ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 559/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 559/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Prin cererea
înregistrată la Tribunalul București la data de 14 octombrie 2009 sub nr.
40586/3/2009, reclamanta C.E. a chemat în judecată pârâții Municipiul
București, prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului
București, solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate,
posesie și folosință imobilul teren situat în București, Calea Văcărești nr.
236, sector 4, precum și plata de despăgubiri pentru construcția demolată și
pentru lipsa de folosință a bunului începând cu data introducerii acțiunii.
Prin Sentința civilă
nr. 1296 din 14 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a
civilă, s-a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu Consiliul
General al Municipiului București și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea
restrânsă formulată de reclamanta C.E. în contradictoriu cu Municipiul
București prin primarul general.
Împotriva acestei
sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamanta C.E.
Prin Decizia civilă
nr. 210A din 22 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
admis apelul declarat de reclamanta C.E., a schimbat în parte sentința apelată,
a admis cererea reclamantei astfel cum a fost restrânsă, a dispus restituirea
către reclamantă a terenului situat în București, Calea Văcărești nr. 236 E,
sector 4, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert U.L.D.
între coordonatele: 1-2-3-4-5-5-A-B-C-8-9-10-1 (cu excluderea suprafeței de 28
m.p. marcată între punctele 5-6-7-C-B-A-5), a constatat dreptul reclamantei la
măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 28 m.p. situată la
aceeași adresă, care vor fi acordate conform Titlului VII al Legii nr.
247/2005, la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale
de evaluare.
În baza art. 246 C.
proc. civ., Curtea de apel a luat act de renunțarea reclamantei la judecata
capetelor 2 și 3 de cerere privind acordarea de despăgubiri privind construcția
demolată și lipsa de folosință. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și
a obligat pe intimatul-pârât la 7.006 RON cheltuieli de judecată în fond și
apel.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că la termenul din data de 30 septembrie
2010 reclamanta personal, prezentă în fața tribunalului, a declarat că renunță
la judecată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și
că renunță la judecata capetelor doi și trei de cerere, care vizau acordarea de
despăgubiri pentru construcția demolată și respectiv despăgubiri pentru lipsa
de folosință a bunului începând cu data acțiunii.
Prin sentința apelată
instanța a luat act doar de renunțarea la judecată în contradictoriu cu Consiliul
General al Municipiului București, însă nu s-a luat act de renunțarea la
judecata capetelor doi și trei de cerere.
Mai mult, tribunalul
a analizat pe fond pretenția de acordare de despăgubiri pentru lipsa de
folosință (nu a analizat și cererea de despăgubiri pentru construcția
demolată), respingând această pretenție ca neîntemeiată.
Curtea a constatat că
această soluție s-a dat cu încălcarea art. 246 C. proc. civ., întrucât față de
manifestarea de voință exprimată de către reclamantă măsura tribunalului ar fi
trebuit să fie de a lua act de actul de dispoziție, fără a se mai pronunța pe
fondul acestor capete de cerere.
Constatând încălcarea
art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Curtea a schimbat în apel sentința
tribunalului cu privire la acest aspect, în sensul că a luat act de renunțarea
reclamantei la judecata capetelor doi și trei de cerere.
În ce privește
capătul unu de cerere, care viza în mod esențial soluționarea pe fond a
notificării nr. 558/2001 adresată de reclamantă Primăriei municipiului București,
în condițiile Legii nr. 10/2001, cu privire la terenul din București, str.
Văcărești nr. 236, sector 4, Curtea a constatat că prin probele administrate în
apel reclamanta a dovedit în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 că
imobilul din București, Calea Văcărești, în suprafață de 620 m.p. teren a fost
preluat de către stat prin expropriere de la autorii săi.
Astfel, s-a depus la
dosar (f. 14-18 dosar apel) Decretul nr. 426 din 30 octombrie 1978 privind
exproprierea mai multor suprafețe de teren, împreună cu construcțiile aferente,
în tabelul anexă la decret la poziția 4 fiind menționați G.C. și G.E., drept
proprietari expropriați pentru imobilul situat în București, Calea Văcărești
nr. 236 F, sector 5, reprezentând un teren în suprafață de 620 m.p. și
construcție.
