ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5072/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 6 mai 2009 la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanta B.E. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se soluționeze notificarea formulată de către autorul reclamantei în baza Legii nr. 10/2001 și să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri bănești, pentru imobilul teren în suprafață totală de 810 m.p. situat în București, sector 3. În drept a invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 480 și urm. C. civ. și decizia nr. XX/2007 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Prin notificarea nr. 273/2002, autorul reclamantei a solicitat restituirea imobilului, însă, în mod nejustificat nu s-a procedat la emiterea dispoziției de restituire, în prezent terenul trecând în proprietatea altor persoane fiind edificată și o construcție pe acesta. Prin sentința civilă nr. 1365 din 19 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 322/A din 19 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, prin sentința nr. 1504 din 28 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea, pârâtul a fost obligat să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 750 m.p.

situat în București, sector 3, constând în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, din valoarea corespunzătoare a părții imobilului expropriat care nu se poate restitui în natură în condițiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.E. Prin decizia nr. 627/A din 17 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1504 din 28 octombrie 2010, a anulat în tot sentința și, reținând cauza spre rejudecare, a evocat fondul și a admis acțiunea.

A obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 750 m.p. situat în București, sector 3, și construcția ce a fost edificată pe acest teren, în prezent demolată, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. La data de 4 august 2011, s-a înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, recursul declarat împotriva acestei decizii de pârâtul Municipiul București, reprezentat de către Primarul General, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Decizia este criticată arătându-se că în mod greșit Curtea de Apel București a admis apelul reclamantei și, evocând fondul, a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 750 m.p.

situat în București, sector 3, și construcția ce a fost edificată pe acest teren, în prezent demolată, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Se consideră că la momentul exproprierii pentru imobilul respectiv au fost acordate despăgubiri, așa încât nu se face dovada unei preluări abuzive, atâta timp cât nu s-a dovedit faptul că despăgubirile acordate nu corespund cu valoarea de piață de la acel moment. Se susține că nu s-au făcut dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobil în raport de art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar în ceea ce privește construcția, nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită. La data de 15 decembrie 2011, s-a înregistrat cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de C.M.J., admisă în principiu prin încheierea din data 7 iunie 2012, în temeiul dispozițiilor art. 51 și 52 C. proc.

civ. În cererea de intervenție, se susține că autorul reclamantei nu era proprietarul întregii suprafețe de teren de 810 m.p. situată în București, sector 3, solicitată de aceasta prin cererea de chemare în judecată. Intervenienta susține că o parte din teren, respectiv 406 m.p., era deținută de tatăl său C.T. La cererea de intervenție au fost atașate înscrisuri în dovedire (copia cererii de chemare în judecată formulată de U.I., act vânzare-cumpărare încheiat în data de 10 septembrie 1966 între C.T. și U.I., certificatul de deces al lui C.T., proces-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor pe anul 1968, sentința civilă nr. 694 din 12 mai 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în Dosar nr. 617/1999 și încheierea din 9 iunie 1999 pronunțată în același dosar și certificatul de moștenitor nr. BB/1967 emis de Notariatul de Stat al Raionului 23 August).

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și cererea de intervenție în interesul recurentului-pârât, Înalta Curte a constatat următoarele: Dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd ca actele doveditoare ale dreptului de proprietate sau cele care atestă calitatea de moștenitor și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire pot fi depuse până la data soluționării notificării. Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, acordă instanței de judecată competența de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În cauză, prin cererea de recurs s-a susținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar prin cererea de intervenție formulată intervenienta C.M.J. a arătat că atât intervenienta, cât și reclamanta au solicitat măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 469 m.p. din București, sector 3. Această împrejurare a rezultat și din dezbateri, când părțile au pus concluzii în sensul că atât intervenienta, cât și reclamanta au solicitat măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 469 m.p.

din București, sector 3. Prin urmare, având în vedere criticile formulate și faptul că prin cererea de intervenție se susține că reclamanta nu poate face dovada dreptului de proprietate pentru tot terenul în suprafață de 810 m.p., din București, sector 3, s-a constatat că, atâta timp cât mai multe persoane fizice au solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru același teren, nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt, pentru ca instanța de recurs să fie în măsură să poată face aplicarea corectă a legii în speță.

