ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1170/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 810 din 9 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de D.V., în contradictoriu cu Primăria municipiului București prin P.G., a fost obligată pârâta să acorde reclamantei D.V. despăgubiri în cuantum de 194.303 euro în echivalent RON la data efectuării plății, pentru terenul în suprafață de 107,89 mp situat în București, str. T., sector 3 și 609.000 RON pentru construcția demolată de la aceeași adresă. A fost respinsă cererea reclamantului C.S. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin Sentința civilă nr. 838 din 23 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă (rămasă irevocabilă), a fost admisă contestația formulată de D.V., anulată Dispoziția nr. 211 din 16 decembrie 2003, pârâta din prezenta cauză fiind obligată să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării din 7 august 2001, privind restituirea în echivalent a imobilului compus din teren și construcție situat în București, str. T., fără să se conformeze până în prezent acestei obligații. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că instanța este îndreptățită să se pronunțe direct asupra notificării formulate de reclamantă, conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut că, potrivit actelor depuse la dosarul cauzei, reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, cât și a faptului că titlul statului asupra imobilului nu este valabil, Decizia nr. 1425/1984 fiind emisă cu încălcarea prevederilor Constituției din 1965, cât și a tratatelor la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării. Din raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța a reținut că valoarea terenului în suprafață de 107,89 mp este de 194.303 euro, iar a construcției este de 609 000 RON. În ceea ce privește cererea reclamantului C.S., tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, atâta timp cât acesta nu a făcut dovada că a parcurs procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 84 din 2 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că reclamanții au cerut contravaloarea actualizată a despăgubirilor datorate de stat pentru pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și, chiar dacă în motive se face vorbire despre Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea Legii nr. 10/2001, temeiul de drept al acțiunii este art. 480 - 482 C. civ.

S-a constatat astfel, că instanța de fond a schimbat obiectul acțiunii cu care a fost învestită și nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare către reclamanți a despăgubirilor în baza art. 480 - 482 C. civ., ci în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând greșit că reclamantul C.S. nu are dreptul să primească despăgubiri deoarece nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. Reluând judecata, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 689 din 15 aprilie 2011, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive și a respins acțiunea formulată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, deși a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, conform considerentelor deciziei de casare, reclamanții au refuzat modificarea cadrului procesual.

Calitatea procesuală pasivă, care în acțiunile personale presupune identitatea dintre persoana pârâtului și cel obligat în temeiul raportului juridic de drept material, aparține în cauză Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Astfel, atâta vreme cât există deja o hotărâre judecătorească prin care pârâta a fost obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, o nouă hotărâre cu același obiect nu mai poate fi pronunțată. Așa cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 10/2001, pârâtul Municipiul București prin P.G. nu mai are posibilitatea să acorde despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate ce era prevăzută în vechea reglementare a Legii nr. 10/2001, anterior modificării prin Legea nr. 247/2005.

Câtă vreme prezenta cerere a fost introdusă după adoptarea Legii nr. 247/2005, tribunalul a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora atunci când restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată doar să propună acordarea de despăgubiri, fără a mai indica cuantumul despăgubirilor, acesta fiind atributul instituțiilor abilitate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, criticând-o ca nelegală. Instanța a pus în dezbaterea părților recalificarea căii de atac, reținând motivat că împotriva sentinței calea de atac este apelul și nu recursul, cum nelegal s-a reținut în dispozitivul hotărârii atacate.

Prin Decizia nr. 845/A din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat neîntemeiată critica potrivit căreia sentința ar fi nulă întrucât în dispozitivul acesteia s-a trecut greșit numele reclamantei V.D. în loc de D.V., fiind vorba doar de o simplă greșeală materială ce poate fi îndreptată printr-o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc. civ. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, la instanța de fond a fost citată reclamanta sub numele corect de D.V., iar aceasta a și fost reprezentată la termenul când s-a dat cuvântul pe fond de către avocat, astfel încât nu se poate susține că reclamantei i-au fost încălcate drepturile procesuale.

