ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 559/2013

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București la data de 14 octombrie 2009 sub nr. 40586/3/2009, reclamanta C.E. a chemat în judecată pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Consiliul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate, posesie și folosință imobilul teren situat în București, Calea Văcărești nr. 236, sector 4, precum și plata de despăgubiri pentru construcția demolată și pentru lipsa de folosință a bunului începând cu data introducerii acțiunii. Prin Sentința civilă nr. 1296 din 14 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și s-a respins ca neîntemeiată acțiunea restrânsă formulată de reclamanta C.E.

în contradictoriu cu Municipiul București prin primarul general. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamanta C.E. Prin Decizia civilă nr. 210A din 22 mai 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta C.E., a schimbat în parte sentința apelată, a admis cererea reclamantei astfel cum a fost restrânsă, a dispus restituirea către reclamantă a terenului situat în București, Calea Văcărești nr. 236 E, sector 4, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert U.L.D. între coordonatele: 1-2-3-4-5-5-A-B-C-8-9-10-1 (cu excluderea suprafeței de 28 m.p. marcată între punctele 5-6-7-C-B-A-5), a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 28 m.p.

situată la aceeași adresă, care vor fi acordate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare. În baza art. 246 C. proc. civ., Curtea de apel a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capetelor 2 și 3 de cerere privind acordarea de despăgubiri privind construcția demolată și lipsa de folosință. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat pe intimatul-pârât la 7.006 RON cheltuieli de judecată în fond și apel. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că la termenul din data de 30 septembrie 2010 reclamanta personal, prezentă în fața tribunalului, a declarat că renunță la judecată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și că renunță la judecata capetelor doi și trei de cerere, care vizau acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată și respectiv despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului începând cu data acțiunii.

Prin sentința apelată instanța a luat act doar de renunțarea la judecată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, însă nu s-a luat act de renunțarea la judecata capetelor doi și trei de cerere. Mai mult, tribunalul a analizat pe fond pretenția de acordare de despăgubiri pentru lipsa de folosință (nu a analizat și cererea de despăgubiri pentru construcția demolată), respingând această pretenție ca neîntemeiată. Curtea a constatat că această soluție s-a dat cu încălcarea art. 246 C. proc. civ., întrucât față de manifestarea de voință exprimată de către reclamantă măsura tribunalului ar fi trebuit să fie de a lua act de actul de dispoziție, fără a se mai pronunța pe fondul acestor capete de cerere.

Constatând încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Curtea a schimbat în apel sentința tribunalului cu privire la acest aspect, în sensul că a luat act de renunțarea reclamantei la judecata capetelor doi și trei de cerere. În ce privește capătul unu de cerere, care viza în mod esențial soluționarea pe fond a notificării nr. 558/2001 adresată de reclamantă Primăriei municipiului București, în condițiile Legii nr. 10/2001, cu privire la terenul din București, str. Văcărești nr. 236, sector 4, Curtea a constatat că prin probele administrate în apel reclamanta a dovedit în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 că imobilul din București, Calea Văcărești, în suprafață de 620 m.p. teren a fost preluat de către stat prin expropriere de la autorii săi.

Astfel, s-a depus la dosar (f. 14-18 dosar apel) Decretul nr. 426 din 30 octombrie 1978 privind exproprierea mai multor suprafețe de teren, împreună cu construcțiile aferente, în tabelul anexă la decret la poziția 4 fiind menționați G.C. și G.E., drept proprietari expropriați pentru imobilul situat în București, Calea Văcărești nr. 236 F, sector 5, reprezentând un teren în suprafață de 620 m.p. și construcție. Această situație este confirmată și de toate celelalte probe administrate în cauză, respectiv relațiile referitoare la situația juridică a imobilului comunicate de P.M.B. și DITL Sector 4 București, atât în fața tribunalului, cât și în fața instanței de apel. Cât privește numărul poștal al imobilului, menționat în cuprinsul actului de expropriere ca fiind numărul 236 F și întinderea acestui teren, Curtea a reținut că, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit în apel de doamna expert U.L.D.

(f. 80-85 dosar apel) folosindu-se planurile cadastrale existente la nivelul anului 1978, anul exproprierii, au fost identificate imobilele de la numerele 236 E și 236 F, rezultând că terenul de la numărul 236 F - la nivelul anului 1978 - avea la acel moment o suprafață de 150,80 m.p, în vreme ce imobilul de la nr. 236 E - la nivelul anului 1978 - avea la acel moment suprafața de 619,93 m.p, rotund așadar 620 m.p. Curtea a avut în vedere faptul că în același tabel anexă la Decretul nr. 426/1978 de expropriere la poziția 3 este menționat proprietarul expropriat G.P., cu imobil expropriat în Calea Văcărești nr. 236 E în suprafață de 150 m.p. Coroborând aceste probe, Curtea a constatat ca fiind corectă aprecierea expertului care concluzionează că de fapt imobilul preluat de la autorii reclamantei se identifică cu cel figurat pe planul cadastral din anul 1978 cu numărul 236 E, numărul 236 F corespunzând de fapt proprietății expropriate de la numitul G.P.

