ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5072/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5072/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată formulată la data de 6 mai 2009 la Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, reclamanta B.E. a chemat în judecată pârâtul Municipiul București, prin

Primarul General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se soluționeze

notificarea formulată de către autorul reclamantei în baza Legii nr. 10/2001 și

să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent, despăgubiri bănești, pentru

imobilul teren în suprafață totală de 810 m.p. situat în București, sector 3.

În drept a invocat dispozițiile

Legii nr. 10/2001, art. 480 și urm. C. civ. și decizia nr. XX/2007 dată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Prin notificarea nr. 273/2002,

autorul reclamantei a solicitat restituirea imobilului, însă, în mod nejustificat

nu s-a procedat la emiterea dispoziției de restituire, în prezent terenul trecând

în proprietatea altor persoane fiind edificată și o construcție pe acesta.

Prin sentința civilă

nr. 1365 din 19 noiembrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 322/A

din 19 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva acestei

sentințe, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin sentința

nr. 1504 din 28 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost

admisă în parte acțiunea, pârâtul a fost obligat să emită dispoziție motivată prin

care să propună reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în

suprafață de 750 m.p. situat în București, sector 3, constând în despăgubiri acordate

în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, prin scăderea valorii actualizate a

despăgubirilor primite pentru teren, din valoarea corespunzătoare a părții imobilului

expropriat care nu se poate restitui în natură în condițiile art. 11 alin. (7) din

Legea nr. 10/2001. A fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta B.E.

Prin decizia nr. 627/A

din 17 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1504 din 28 octombrie

2010, a anulat în tot sentința și, reținând cauza spre rejudecare, a evocat fondul

și a admis acțiunea.

A obligat pârâtul să emită

dispoziție motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru

terenul în suprafață de 750 m.p. situat în București, sector 3, și construcția ce

a fost edificată pe acest teren, în prezent demolată, în condițiile Titlului VII

din Legea nr. 247/2005.

La data de 4 august 2011,

s-a înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, recursul declarat împotriva acestei decizii de pârâtul Municipiul

București, reprezentat de către Primarul General, în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Decizia este criticată

arătându-se că în mod greșit Curtea de Apel București a admis apelul reclamantei

și, evocând fondul, a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată prin care să

propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 750 m.p.

situat în București, sector 3, și construcția ce a fost edificată pe acest teren,

în prezent demolată, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Se consideră că la momentul

exproprierii pentru imobilul respectiv au fost acordate despăgubiri, așa încât nu

se face dovada unei preluări abuzive, atâta timp cât nu s-a dovedit faptul că despăgubirile

acordate nu corespund cu valoarea de piață de la acel moment.

Se susține că nu s-au

făcut dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobil în raport

de art. 5 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar în ceea ce privește construcția,

nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită.

La data de 15 decembrie

2011, s-a înregistrat cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de

C.M.J., admisă în principiu prin încheierea din data 7 iunie 2012, în temeiul dispozițiilor

art. 51 și 52 C. proc. civ.

În cererea de intervenție,

se susține că autorul reclamantei nu era proprietarul întregii suprafețe de teren

de 810 m.p. situată în București, sector 3, solicitată de aceasta prin cererea de

chemare în judecată. Intervenienta susține că o parte din teren, respectiv 406 m.p.,

era deținută de tatăl său C.T. La cererea de intervenție au fost atașate înscrisuri

în dovedire (copia cererii de chemare în judecată formulată de U.I., act vânzare-cumpărare

încheiat în data de 10 septembrie 1966 între C.T. și U.I., certificatul de deces

al lui C.T., proces-verbal pentru impunerea clădirilor și terenurilor pe anul 1968,

sentința civilă nr. 694 din 12 mai 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă, în Dosar nr. 617/1999 și încheierea din 9 iunie 1999 pronunțată în același

dosar și certificatul de moștenitor nr. BB/1967 emis de Notariatul de Stat al Raionului

23 August).

Examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și cererea de intervenție

în interesul recurentului-pârât, Înalta Curte a constatat următoarele:

Dispozițiile art. 23 din

Legea nr. 10/2001, republicată, prevăd ca actele doveditoare ale dreptului de proprietate

sau cele care atestă calitatea de moștenitor și orice alte înscrisuri necesare evaluării

pretențiilor de restituire pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Decizia în interesul legii

nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite,

acordă instanței de judecată competența de a soluționa pe fond acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde

la notificarea părții interesate.