Prin decizia nr. 5260 din 13 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 627/A din 17 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de intervenienta C.M.J., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Curtea de Apel, în rejudecarea apelului declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1504/2010 pronunțată de Tribunalul București reține următoarele: În ședința publică din data de 14 martie 2013 intimata intervenientă C.M.J. a depus la dosar mai multe înscrisuri, și anume: actul de partaj voluntar autentificat sub nr. CC din 05 mai 1999, contractul de vânzare-cumpărare prin care cumpărătorul C.T.

a cumpărat imobilul de la nr. X, cu toate construcțiile de pe el, cât și actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 05 mai 1999 prin care numitul C.T. a cumpărat imobilul de la nr. Y, cât și notificarea depusă de către numiții C.N., C.T.M., C.M.J. către Primăria Municipiului București, în vederea restituirii în natură a terenului care a aparținut tatălui petenților, numitul C.T. Curtea de Apel a constatat că excepția autorității de lucru judecat a mai fost invocată și a fost soluționată prin decizia menționată, pronunțată în apel și nerecurată, astfel că nu mai poate fi reiterată și resupusă analizei, discuției. Curtea de Apel a analizat motivul de ordine publică privind nulitatea sentinței apelate în ceea ce privește aspectul de incompatibilitate prev. de art. 24 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, în urma desființării sentinței nr. 1365/2009 prin decizia nr. 322/2010 a Curții de Apel București, dosarul a fost trimis spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, instanță la care același judecător s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 1504/2010 asupra cererii formulate. Este adevărat că din considerentele sentinței civile nr. 1365/2009 reiese că motivul pentru care a fost respinsă acțiunea reclamantului a fost pe aspectul autorității de lucru judecat, așadar pe o excepție, fiind reținut că sentința civilă nr. 694/1999 a Tribunalului București este opozabilă reclamantei, sentință prin care s-a respins cererea autorului reclamantei. Cu toate acestea însă, având în vedere faptul că prin dispozitivul acestei sentințe, acțiunea apare ca fiind respinsă ca neîntemeiată, Curtea de Apel a constatat că în virtutea dispozițiilor art. 24 alin. (1) C. proc.

civ., judecătorul ce a pronunțat hotărârea menționată, nu mai putea lua parte la judecata aceleiași pricini după rejudecarea după casare. Prin urmare, având în vedere acest motiv, Curtea de Apel admițând apelul declarat, a anulat în tot sentința apelată conform art. 297 alin. (2) C. proc. civ., reținând cauza spre rejudecare. Evocând fondul, în rejudecarea apelului declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1504/2010 a Tribunalului București și luând în considerare decizia instanței de casare, Curtea de Apel a reținut următoarele considerente: Conform dispozițiilor deciziei în interesul legii nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în cazul în care lipsește răspunsul din partea unității deținătoare.

În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a numitului U.I., autorul reclamantei, la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta a fost dovedită cu actul autentic de vânzare-cumpărare nr. EE din 11 august 1951, conform căruia, acesta a devenit proprietarul terenului în suprafață de 314,72 m.p. Intervenienta a făcut dovada că prin notificarea depusă în copie la dosarul Curții de Apel București, a solicitat și ea terenul în litigiu în suprafață de 496 m.p., depunând acte autentice de proprietate, spre dovadă în acest sens. Pe terenul în litigiu, autorul reclamantei a ridicat o construcție compusă din 5 camere, dependințe și garaj, pentru care a fost obținută sentința civilă nr. 4545/1988, definitivă și irevocabilă, depusă la Dosarul nr. 18463/3/2009 a Tribunalului București.

Prin această sentință, în urma admiterii acțiunii formulate de către U.I., autorul reclamantei, s-a constatat că acesta este constructor de bună credință al imobilului compus din 5 camere, dependințe și două garaje. Față de considerentele expuse, conform art. 296-297 C. proc. civ., Curtea de Apel a admis apelul reclamantei, a anulat în tot sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare. Evocând fondul, a admis acțiunea și a obligat Municipiul București, prin Primarul General, să emită dispoziția motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 750 m.p. și construcția edificată pe teren, în prezent demolată, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva deciziei civile nr. 131A din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar General, și intervenienta C.M.J. Recurentul Municipiul București, reprezentat de către Primarul General a formulat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Se susține că unitatea deținătoare nu poate însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și urm. din lege.

Notificarea reclamantei urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituită în natură. Pe de altă parte, se consideră că instanța de apel ignoră dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 în sensul producerii de dovezi privind acordarea de despăgubiri la momentul exproprierii, lăsând posibilitatea unei eventuale îmbogățiri fără justă cauză a apelantei-reclamante, aspect nepermis de dispozițiile legii speciale.

Așadar, în raport de textul legal menționat mai sus, instanța putea să oblige pârâtul să emită o dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența ce ar rezulta după rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirilor încasate actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit potrivit legislației în vigoare. Recurenta intervenientă C.M.J. a invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. deoarece Curtea de Apel nu a respectat aceste îndrumări obligatorii ale instanței de casare, nu a verificat soluționarea notificărilor formulate de recurentă și respectiv de U.I., autorul numitei B.E.