în suprafață de 150 m.p. Aceeași situație rezultă și din fișa tehnică a imobilului încheiată la nivelul anului 1978 - fila 89 dosar fond - în care imobilul proprietatea lui G.C. în suprafață de 620 m.p. (real) este menționat la adresa din Calea Văcărești nr. 236 E, sector 5. În concluzie, față de aceste probe, Curtea a reținut că proprietatea expropriată de la autorul reclamanților a avut suprafața de 619,93 m.p., conform calculului făcut de expert, și a purtat numărul poștal 236 E pe Calea Văcărești. Cu privire la situația actuală a terenului și la modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii către reclamantă, Curtea a reținut că din același raport de expertiză a rezultat că terenul în discuție este liber de construcții și amenajări de interes public, cu excepția unei suprafețe de 28 m.p.

care este încorporată în proprietatea particulară vecină. S-a verificat de către Curte situația urbanistică a acestei suprafețe și s-a relevat, din relațiile comunicate de P.M.B și Primăria Sectorului 4, că nu figurează la această adresă o parcare amenajată și nici autorizație de construire eliberată. S-au făcut verificări și la OCPI București, iar prin adresa depusă la fila 123 dosar apel s-a comunicat că nu figurează cu număr cadastral înscris în cartea funciară nici un imobil la adresa în discuție. În consecință, Curtea a constatat că nu există nici un impediment pentru restituirea în natură către reclamantă a terenului în litigiu, cu excepția suprafeței de 28 m.p. care nu se află în deținerea intimatei-pârâte.

Așadar, în baza art. 10 alin. (2) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001 se cuvine a fi restituită în natură către reclamantă suprafața de teren liberă de orice amenajări, astfel cum a fost identificată prin expertiza efectuată în apel. În ce privește această suprafață de teren de 28 m.p. s-a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent, la valoarea de piață stabilită conform standardelor internaționale de evaluare. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin primarul general, solicitând modificarea deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, în integralitatea sa, ca neîntemeiată. A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului pârâtul a susținut că hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 referitoare la dovada dreptului de proprietate, în sensul că reclamanta nu a depus un act doveditor al dreptului de proprietate al autorilor săi, respectiv un act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, ori act sub semnătură privată asupra imobilului revendicat. De asemenea, a susținut că exproprierea imobilului în litigiu prin Decretul nr. 426/1978 nu constituie o preluare abuzivă, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada că despăgubirile acordate nu reprezentau valoarea reală de la momentul exproprierii. De asemenea, nu s-au făcut dovezi că reclamanta a primit despăgubiri pentru acest imobil, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Intimata-reclamantă C.E. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului prevăzut de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că a făcut dovada calității sale de succesoare a autorilor de la care imobilul a fost expropriat, dovada dreptului de proprietate al autorilor, precum și dovada calității sale de persoană îndreptățită. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul lipsei dovezii dreptului de proprietate al autorilor reclamantei, nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 „ (1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar." Din economia textului rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor a persoanelor îndreptățite se dovedesc cu înscrisuri, sintagma „acte doveditoare" făcând trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează o prezumție relativă de proprietate, în favoarea persoanei ce îl invocă.

Legiuitorul, ținând seama de contextul socio-istoric al perioadei adoptării actului normativ arătat, a constituit o prezumție relativă simplă în favoarea persoanelor îndreptățite prin art. 24, în sensul că în absența unor probe contrare se consideră că persoana individualizată în actul normativ a deținut imobilul sub nume de proprietar, existența și întinderea dreptului de proprietate fiind cele înscrise în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare. Așadar, ceea ce trebuie analizat este dacă înscrisurile depuse de reclamantă reprezintă acte doveditoare în sensul legii și dacă în raport de mențiunile decretului de expropriere dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 24 din Legea nr. 10/2001 au fost corect aplicate de instanță.

Or, actul de autoritate prin care s-a dispus exproprierea, respectiv Decretul nr. 426/1978 (filele 14-16 dosar apel) cuprinde în anexă mențiunea că de la proprietarii G.C. și G.E. s-a expropriat teren în suprafață de 620 mp cu construcție, situat în municipiul București, Calea Văcărești nr. 236 F, sector 5. În același timp, recurentul-pârât nu a făcut vreo probă contrară cu privire la drept sau la întinderea acestuia, în condițiile în care calitatea reclamantei de moștenitor a autorilor săi G. nu a fost contestată. De altfel, critica este formulată generic, fără referire la înscrisurile doveditoare depuse de reclamantă în apel și pe care instanța și-a întemeiat hotărârea și care nu puteau fi avute în vedere de prima instanță.

Ca nefondată se va privi și critica referitoare la lipsa caracterului abuziv al preluării, ca urmare a acordării unei drepte și prealabile despăgubiri pentru bunul expropriat. Niciodată pe parcursul procesului pârâtul nu s-a apărat de maniera că pentru bunul în litigiu s-au primit despăgubiri și nici a făcut vreo dovadă în acest sens. Mai mult, la dosarul cauzei există o dovadă în sensul contrar, respectiv adresa nr. 6947 din 16 noiembrie 1993 emisă de SC AVL Berceni SA, potrivit căreia pentru terenul în suprafață de 620 mp nu s-au acordat despăgubiri (fila 40 dosar fond). De aceea, Înalta Curte constată că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care definesc noțiunea de imobil preluat abuziv prin includerea atât a imobilelor preluate fără titlu valabil, cât a celor preluate cu titlu, în perioada de referință a legii.

În fine, ultima critică referitoare la împrejurarea că nu s-au făcut dovezi că reclamanta a primit despăgubiri pentru acest imobil, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, se privește ca fiind străină de natura pricinii, astfel încât nu va fi analizată. Pentru toate aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecința menținerii deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva Deciziei civile nr. 210A din 22 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 7 februarie 2013. Procesat de GGC - DG