ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 348/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 348/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele

.

Prin sentința civilă nr. 1179/2010 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă

s-a admis în parte contestația formulată de

reclamanta A.M.G.L., împotriva

dispoziției nr. 11855/2009 emisă de pârâtul

Primarul General al Municipiului București și s-a constatat dreptul reclamantei

la măsuri

reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 pentru construcțiile

demolate situate în București.

Împotriva

sentinței a declarat recurs reclamanta, arătând că i se

cuvin, potrivit Legii nr. 10/2001,

reparații sub formă de teren în

compensare

pe care l-a și identificat ca amplasament și care este liber

de sarcini.

Prin decizia

civilă nr. 816/A din 24 octombrie 2011, Curtea de

Apel București

- secția a IV-a

civilă a respins ca nefondat apelul

reclamantei,

reținând următoarele:

Prin notificarea

nr. 1364/2001, autorul reclamantei a solicitat

restituirea terenului în suprafață de 700 m.p. situat la

adresa de mai

sus și despăgubiri pentru

construcțiile ce se aflau pe acel teren, și care

au fost demolate, întregul imobil fiind preluat de Statul Român prin

Decretul

nr. 92/1950.

Notificarea a fost soluționată prin

două dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București, (pag. 9

dosar fond),

dispoziția nr. 11854/2007 prin

care se restituie în natură o parte din

terenul solicitat, respectiv

suprafața de 219 m.p., teren liber și dispoziția nr. H855/2009 (pag. 8 dosar

fond) prin care reclamantei i s-

au acordat

măsuri reparatorii pentru diferența de teren de 474 m.p., ce

nu a putut

fi restituită în natură.

Pe baza probelor administrate în

cauză, atât în procedura

administrativă de

la nivelul Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, cât și în fața primei

instanțe, judecătorul fondului a apreciat corect că

reclamanta este

îndreptățită să beneficieze de reparații și pentru

construcțiile ce fuseseră edificate pe terenul în cauză și demolate după

preluarea imobilului de statul român.

Este motivul

pentru care dispoziția nr. 11855/2009, ce viza

despăgubirile pentru teren, a fost modificată în sensul

că au fost incluse și despăgubirile cuvenite reclamantei pentru construcțiile

demolate.

Cererea pentru acordarea de teren în compensare a fost respinsă

cu motivarea că o

atare cerere nu a fost formulată anterior de către

reclamantă și că prin sentința civilă

nr. 143/2008 a Tribunalului

București - secția

a IV a civilă, care a vizat drepturile reclamantei în

baza Legii nr.

10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, nu s-a dispus

decât cu privire la suprafața de teren de

restituit în natură, de 219 m.p.

(pag. 11 - 12 dosar fond).

Alături de

argumentele judecătorului fondului, s-a constatat că terenul în suprafață de

143 m.p., solicitat în compensare de către

reclamantă, situat în București,

este

afectat de rețele

edilitare subterane, conform adresei din 14 iulie 2011 (pag. 77 - 78 dosar

apel) emisă de

Primăria Municipiului

București - Direcția Patrimoniu.

În acest context, s-a apreciat că

terenul solicitat în compensare

nu poate fi

restituit în natură, fiind afectat de amenajări de utilitate

publică în înțelesul art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

Împotriva menționatei hotărâri a

declarat recurs reclamanta A.M.G.L., criticând-o pentru nelegalitate, sens

în care, invocând motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 6, 8 și 9

C. proc. civ., a susținut următoarele:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii,

reclamanta criticând motivarea

instanței de apel potrivit căreia nu ar fi formulat, anterior, o cerere de

restituire în natură și pentru diferența de

143 m.p., dat fiind că o atare cerere constituie însăși obiectul cauzei

de

fată.

În realitate,

instanța de apel a „preluat'/'copiat" considerentele

hotărârii primei instanțe, o dovadă în

acest sens constituind-o

respingerea

nejustificată a administrării probei cu expertiză tehnică judiciară, care ar fi

permis stabilirea situației de fapt în speță.

Instanța de apel

ar fi trebuit să răspundă criticilor aduse hotărârii

primei instanțe,

iar nu să preia din considerentele hotărârii atacate,

operațiune care, în condițiile date,

echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Este greșită concluzia

aceleiași instanțe de apel, rezultat al

interpretării greșite a actelor juridice deduse

judecății, potrivit căreia terenul pretins ar fi afectat de rețele edilitare,

existând o anumită

incertitudine cu privire la situația relevată, actele

depuse de pârât în

probațiune,

în acest sens, nefiind relevante.

-

instanța,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. S-a

arătat că instanța de apel ar fi

trebuit să analizeze în mod unitar dispozițiile emise în soluționarea

notificării nr. 1346/2001 și să dispună modificarea dispoziției nr. 11855/2009

( ce nu a intrat în

circuitul civil) și sub

aspectul acordării de teren în compensare, cu

consecința diminuării despăgubirilor la nivelul diferenței de teren

imposibil

de restituit în natură, de 331 m.p.;

- hotărârea

recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, motiv de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, sens în care

a susținut că au fost încălcate dispozițiilor Legii nr.

10/2001, și că

au fost greșit interpretate actele juridice deduse

judecății, motiv pentru care se impune respingerea hotărârii atacate

și,

în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii deduse judecății și

acordarea de teren în compensare în suprafață de 143 m.p., pentru

restul de 331 m.p., din totalul de 474 m.p.,

urmând să beneficieze de

măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art.

304 pct. 7 C. proc. civ. (iar nu art. 304 pct.