În cauză, prin cererea

de recurs s-a susținut că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate,

potrivit art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, republicată, iar prin cererea de intervenție

formulată intervenienta C.M.J. a arătat că atât intervenienta, cât și reclamanta

au solicitat măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 469 m.p. din București,

sector 3.

Această împrejurare a

rezultat și din dezbateri, când părțile au pus concluzii în sensul că atât intervenienta,

cât și reclamanta au solicitat măsuri reparatorii pentru suprafața de teren de 469

m.p. din București, sector 3.

Prin urmare, având în

vedere criticile formulate și faptul că prin cererea de intervenție se susține că

reclamanta nu poate face dovada dreptului de proprietate pentru tot terenul în suprafață

de 810 m.p., din București, sector 3, s-a constatat că, atâta timp cât mai multe

persoane fizice au solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001,

pentru același teren, nu s-a stabilit pe deplin situația de fapt, pentru ca instanța

de recurs să fie în măsură să poată face aplicarea corectă a legii în speță.

Prin decizia nr. 5260

din 13 septembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General,

împotriva deciziei nr. 627/A din 17 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, și cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de intervenienta

C.M.J., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea de Apel, în rejudecarea

apelului declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1504/2010 pronunțată

de Tribunalul București reține următoarele:

În ședința publică din

data de 14 martie 2013 intimata intervenientă C.M.J. a depus la dosar mai multe

înscrisuri, și anume: actul de partaj voluntar autentificat sub nr. CC din 05

mai 1999, contractul de vânzare-cumpărare prin care cumpărătorul C.T. a cumpărat

imobilul de la nr. X, cu toate construcțiile de pe el, cât și actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. DD din 05 mai 1999 prin care numitul C.T. a cumpărat imobilul

de la nr. Y, cât și notificarea depusă de către numiții C.N., C.T.M., C.M.J. către

Primăria Municipiului București, în vederea restituirii în natură a terenului care

a aparținut tatălui petenților, numitul C.T.

Curtea de Apel a constatat

că excepția autorității de lucru judecat a mai fost invocată și a fost soluționată

prin decizia menționată, pronunțată în apel și nerecurată, astfel că nu mai poate

fi reiterată și resupusă analizei, discuției.

Curtea de Apel a analizat

motivul de ordine publică privind nulitatea sentinței apelate în ceea ce privește

aspectul de incompatibilitate prev. de art. 24 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, în urma desființării

sentinței nr. 1365/2009 prin decizia nr. 322/2010 a Curții de Apel București, dosarul

a fost trimis spre rejudecare aceleiași instanțe de fond, instanță la care același

judecător s-a pronunțat prin sentința civilă nr. 1504/2010 asupra cererii formulate.

Este adevărat că din considerentele

sentinței civile nr. 1365/2009 reiese că motivul pentru care a fost respinsă acțiunea

reclamantului a fost pe aspectul autorității de lucru judecat, așadar pe o excepție,

fiind reținut că sentința civilă nr. 694/1999 a Tribunalului București este opozabilă

reclamantei, sentință prin care s-a respins cererea autorului reclamantei.

Cu toate acestea însă,

având în vedere faptul că prin dispozitivul acestei sentințe, acțiunea apare ca

fiind respinsă ca neîntemeiată, Curtea de Apel a constatat că în virtutea dispozițiilor

art. 24 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul ce a pronunțat hotărârea menționată,

nu mai putea lua parte la judecata aceleiași pricini după rejudecarea după casare.

Prin urmare, având în

vedere acest motiv, Curtea de Apel admițând apelul declarat, a anulat în tot sentința

apelată conform art. 297 alin. (2) C. proc. civ., reținând cauza spre rejudecare.

Evocând fondul, în rejudecarea

apelului declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1504/2010 a

Tribunalului București și luând în considerare decizia instanței de casare, Curtea

de Apel a reținut următoarele considerente:

Conform dispozițiilor

deciziei în interesul legii nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit

că instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării

în cazul în care lipsește răspunsul din partea unității deținătoare.

În ceea ce privește calitatea

de persoană îndreptățită a numitului U.I., autorul reclamantei, la obținerea măsurilor

reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceasta a fost dovedită cu actul autentic

de vânzare-cumpărare nr. EE din 11 august 1951, conform căruia, acesta a devenit

proprietarul terenului în suprafață de 314,72 m.p.

