ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1170/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1170/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 810 din 9 iunie

2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, cererea

formulată de D.V., în contradictoriu cu Primăria municipiului București prin

P.G., a fost obligată pârâta să acorde reclamantei D.V. despăgubiri în cuantum

de 194.303 euro în echivalent RON la data efectuării plății, pentru terenul în

suprafață de 107,89 mp situat în București, str. T., sector 3 și 609.000 RON

pentru construcția demolată de la aceeași adresă. A fost respinsă cererea

reclamantului C.S. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 838 din 23

iunie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă (rămasă irevocabilă),

a fost admisă contestația formulată de D.V., anulată Dispoziția nr. 211 din 16

decembrie 2003, pârâta din prezenta cauză fiind obligată să se pronunțe prin

dispoziție motivată asupra notificării din 7 august 2001, privind restituirea

în echivalent a imobilului compus din teren și construcție situat în București,

str. T., fără să se conformeze până în prezent acestei obligații.

În aceste condiții,

tribunalul a apreciat că instanța este îndreptățită să se pronunțe direct

asupra notificării formulate de reclamantă, conform Deciziei nr. XX din 19

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut că,

potrivit actelor depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada calității

de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, cât și a

faptului că titlul statului asupra imobilului nu este valabil, Decizia nr.

1425/1984 fiind emisă cu încălcarea prevederilor Constituției din 1965, cât și

a tratatelor la care România era parte și a legilor în vigoare la data

preluării.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză, instanța a reținut că valoarea terenului în

suprafață de 107,89 mp este de 194.303 euro, iar a construcției este de 609 000

RON.

În ceea ce privește

cererea reclamantului C.S., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, atâta

timp cât acesta nu a făcut dovada că a parcurs procedura prealabilă prevăzută

de Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 84 din 2 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul formulat de pârâtă, a desființat sentința și a trimis cauza spre

rejudecare la același tribunal.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța a reținut că reclamanții au cerut contravaloarea

actualizată a despăgubirilor datorate de stat pentru pierderea dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu și, chiar dacă în motive se face

vorbire despre Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, în interpretarea și aplicarea Legii nr. 10/2001, temeiul de drept al

acțiunii este art. 480 - 482 C. civ.

S-a constatat astfel,

că instanța de fond a schimbat obiectul acțiunii cu care a fost învestită și nu

s-a pronunțat asupra cererii de acordare către reclamanți a despăgubirilor în

baza art. 480 - 482 C. civ., ci în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a

Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând greșit că

reclamantul C.S. nu are dreptul să primească despăgubiri deoarece nu a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Reluând judecata,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr.

689 din 15 aprilie 2011, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive și a respins acțiunea formulată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, deși a pus în discuție necesitatea introducerii

în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform

considerentelor deciziei de casare, reclamanții au refuzat modificarea cadrului

procesual.

Calitatea procesuală

pasivă, care în acțiunile personale presupune identitatea dintre persoana

pârâtului și cel obligat în temeiul raportului juridic de drept material,

aparține în cauză Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, atâta vreme

cât există deja o hotărâre judecătorească prin care pârâta a fost obligată să

emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, o nouă hotărâre cu

același obiect nu mai poate fi pronunțată.

Așa cum rezultă din

dispozițiile Legii nr. 10/2001, pârâtul Municipiul București prin P.G. nu mai

are posibilitatea să acorde despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate ce

era prevăzută în vechea reglementare a Legii nr. 10/2001, anterior modificării

prin Legea nr. 247/2005.

Câtă vreme prezenta

cerere a fost introdusă după adoptarea Legii nr. 247/2005, tribunalul a

apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cărora atunci când restituirea în natură nu este

posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată doar să

propună acordarea de despăgubiri, fără a mai indica cuantumul despăgubirilor,

acesta fiind atributul instituțiilor abilitate conform Titlului VII al Legii

nr. 247/2005.

Împotriva sentinței

au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca nelegală.

Instanța a pus în

dezbaterea părților recalificarea căii de atac, reținând motivat că împotriva

sentinței calea de atac este apelul și nu recursul, cum nelegal s-a reținut în

dispozitivul hotărârii atacate.

Prin Decizia nr.

845/A din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

respins apelul ca nefondat

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat neîntemeiată critica potrivit căreia

sentința ar fi nulă întrucât în dispozitivul acesteia s-a trecut greșit numele

reclamantei V.D. în loc de D.V., fiind vorba doar de o simplă greșeală

materială ce poate fi îndreptată printr-o cerere întemeiată pe dispozițiile

art. 281 C. proc. civ.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, la instanța de fond a fost citată reclamanta sub numele corect de

D.V., iar aceasta a și fost reprezentată la termenul când s-a dat cuvântul pe

fond de către avocat, astfel încât nu se poate susține că reclamantei i-au fost

încălcate drepturile procesuale.