De asemenea, susținerea potrivit căreia părțile ar fi fost lipsite de un grad de jurisdicție a fost înlăturată de Curte prin recalificarea căii de atac ca fiind apel și nu recurs. Nu a fost găsit întemeiat nici motivul de apel referitor la cadrul procesual, întrucât la rejudecare, instanța, în raport de decizia de casare, a pus în discuția părților necesitatea citării în cauză ca pârât, a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Aceasta, în condițiile în care în practicaua sentinței apelate s-a reținut în mod expres că reclamanții, prin avocat, au apreciat că, în raport de principiul disponibilității, nu se impune citarea ca pârât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Afirmația reclamanților, în sensul că, de fapt, ar fi susținut oral că, dacă instanța consideră necesară introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu se opun, a fost înlăturată întrucât pe de o parte, nu este dovedită (din practicaua hotărârii rezultând că reclamanții au refuzat introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice), iar, pe de altă parte, potrivit principiului disponibilității, reclamanții sunt aceia care fixează cadrul procesual pasiv prin indicarea expresă a pârâtului cu care înțeleg să se judece, voința lor neputând fi suplinită de voința instanței. S-a constatat ca fiind real faptul că prin concluziile scrise depuse la dosarul de fond prin registratură, ulterior închiderii dezbaterilor, când pricina a rămas în pronunțare, reclamanții au solicitat repunerea pe rol a cauzei și introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În mod legal însă instanța de fond nu a luat în seamă o asemenea cerere formulată după rămânerea în pronunțare, întrucât potrivit art. 151 C. proc. civ., pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanța găsește necesare noi lămuriri. Ca atare, potrivit conținutului normei, rezultă că judecătorul poate repune cauza pe rol numai pentru a se lămuri cu privire la chestiunile de drept dezbătute în fața sa anterior rămânerii în pronunțare și că ulterior rămânerii în pronunțare, nu mai pot fi formulate cereri noi de către părți. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții D.V. și C.S., care au formulat critici sub următoarele aspecte: - Decizia este nelegală, fiind pronunțată împotriva Sentinței civile nr. 6891 și nu împotriva Sentinței civile nr. 689, cea care a fost atacată cu recurs.

- Recalificarea căii de atac, din recurs în apel, constituie o încălcare în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea comunicată reclamanților poartă mențiunea căii de atac a recursului. Totodată, au fost încălcate regulile de repartizare aleatorie printr-o astfel de recalificare. - Instanța de apel a sancționat cu „maximă severitate" pe reclamanți, pentru că aceștia nu și-au manifestat direct și fără echivoc acordul de a se judeca cu Ministerul Finanțelor în calitate de pârât și nu cu Primăria municipiului București. Aceasta, în condițiile în care reclamanții au arătat că nu se opun citării Ministerului de Finanțe și, mai mult, prin concluziile scrise depuse la instanța de fond pentru termenul la care s-a amânat pronunțarea au arătat că achiesează la cererea pârâtului, solicitând introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice.

Invocarea dispozițiilor art. 151 C. proc. civ. de către instanța de apel în legătură cu imposibilitatea repunerii cauzei pe rol pentru extinderea cadrului procesual este greșită, pentru că, atâta vreme cât tribunalul amânase pronunțarea pentru a da părților posibilitatea să depună note scrise și să studieze chestiunile de drept și de fapt ale cauzei, înseamnă că nu mai era incident textul procedural menționat. Altminteri, ar însemna ca instanța să amâne pronunțarea pentru depunerea de note scrise, după care să nu le mai ia în considerare. Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Susținerea nelegalității deciziei, sub motiv că aceasta ar fi fost pronunțată în soluționarea căii de atac îndreptate împotriva altei sentințe decât cea care constituia obiect al apelului, este nejustificată și tinde, în realitate, la valorificarea unei simple erori materiale și nu a unei erori de judecată, de natură să atragă nelegalitatea soluției. Astfel, în considerentele deciziei se face referire la numărul corect al sentinței atacate (nr. 689 din 15 aprilie 2011 a Tribunalului București, secția a III-a civilă), precum și la conținutul și criticile îndreptate împotriva acesteia, neputându-se pretinde că instanța ar fi fost în eroare asupra obiectului judecății.