Această situație este
confirmată și de toate celelalte probe administrate în cauză, respectiv
relațiile referitoare la situația juridică a imobilului comunicate de P.M.B. și
DITL Sector 4 București, atât în fața tribunalului, cât și în fața instanței de
apel.
Cât privește numărul
poștal al imobilului, menționat în cuprinsul actului de expropriere ca fiind
numărul 236 F și întinderea acestui teren, Curtea a reținut că, potrivit
raportului de expertiză topografică întocmit în apel de doamna expert U.L.D.
(f. 80-85 dosar apel) folosindu-se planurile cadastrale existente la nivelul
anului 1978, anul exproprierii, au fost identificate imobilele de la numerele
236 E și 236 F, rezultând că terenul de la numărul 236 F - la nivelul anului
1978 - avea la acel moment o suprafață de 150,80 m.p, în vreme ce imobilul de
la nr. 236 E - la nivelul anului 1978 - avea la acel moment suprafața de 619,93
m.p, rotund așadar 620 m.p.
Curtea a avut în
vedere faptul că în același tabel anexă la Decretul nr. 426/1978 de expropriere
la poziția 3 este menționat proprietarul expropriat G.P., cu imobil expropriat
în Calea Văcărești nr. 236 E în suprafață de 150 m.p.
Coroborând aceste
probe, Curtea a constatat ca fiind corectă aprecierea expertului care
concluzionează că de fapt imobilul preluat de la autorii reclamantei se
identifică cu cel figurat pe planul cadastral din anul 1978 cu numărul 236 E,
numărul 236 F corespunzând de fapt proprietății expropriate de la numitul G.P.
în suprafață de 150 m.p.
Aceeași situație
rezultă și din fișa tehnică a imobilului încheiată la nivelul anului 1978 -
fila 89 dosar fond - în care imobilul proprietatea lui G.C. în suprafață de 620
m.p. (real) este menționat la adresa din Calea Văcărești nr. 236 E, sector 5.
În concluzie, față de
aceste probe, Curtea a reținut că proprietatea expropriată de la autorul
reclamanților a avut suprafața de 619,93 m.p., conform calculului făcut de
expert, și a purtat numărul poștal 236 E pe Calea Văcărești.
Cu privire la
situația actuală a terenului și la modalitatea de acordare a măsurilor
reparatorii către reclamantă, Curtea a reținut că din același raport de
expertiză a rezultat că terenul în discuție este liber de construcții și
amenajări de interes public, cu excepția unei suprafețe de 28 m.p. care este încorporată
în proprietatea particulară vecină.
S-a verificat de
către Curte situația urbanistică a acestei suprafețe și s-a relevat, din
relațiile comunicate de P.M.B și Primăria Sectorului 4, că nu figurează la
această adresă o parcare amenajată și nici autorizație de construire eliberată.
S-au făcut verificări
și la OCPI București, iar prin adresa depusă la fila 123 dosar apel s-a
comunicat că nu figurează cu număr cadastral înscris în cartea funciară nici un
imobil la adresa în discuție.
În consecință, Curtea
a constatat că nu există nici un impediment pentru restituirea în natură către
reclamantă a terenului în litigiu, cu excepția suprafeței de 28 m.p. care nu se
află în deținerea intimatei-pârâte. Așadar, în baza art. 10 alin. (2) și art. 7
alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001 se cuvine a fi restituită în natură către
reclamantă suprafața de teren liberă de orice amenajări, astfel cum a fost
identificată prin expertiza efectuată în apel. În ce privește această suprafață
de teren de 28 m.p. s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii
prin echivalent, la valoarea de piață stabilită conform standardelor
internaționale de evaluare.