De asemenea, susținerea

potrivit căreia părțile ar fi fost lipsite de un grad de jurisdicție a fost

înlăturată de Curte prin recalificarea căii de atac ca fiind apel și nu recurs.

Nu a fost găsit

întemeiat nici motivul de apel referitor la cadrul procesual, întrucât la rejudecare,

instanța, în raport de decizia de casare, a pus în discuția părților

necesitatea citării în cauză ca pârât, a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Aceasta, în

condițiile în care în practicaua sentinței apelate s-a reținut în mod expres că

reclamanții, prin avocat, au apreciat că, în raport de principiul

disponibilității, nu se impune citarea ca pârât a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Afirmația

reclamanților, în sensul că, de fapt, ar fi susținut oral că, dacă instanța

consideră necesară introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu se opun, a fost înlăturată întrucât pe de o parte, nu

este dovedită (din practicaua hotărârii rezultând că reclamanții au refuzat

introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice),

iar, pe de altă parte, potrivit principiului disponibilității, reclamanții sunt

aceia care fixează cadrul procesual pasiv prin indicarea expresă a pârâtului cu

care înțeleg să se judece, voința lor neputând fi suplinită de voința

instanței.

S-a constatat ca

fiind real faptul că prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond prin

registratură, ulterior închiderii dezbaterilor, când pricina a rămas în

pronunțare, reclamanții au solicitat repunerea pe rol a cauzei și introducerea

în cauză în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

În mod legal însă

instanța de fond nu a luat în seamă o asemenea cerere formulată după rămânerea

în pronunțare, întrucât potrivit art. 151 C. proc. civ., pricina poate fi

repusă pe rol, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri.

Ca atare, potrivit

conținutului normei, rezultă că judecătorul poate repune cauza pe rol numai

pentru a se lămuri cu privire la chestiunile de drept dezbătute în fața sa

anterior rămânerii în pronunțare și că ulterior rămânerii în pronunțare, nu mai

pot fi formulate cereri noi de către părți.

Împotriva deciziei au

declarat recurs reclamanții D.V. și C.S., care au formulat critici sub

următoarele aspecte:

- Decizia este

nelegală, fiind pronunțată împotriva Sentinței civile nr. 6891 și nu împotriva

Sentinței civile nr. 689, cea care a fost atacată cu recurs.

- Recalificarea căii

de atac, din recurs în apel, constituie o încălcare în sensul art. 304 pct. 8

C. proc. civ., având în vedere că hotărârea comunicată reclamanților poartă

mențiunea căii de atac a recursului. Totodată, au fost încălcate regulile de

repartizare aleatorie printr-o astfel de recalificare.

- Instanța de apel a

sancționat cu „maximă severitate" pe reclamanți, pentru că aceștia nu

și-au manifestat direct și fără echivoc acordul de a se judeca cu Ministerul

Finanțelor în calitate de pârât și nu cu Primăria municipiului București.

Aceasta, în

condițiile în care reclamanții au arătat că nu se opun citării Ministerului de

Finanțe și, mai mult, prin concluziile scrise depuse la instanța de fond pentru

termenul la care s-a amânat pronunțarea au arătat că achiesează la cererea

pârâtului, solicitând introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice.

Invocarea dispozițiilor

art. 151 C. proc. civ. de către instanța de apel în legătură cu imposibilitatea

repunerii cauzei pe rol pentru extinderea cadrului procesual este greșită,

pentru că, atâta vreme cât tribunalul amânase pronunțarea pentru a da părților

posibilitatea să depună note scrise și să studieze chestiunile de drept și de

fapt ale cauzei, înseamnă că nu mai era incident textul procedural menționat.

Altminteri, ar

însemna ca instanța să amâne pronunțarea pentru depunerea de note scrise, după

care să nu le mai ia în considerare.

Intimata-pârâtă nu a

depus întâmpinare.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora,

potrivit următoarelor considerente:

- Susținerea

nelegalității deciziei, sub motiv că aceasta ar fi fost pronunțată în

soluționarea căii de atac îndreptate împotriva altei sentințe decât cea care

constituia obiect al apelului, este nejustificată și tinde, în realitate, la

valorificarea unei simple erori materiale și nu a unei erori de judecată, de

natură să atragă nelegalitatea soluției.

Astfel, în

considerentele deciziei se face referire la numărul corect al sentinței atacate

(nr. 689 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă),

precum și la conținutul și criticile îndreptate împotriva acesteia,

neputându-se pretinde că instanța ar fi fost în eroare asupra obiectului

judecății.