Se consideră că instanța de apel a refuzat să se pronunțe asupra valabilității înscrisului sub semnătură privată - chitanța - Dosar nr. 18463/3/2009. Curtea de apel arată doar faptul că „toate aceste aspecte pot face obiectul unei plângeri penale împotriva celor considerați a fi autorii falsului”, dar instanța avea obligația să constate falsul, mai ales că, în mod vădit, față de data fabricării înscrisului, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de fals. Analizând recursurile prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentul-pârât Municipiul București vizează incidența motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. constând, în opinia sa, în aplicarea eronată a dispozițiilor art. 22 și a art. 11 din Legea nr. 10/2001. Dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt incidente în situația în care hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau când este dată cu aplicarea sau interpretarea eronată a legii. Astfel, se susține că s-au interpretat greșit prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, deoarece unitatea deținătoare este abilitată de legiuitor să emită o decizie sau dispoziție de acordare măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură numai dacă este învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 din aceeași lege. Aceste susțineri nu se justifică.

Reclamanta a formulat notificare pe care a înregistrat-o la Primăria Municipiului București sub nr. AA/2002 și sub nr. 38328/2002 solicitând acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în sector 3, notificarea sa nefiind soluționată. Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă constituie o contestație împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare, întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar analiza pe fond a contestației formulate în temeiul acestei legi speciale de reparație nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea calității de persoană îndreptățită, a existenței preluării abuzive și a naturii măsurilor reparatorii care se impun.

Instanța de apel, prin obligarea Municipiului București, prin Primarul General, la emiterea dispoziției prin care să propună măsuri reparatorii pentru imobilele teren și construcție a pronunțat o hotărâre legală, cu respectarea dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și a stabilit, în limitele Legii nr. 10/2001 calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, precum și tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin acesteia, anume despăgubiri ce urmează a fi stabilite și plătite în condițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, făcându-se o corectă aplicare și a celor statuate prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii.

Pe de altă parte, în mod corect a reținut Curtea de Apel că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Conform deciziei în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Nici susținerile recurentului pârât Municipiul București privind ignorarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 în sensul nedovedirii de către reclamantă a primirii de despăgubiri la momentul exproprierii nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Este adevărat că dispozițiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „în situațiile prevăzute la alin. (2), (3) și (4) valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat - teren și construcții - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit alin. (5) și (6)”. Însă, deși obligația restituirii despăgubirilor primite este una corelativă – restituirii (prin echivalent în speță) a imobilelor, momentul îndeplinirii acestei obligații corespunde fazei administrative, ulterioare pronunțării hotărârii prin care pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, este obligat să emită dispoziția prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 750 m.p.

și pentru construcția edificată pe teren, în prezent demolată, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pe de altă parte, prin sentința civilă nr. 1504/2010 a Tribunalului București s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.E., fiind obligat pârâtul Municipiul București să emită dispoziție motivată prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 750 m.p. Împotriva acestei sentințe Municipiul București nu a declarat calea de atac a apelului, ci numai reclamanta, care a criticat soluția de neacordare de măsuri reparatorii și pentru imobilul „construcție” de pe teren. Recursul declarat de intervenienta C.M.J. este, de asemenea, nefondat. Susține această recurentă că decizia Curții de Apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. deoarece nu au fost respectate mențiunile obligatorii ale deciziei de casare. Aceste critici nu subzistă. Curtea de Apel a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. conform cărora hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5260 din 13 septembrie 2012 s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel pentru a se stabili pe deplin situația de drept, față de solicitarea de acordare de despăgubiri pentru imobilele în litigiu de către mai multe persoane fizice, inclusiv de către intervenientă.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel a stabilit pe deplin situația de fapt și a verificat dacă, cu privire la același teren s-au formulat mai multe notificări, reținând că s-au depus înscrisuri de către reclamantă și de către intervenientă, iar cu privire la terenul în litigiu s-a concluzionat de către instanță că acesta este afectat de realizarea unui bloc de locuințe și de dotările tehnico-edilitare aferente. Din considerentele deciziei recurate rezultă fără echivoc că atât reclamanta B.E., cât și intervenienta C.M.J. au formulat notificări cu privire la terenul în litigiu în suprafață de 496 m.p., iar reclamanta a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, inclusiv sentința civilă nr. 4545/1988 a Tribunalului București că autorului acesteia i s-a recunoscut calitatea de constructor de bună credință al imobilului edificat pe terenul în litigiu.

Critica recurentei interveniente privind necercetarea valabilității înscrisului sub semnătură privată (chitanța – Dosar nr. 18463/3/2009) nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, în mod corect reținând instanța de apel că aspectele invocate de intervenientă pot face obiectul unei plângeri penale. Pentru aceste considerente, constatând că motivele invocate de recurenți nu relevă aspecte de nelegalitate de natură să atragă casarea sau modificarea deciziei atacate, se vor respinge recursurile ca nefondate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și se va menține decizia civilă ca legală a Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, și de intervenienta C.M.J. împotriva deciziei civile nr. 131A din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2013.