Intervenienta a făcut

dovada că prin notificarea depusă în copie la dosarul Curții de Apel București,

a solicitat și ea terenul în litigiu în suprafață de 496 m.p., depunând acte autentice

de proprietate, spre dovadă în acest sens.

Pe terenul în litigiu,

autorul reclamantei a ridicat o construcție compusă din 5 camere, dependințe și

garaj, pentru care a fost obținută sentința civilă nr. 4545/1988, definitivă și

irevocabilă, depusă la Dosarul nr. 18463/3/2009 a Tribunalului București. Prin această

sentință, în urma admiterii acțiunii formulate de către U.I., autorul reclamantei,

s-a constatat că acesta este constructor de bună credință al imobilului compus din

5 camere, dependințe și două garaje.

Față de considerentele

expuse, conform art. 296-297 C. proc. civ., Curtea de Apel a admis apelul reclamantei,

a anulat în tot sentința apelată și a reținut cauza spre rejudecare. Evocând fondul,

a admis acțiunea și a obligat Municipiul București, prin Primarul General, să emită

dispoziția motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru

terenul în suprafață de 750 m.p. și construcția edificată pe teren, în prezent demolată,

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva deciziei civile

nr. 131A din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au

declarat recurs pârâtul Municipiul București, prin Primar General, și intervenienta

C.M.J.

Recurentul Municipiul

București, reprezentat de către Primarul General a formulat următoarele motive de

nelegalitate a hotărârii recurate.

Se susține că unitatea

deținătoare nu poate însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este

învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și urm.

din lege.

Notificarea reclamantei

urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabilit că imobilul

face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se numără printre categoriile de

persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate,

s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit

legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție

de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil

a fi restituită în natură.

Pe de altă parte, se consideră

că instanța de apel ignoră dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 în sensul

producerii de dovezi privind acordarea de despăgubiri la momentul exproprierii,

lăsând posibilitatea unei eventuale îmbogățiri fără justă cauză a apelantei-reclamante,

aspect nepermis de dispozițiile legii speciale.

Așadar, în raport de textul

legal menționat mai sus, instanța putea să oblige pârâtul să emită o dispoziție

prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent constând în diferența ce ar

rezulta după rambursarea sumei reprezentând valoarea despăgubirilor încasate actualizată

cu coeficientul de actualizare stabilit potrivit legislației în vigoare.

Recurenta intervenientă

C.M.J. a invocat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Decizia a fost pronunțată

cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. deoarece Curtea de

Apel nu a respectat aceste îndrumări obligatorii ale instanței de casare, nu a verificat

soluționarea notificărilor formulate de recurentă și respectiv de U.I., autorul

numitei B.E.

Se consideră că instanța

de apel a refuzat să se pronunțe asupra valabilității înscrisului sub semnătură

privată - chitanța - Dosar nr. 18463/3/2009.

Curtea de apel arată doar

faptul că „toate aceste aspecte pot face obiectul unei plângeri penale împotriva

celor considerați a fi autorii falsului”, dar instanța avea obligația să constate

falsul, mai ales că, în mod vădit, față de data fabricării înscrisului, s-a împlinit

termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de fals.

Analizând recursurile

prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție, constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele

ce succed:

Criticile formulate de

recurentul-pârât Municipiul București vizează incidența motivului de modificare

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constând, în opinia sa, în aplicarea

eronată a dispozițiilor art. 22 și a art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. sunt incidente în situația în care hotărârea recurată este

lipsită de temei legal sau când este dată cu aplicarea sau interpretarea eronată

a legii.

Astfel, se susține că

s-au interpretat greșit prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, deoarece unitatea

deținătoare este abilitată de legiuitor să emită o decizie sau dispoziție de acordare

măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură numai dacă este

învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 din aceeași

lege.

Aceste susțineri nu se

justifică. Reclamanta a formulat notificare pe care a înregistrat-o la Primăria

Municipiului București sub nr. AA/2002 și sub nr. 38328/2002 solicitând acordarea

de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în sector

3, notificarea sa nefiind soluționată.

Cererea de chemare în

judecată formulată de reclamantă constituie o contestație împotriva refuzului nejustificat

al unității deținătoare, întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

republicată, iar analiza pe fond a contestației formulate în temeiul acestei legi

speciale de reparație nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci

în primul rând, stabilirea calității de persoană îndreptățită, a existenței

preluării abuzive și a naturii măsurilor reparatorii care se impun.