Pentru simple erori

materiale, cum este și aceea referitoare la menționarea unui număr greșit, în

condițiile în care este evident, din conținutul deciziei, că judecata nu a

depășit cadrul învestirii, modalitatea îndreptării inadvertenței nu este aceea

a recursului (nefiind incident niciun motiv din cele reglementate de art. 304

C. proc. civ.), ci, așa cum corect reține și instanța anterioară, aceea a

formulării unei cereri de rectificare pe temeiul art. 281 C. proc. civ.

- Critica vizând

recalificarea căii de atac - din recurs în apel - este, de asemenea, nefondată.

Împrejurarea că în

dispozitivul hotărârii comunicate se face mențiunea că este susceptibilă de

recurs este lipsită de consecințele juridice pretinse de către recurenți, pe de

o parte având în vedere sistemul legalității căilor de atac (nu pot fi

exercitate decât căile de atac prevăzute de lege) și, pe de altă parte, față de

dispozițiile art. 84 C. proc. civ. care permit calificarea corectă a actului

procedural (în speță, cererea pentru exercitarea căii de atac), atunci când

poartă o denumire greșită.

În ce privește

pretinsa încălcare a regulilor de repartizare aleatorie, dedusă de către

recurenți din aceeași recalificare a căii de atac, ele au fost respectate, în

condițiile în care o asemenea repartizare constă, în condițiile art. 95 din

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, în utilizarea sistemului

informatic prin programul E., respectiv, înregistrarea dosarelor în ordinea

sosirii la instanță și distribuirea lor completelor constituite numerotate la

începutul anului pe instanță (în speță, C4, învestit deopotrivă, cu

soluționarea cauzelor în faza procesuală a apelului și recursului).

Totodată, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 99 alin. (3) din Regulament, conform cărora

„în situația recalificării căilor de atac se va proceda astfel: dacă apelul

este recalificat în recurs, completul de judecată va fi întregit cu un

judecător din lista de permanență, iar dacă recursul este recalificat în apel,

completul de judecată va fi format din primii 2 judecători ai completului de

recurs".

- Este, de asemenea,

total lipsită de fundament, critica potrivit căreia, prin menținerea soluției

de primă instanță, văzând lipsa calității procesuale a pârâtei chemate în

judecată, instanța nu ar fi dat eficiență notelor scrise depuse de către

reclamanți prin care arătau că nu se opun citării în cauză a Ministerului

Finanțelor.

Așa cum în mod corect

au reținut instanțele de fond, prin notele scrise depuse după închiderea

dezbaterilor, nu poate fi schimbat cadrul procesual și nu mai pot fi aduse

modificări elementelor cererii de chemare în judecată.

Pretinzând

contrariul, recurenții nesocotesc exigențele art. 132 C. proc. civ., care

permit ca, la judecata în primă instanță, modificarea cererii de chemare în

judecată să se realizeze până la prima zi de înfățișare.

De asemenea,

susținând că li s-a dat posibilitatea depunerii de concluzii scrise pentru ca

ulterior să nu fie luate în considerare de către instanță, recurenții ignoră

conținutul art. 146 C. proc. civ., care permite părților depunerea de concluzii

scrise, după închiderea dezbaterilor, cu privire la susținerile lor verbale.

Textul procedural

menționat nu este unul derogator de la dispozițiile art. 132 C. proc. civ.,

pentru ca partea să poată pretinde că după închiderea dezbaterilor, prin

posibilitatea oferită, de a depune concluzii scrise, mai putea aduce modificări

elementelor judecății.

- Este la fel de

nefundamentată și susținută în termeni neprocedurali critica potrivit căreia

instanța nu putea face referire la dispozițiile art. 151 C. proc. civ.,

referitoare la imposibilitatea repunerii cauzei pe rol, pentru a da eficiență

cererii reclamanților, conținută în concluziile scrise, de repunere a cauzei pe

rol.

În realitate,

instanța de fond a constatat corect, cu referire la textul legal menționat, că

repunerea cauzei pe rol nu este justificată decât atunci când găsește necesare

noi lămuriri.

În speță, asemenea

„noi lămuriri" nu puteau fi, așa cum pretind recurenții, în legătură cu

solicitarea de extindere a cadrului procesual făcută de către aceștia prin

„note scrise", ulterioare închiderii dezbaterilor și, așadar, în afara

limitelor procedurale.

Ca atare, judecarea

cauzei s-a făcut cu nerespectarea principiului disponibilității părților căruia

nu i se putea substitui principiul rolului activ al instanței.

Față de

considerentele arătate, criticile au fost găsite total nefondate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții D.V. și C.S. împotriva Deciziei nr.

845/A din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 martie 2013.

Procesat de GGC - AS