, cât și de drept pe care se sprijină soluția adoptată, ea se se circumscrie exigențelor prevăzute de art 261 pct. 5 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât instanța de apel a examinat toate susținerile reclamantului atât față de obiectul dedus judecății, cât și față de existența dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-a propus acordarea, (în favoarea reclamantului), de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul sus menționat, situat în București, sector 5. Or, față de existența dispoziției nr. 9613 din 27 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului pentru imobilul din litigiu, (despăgubiri ce vor fi acordate în condițiile Legii nr. 247/2005, Titlul VII) sunt corecte și legale argumentele instanței de apel în ce privește cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosință de la data preluării imobilului și până în prezent, având în vedere că reclamantului i-a fost recunoscut dreptul la măsurile reparatorii (prin emiterea dispoziției sus), la valoarea de piață actuală potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.V.N. împotriva deciziei civile nr. 427A din 7 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2013.