Instanța de apel, prin

obligarea Municipiului București, prin Primarul General, la emiterea dispoziției

prin care să propună măsuri reparatorii pentru imobilele teren și construcție

a pronunțat o hotărâre legală, cu respectarea dispozițiilor art. 22 din Legea

nr. 10/2001 și a stabilit, în limitele Legii nr. 10/2001 calitatea reclamantei de

persoană îndreptățită, precum și tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin acesteia,

anume despăgubiri ce urmează a fi stabilite și plătite în condițiile prevăzute de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, făcându-se o corectă aplicare și a celor statuate

prin decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul

în interesul legii.

Pe de altă parte, în mod

corect a reținut Curtea de Apel că sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Conform deciziei în interesul

legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție instanța de judecată este

competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției

de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Nici susținerile recurentului

pârât Municipiul București privind ignorarea prevederilor art. 11 din Legea nr.

10/2001 în sensul nedovedirii de către reclamantă a primirii de despăgubiri la momentul

exproprierii nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate.

Este adevărat că dispozițiile

art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „în situațiile prevăzute la

alin. (2), (3) și (4) valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește

prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv

pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat

- teren și construcții - care nu se poate restitui în natură, stabilită potrivit

alin. (5) și (6)”. Însă, deși obligația restituirii despăgubirilor primite este

una corelativă – restituirii (prin echivalent în speță) a imobilelor, momentul îndeplinirii

acestei obligații corespunde fazei administrative, ulterioare pronunțării hotărârii

prin care pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, este obligat să emită

dispoziția prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul

de 750 m.p. și pentru construcția edificată pe teren, în prezent demolată, în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, prin

sentința civilă nr. 1504/2010 a Tribunalului București s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta B.E., fiind obligat pârâtul Municipiul București să emită

dispoziție motivată prin care să propună reclamantei măsuri reparatorii pentru terenul

în suprafață de 750 m.p. Împotriva acestei sentințe Municipiul București nu a declarat

calea de atac a apelului, ci numai reclamanta, care a criticat soluția de neacordare

de măsuri reparatorii și pentru imobilul „construcție” de pe teren.

Recursul declarat de intervenienta

C.M.J. este, de asemenea, nefondat.

Susține această recurentă

că decizia Curții de Apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315

alin. (1) C. proc. civ. deoarece nu au fost respectate mențiunile obligatorii ale

deciziei de casare. Aceste critici nu subzistă. Curtea de Apel a respectat dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. conform cărora hotărârile instanței de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii

pentru judecătorii fondului.

Prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 5260 din 13 septembrie 2012 s-a dispus casarea cu trimitere

spre rejudecare la instanța de apel pentru a se stabili pe deplin situația de drept,

față de solicitarea de acordare de despăgubiri pentru imobilele în litigiu de către

mai multe persoane fizice, inclusiv de către intervenientă.

Cu ocazia rejudecării,

instanța de apel a stabilit pe deplin situația de fapt și a verificat dacă, cu privire

la același teren s-au formulat mai multe notificări, reținând că s-au depus înscrisuri

de către reclamantă și de către intervenientă, iar cu privire la terenul în litigiu

s-a concluzionat de către instanță că acesta este afectat de realizarea unui bloc

de locuințe și de dotările tehnico-edilitare aferente.

Din considerentele deciziei

recurate rezultă fără echivoc că atât reclamanta B.E., cât și intervenienta C.M.J.

au formulat notificări cu privire la terenul în litigiu în suprafață de 496 m.p.,

iar reclamanta a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, inclusiv sentința civilă

nr. 4545/1988 a Tribunalului București că autorului acesteia i s-a recunoscut calitatea

de constructor de bună credință al imobilului edificat pe terenul în litigiu.

Critica recurentei interveniente

privind necercetarea valabilității înscrisului sub semnătură privată (chitanța –

Dosar nr. 18463/3/2009) nu poate conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate,

în mod corect reținând instanța de apel că aspectele invocate de intervenientă pot

face obiectul unei plângeri penale.

Pentru aceste considerente,

constatând că motivele invocate de recurenți nu relevă aspecte de nelegalitate de

natură să atragă casarea sau modificarea deciziei atacate, se vor respinge recursurile

ca nefondate în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și se va menține decizia

civilă ca legală a Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de pârâtul Municipiul București, prin Primar General, și de intervenienta C.M.J.

împotriva deciziei civile nr. 131A din 11 aprilie 2013 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 noiembrie 2013.