Împotriva acestei
decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin
primarul general, solicitând modificarea deciziei recurate și respingerea
cererii de chemare în judecată, în integralitatea sa, ca neîntemeiată. A fost
invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea
recursului pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel încalcă
dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 referitoare la dovada dreptului
de proprietate, în sensul că reclamanta nu a depus un act doveditor al
dreptului de proprietate al autorilor săi, respectiv un act de vânzare-cumpărare,
tranzacție, donație, extras de carte funciară, ori act sub semnătură privată
asupra imobilului revendicat. De asemenea, a susținut că exproprierea
imobilului în litigiu prin Decretul nr. 426/1978 nu constituie o preluare
abuzivă, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada că despăgubirile
acordate nu reprezentau valoarea reală de la momentul exproprierii. De
asemenea, nu s-au făcut dovezi că reclamanta a primit despăgubiri pentru acest
imobil, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind
reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Intimata-reclamantă
C.E. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin.
(2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,
susținând că a făcut dovada calității sale de succesoare a autorilor de la care
imobilul a fost expropriat, dovada dreptului de proprietate al autorilor,
precum și dovada calității sale de persoană îndreptățită.
Analizând recursul în
limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate
prevăzut de art 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este
nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:
Critica referitoare
la încălcarea dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul lipsei
dovezii dreptului de proprietate al autorilor reclamantei, nu poate fi primită.
Potrivit
dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 „ (1) În absența unor probe
contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se
prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a
dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării
abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe
contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin
care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive
este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar."
Din economia textului
rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a persoanelor
îndreptățite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte doveditoare" făcând
trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil,
jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de
proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate, în favoarea
persoanei ce îl invocă.
Legiuitorul, ținând
seama de contextul socio-istoric al perioadei adoptării actului normativ
arătat, a constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite
prin art. 24, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că
persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de
proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cele
înscrise în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura
preluării abuzive sau s-a pus în executare.
Așadar, ceea ce
trebuie analizat este dacă înscrisurile depuse de reclamantă reprezintă acte
doveditoare în sensul legii și dacă în raport de mențiunile decretului de expropriere
dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 24 din Legea nr. 10/2001 au fost
corect aplicate de instanță.
Or, actul de
autoritate prin care s-a dispus exproprierea, respectiv Decretul nr. 426/1978
(filele 14-16 dosar apel) cuprinde în anexă mențiunea că de la proprietarii
G.C. și G.E. s-a expropriat teren în suprafață de 620 mp cu construcție, situat
în municipiul București, Calea Văcărești nr. 236 F, sector 5. În același timp,
recurentul-pârât nu a făcut vreo probă contrară cu privire la drept sau la
întinderea acestuia, în condițiile în care calitatea reclamantei de moștenitor
a autorilor săi G. nu a fost contestată.
De altfel, critica
este formulată generic, fără referire la înscrisurile doveditoare depuse de
reclamantă în apel și pe care instanța și-a întemeiat hotărârea și care nu
puteau fi avute în vedere de prima instanță.
Ca nefondată se va
privi și critica referitoare la lipsa caracterului abuziv al preluării, ca
urmare a acordării unei drepte și prealabile despăgubiri pentru bunul expropriat.
Niciodată pe
parcursul procesului pârâtul nu s-a apărat de maniera că pentru bunul în
litigiu s-au primit despăgubiri și nici a făcut vreo dovadă în acest sens. Mai
mult, la dosarul cauzei există o dovadă în sensul contrar, respectiv adresa nr.
6947 din 16 noiembrie 1993 emisă de SC AVL Berceni SA, potrivit căreia pentru
terenul în suprafață de 620 mp nu s-au acordat despăgubiri (fila 40 dosar
fond).
De aceea, Înalta
Curte constată că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr.
10/2001, care definesc noțiunea de imobil preluat abuziv prin includerea atât a
imobilelor preluate fără titlu valabil, cât a celor preluate cu titlu, în
perioada de referință a legii.
În fine, ultima
critică referitoare la împrejurarea că nu s-au făcut dovezi că reclamanta a
primit despăgubiri pentru acest imobil, potrivit acordurilor internaționale
încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie,
se privește ca fiind străină de natura pricinii, astfel încât nu va fi
analizată.
Pentru toate aceste
motive, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general
împotriva Deciziei civile nr. 210A din 22 mai 2012 a Curții de Apel București,
secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi 7 februarie 2013.
Procesat de GGC - DG