6 C. proc. civ., cum din eroare a

indicat partea), modificarea

sau casarea unei hotărâri judecătorești se poate cere

dacă hotărârea nu

cuprinde

motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

În concepția

legiuitorului, nemotivarea constituie un motiv de

casare nu numai

atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină

hotărârea judecătorului, ci și atunci

când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Ca urmare, este

incident motivul de recurs invocat doar în cazul

existenței ipotezelor normei legale ce-l reglementează,

adică

nemotivarea hotărârii, ori consemnarea

unor motive contradictorii sau

străine de obiect, respectiv natura

cauzei, care, la rândul lor,

echivalează cu

o nemotivare și care se pot constitui astfel într-un caz

de nelegalitate

a hotărârii atacate.

Or, în speță,

pe de o parte, reclamanta, invocând conținutul

normei legale menționate, susține că instanța de apel ar fi reținut o

situație

de fapt greșită ( cu referire la pretențiile vizând terenul solicitat în

compensare), iar pe de altă parte că nu ar fi răspuns

criticilor dezvoltate în apel, ci ar fi „preluat'/„copiat"

considerentele

hotărârii primei instanțe.

Însă, așa cum

s-a arătat, niciuna dintre criticile dezvoltate în susținerea acestui motiv de

recurs nu poate fi subsumată cazului de

nelegalitate invocat, astfel cum a fost acesta analizat.

Pe de o parte,

reținerea unei greșite situații de fapt constituie, în

realitate, motiv

de netemeinicie, ce nu mai poate fi analizat în recurs,

cale de atac ce poate fi exercitată

exclusiv, în actuala reglementare,

pentru

motive de nelegalitate, în timp ce critica privind lipsa motivării

în

modalitatea preluării fidele a considerentelor primei instanțe, nu

este fondată. Și aceasta pentru că, dimpotrivă, în

operațiunea legală de

soluționare a apelului reclamantei, instanța de

apel a analizat și a

răspuns argumentat

criticilor invocate în apel, expunând propriile

considerente în susținerea soluției pronunțate, modalitatea de expunere

a acestora ținând exclusiv de activitatea de

concepție a acestui act de

procedură

de către judecătorul cauzei, iar nu de nelegalitatea hotărârii

supuse

controlului judiciar.

Sunt nefondate și criticile încadrate în pct. 8 al art. 304 C. proc.

civ.

, care vizează

interpretarea greșită a actului juridic

dedus

judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit

neîndoielnic

al acestuia, întrucât, astfel cum rezultă din însăși

conținutul normativ al acestui text, acest motiv de recurs urmărește

desființarea hotărârii judecătorești atunci când

judecătorii au nesocotit

principiul

înscris în art. 969 C. proc. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante.

Textul are în vedere actul juridic

înțeles ca negotium, iar nu

modalitatea de

interpretare a înscrisurilor depuse în probațiune, ori

refuzul

administrării altor probe, considerate de parte relevante, care

se constituie, în realitate, în critici de

netemeinicie, respectiv în pct. 10

și 11 al art. 304 C. proc. civ., în

prezent abrogate, incompatibile actualei structuri a recursului.

Analizând critica formulată, astfel cum a fost completată, prin

motivele dezvoltate în susținerea

cazului de nelegalitate prevăzut de

art. 304

pct. 9 C. proc. civ. privind greșita interpretare sau

aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, se

constată că, de asemenea,

nici aceasta nu poate fi primită, hotărârea

pronunțată fiind la adăpost și de aceste critici.

Sesizarea

instanței prin acțiuni fixează și limitele în care este soluționată cauza în

conformitate cu prevederile art. 129 alin. (5) și (6)

C. proc. civ., judecătorului nefiindu-i îngăduit, în cadrul

procesului

civil, să depășească granițele stabilite prin acțiunea

reclamantului, decât cu riscul încălcării unui principiu fundamental al

procesului civil, cel al disponibilității

procesuale, ceea ce, evident, nu

poate fi permis.

Or, prin cererea

dedusă judecății, reclamanta a învestit instanța,

în condițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu o contestație

împotriva

dispoziției nr. 11855/2009, acesta constituind deci obiectul

acțiunii și limitele sesizării

instanței și în cadrul cărora trebuia (și a fost respectat) să se pronunțe

instanțele, iar nu prin raportare și la

măsurile

dispuse prin alt act administrativ, chiar emis în soluționarea aceleiași

notificări, și care nu constituie obiectul verificărilor în cauza

de

fată.

Pronunțându-se

relativ la legalitatea dispoziției menționate,

instanțele fondului au procedat în

conformitate cu normele legale ce

reglementează

judecata procesului civil român și, cu referire la

categoria de litigii dedusă judecății, în conformitate cu natura

juridică

și regulile de judecată prevăzute de legea specială, astfel

încât se

constată ca nefondată și critica

reclamantei vizând încălcarea legii.

Sunt, de asemenea, nefondate și

criticile privind greșita

neatribuire în

compensare a terenului pretins, întrucât, terenul solicitat

este afectat unor rețele de utilitate publică,

aspect dovedit cu actele

depuse în

probațiune, context în care se reține ca legală dispoziția

instanței de

respingere a cererii de restituire în modalitatea compensării, rezultat al

interpretării corecte a dispozițiilor legale

incidente,

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel încât motivul de

recurs invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

vădește a nu fi

incident.

Ca urmare, față

de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

, recursul dedus

judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat

de reclamanta A.M.G.L. împotriva

deciziei nr. 816/A din 24 octombrie 2011 a Curții de Apel București - secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2013