Pentru simple erori materiale, cum este și aceea referitoare la menționarea unui număr greșit, în condițiile în care este evident, din conținutul deciziei, că judecata nu a depășit cadrul învestirii, modalitatea îndreptării inadvertenței nu este aceea a recursului (nefiind incident niciun motiv din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ.), ci, așa cum corect reține și instanța anterioară, aceea a formulării unei cereri de rectificare pe temeiul art. 281 C. proc. civ. - Critica vizând recalificarea căii de atac - din recurs în apel - este, de asemenea, nefondată. Împrejurarea că în dispozitivul hotărârii comunicate se face mențiunea că este susceptibilă de recurs este lipsită de consecințele juridice pretinse de către recurenți, pe de o parte având în vedere sistemul legalității căilor de atac (nu pot fi exercitate decât căile de atac prevăzute de lege) și, pe de altă parte, față de dispozițiile art. 84 C. proc.

civ. care permit calificarea corectă a actului procedural (în speță, cererea pentru exercitarea căii de atac), atunci când poartă o denumire greșită. În ce privește pretinsa încălcare a regulilor de repartizare aleatorie, dedusă de către recurenți din aceeași recalificare a căii de atac, ele au fost respectate, în condițiile în care o asemenea repartizare constă, în condițiile art. 95 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, în utilizarea sistemului informatic prin programul E., respectiv, înregistrarea dosarelor în ordinea sosirii la instanță și distribuirea lor completelor constituite numerotate la începutul anului pe instanță (în speță, C4, învestit deopotrivă, cu soluționarea cauzelor în faza procesuală a apelului și recursului).

Totodată, au fost avute în vedere dispozițiile art. 99 alin. (3) din Regulament, conform cărora „în situația recalificării căilor de atac se va proceda astfel: dacă apelul este recalificat în recurs, completul de judecată va fi întregit cu un judecător din lista de permanență, iar dacă recursul este recalificat în apel, completul de judecată va fi format din primii 2 judecători ai completului de recurs". - Este, de asemenea, total lipsită de fundament, critica potrivit căreia, prin menținerea soluției de primă instanță, văzând lipsa calității procesuale a pârâtei chemate în judecată, instanța nu ar fi dat eficiență notelor scrise depuse de către reclamanți prin care arătau că nu se opun citării în cauză a Ministerului Finanțelor.

Așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond, prin notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor, nu poate fi schimbat cadrul procesual și nu mai pot fi aduse modificări elementelor cererii de chemare în judecată. Pretinzând contrariul, recurenții nesocotesc exigențele art. 132 C. proc. civ., care permit ca, la judecata în primă instanță, modificarea cererii de chemare în judecată să se realizeze până la prima zi de înfățișare. De asemenea, susținând că li s-a dat posibilitatea depunerii de concluzii scrise pentru ca ulterior să nu fie luate în considerare de către instanță, recurenții ignoră conținutul art. 146 C. proc. civ., care permite părților depunerea de concluzii scrise, după închiderea dezbaterilor, cu privire la susținerile lor verbale.

Textul procedural menționat nu este unul derogator de la dispozițiile art. 132 C. proc. civ., pentru ca partea să poată pretinde că după închiderea dezbaterilor, prin posibilitatea oferită, de a depune concluzii scrise, mai putea aduce modificări elementelor judecății. - Este la fel de nefundamentată și susținută în termeni neprocedurali critica potrivit căreia instanța nu putea face referire la dispozițiile art. 151 C. proc. civ., referitoare la imposibilitatea repunerii cauzei pe rol, pentru a da eficiență cererii reclamanților, conținută în concluziile scrise, de repunere a cauzei pe rol. În realitate, instanța de fond a constatat corect, cu referire la textul legal menționat, că repunerea cauzei pe rol nu este justificată decât atunci când găsește necesare noi lămuriri.

În speță, asemenea „noi lămuriri" nu puteau fi, așa cum pretind recurenții, în legătură cu solicitarea de extindere a cadrului procesual făcută de către aceștia prin „note scrise", ulterioare închiderii dezbaterilor și, așadar, în afara limitelor procedurale. Ca atare, judecarea cauzei s-a făcut cu nerespectarea principiului disponibilității părților căruia nu i se putea substitui principiul rolului activ al instanței. Față de considerentele arătate, criticile au fost găsite total nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D.V. și C.S. împotriva Deciziei nr. 845/A din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2013. Procesat de GGC - AS