ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 778/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 778/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului civil de față;

Prin acțiunea înregistrată la 1

noiembrie 2007, reclamantul B.N. a chemat în judecată Municipiul București prin

Primarul general, solicitând obligarea acestuia, la plata contravalorii

construcțiilor edificiate pe terenul situat în București, sectorul 3,

construcții demolate în baza Decretului nr. 151/1989, fără plata despăgubirilor

și fără ca, uterior, pe acest teren să fie ridicată o altă construcție, cu

obligarea pârâtului plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, prin sentința civilă nr. 4732 din 6 mai 1998

a Judecătoriei sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, s-a admis

acțiunea formulată de autoarea reclamantului, B.E. în contradictoriu cu

Consiliul General al Municipiului București, fiind obligat acesta să-i lase

reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață

de 850 mp, situat la adresa mai sus indicată, suprafață care a fost rectificată

ulterior, sub aspectul întinderii, la 825 mp, prin încheierea din 16 septembrie

1998 a aceleiași instanțe.

Prin procesul-verbal

din 21 mai 1999 autoarea reclamantului a fost pusă în posesie asupra terenului,

iar prin notificarea nr. 1845 din 30 iulie 2001, aceasta a solicitat Primăriei

Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri

bănești pentru construcția compusă din parter și etaj, 12 apartamente plus o

magazie, construcție ce a fost demolată, notificarea nefiind soluționată.

Acțiunea a

fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană

pentru Drepturile Omului și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

La data de 9

mai 2008, reclamatul și-a precizat acțiunea, în sensul că aceasta se întemeiază

în drept pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, față de lipsa

răspunsului referitor la notificarea emisă în temeiul acestei legi, cu privire

la despăgubirile solicitate pentru construcția demolată.

Prin sentința

nr. 1833 din 19 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a

admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată.

A. obligat

pârâtul Municipiul bucurești prin Primarul General să emită o dispoziție de

restituire, prin propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform

Legii nr. 247/2005, in favoarea reclamantului, pentru construcția demolată.

Pentru a

hotârî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul a fost preluat abuziv de

stat, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.

A stabilit

că, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) din actul normativ menționat,

în cazul imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții au fost

demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul

liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile

demolate și suprafețele ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin

echivalent, în speță terenul fiind restituit prin hotărâre judectorească, iar

pentru construcția demolată, propunându-se măsuri reparatorii.

Instanța de

fond a constatat că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești,

astfel încât, acestea fiind abrogate, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

s-a apreciat că, în acord cu noile dispoziții ale legii se stabilesc măsuri

reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor.

Împotriva

sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru

netemeinicie și nelegalitate, față de respingerea de către prima instanță a

expertizei de specialitate pentru evaluare imobilului, încălcarea dispozițiilor

art. 21 din Constituție și a susținut că, Legea nr. 10/2001 nu poate interzice

sau limita accesul și exercitarea dreptului oricărui cetățean la restituirea unui

bun preluat abuziv, jurisdicțiile speciale administrative având caracter

facultativ.

Au fost

dezvoltate motive privind nesocotirea de către tribunal a prevederilor art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcându-se referiri la Cauza

Faimblat contra României, în care C.E.D.O. a reținut că "ingerința în

dreptul reclamanților de acces la o instanță judecătorească nu a fost

proporțională cu scopul urmărit, iar faptul că instanțele judecătorești le-au

opus reclamanților, existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le-a

încălcat dreptul de acces la o instanță", în măsura în care, reclamantului

nu i s-au acordat măsuri reparatorii, iar aceștia nu au nicio garanție să le

obțină.

S-a subliniat

în conținutul criticilor menționate că, această Hotărâre este obligatorie

pentru Statul Român și că, în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția

României, se prevede că atunci cînd există neconcordanțe între pactele

internaționale și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,

la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările

internaționale.

Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

prin Decizia nr. 392/ A din 22 iunie 2009 a respins apelul reclamantului, ca

nefondat.

A reținut că,

prin soluția pronunțată, tribunalul nu a încălcat dreptul reclamantului de a

avea acces la un tribunal imparțial, independent. S-a stabilit că o astfel de

condiție prelabilă nu încalcă prevederile art 21 din Constituție, care consacră

accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii

necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat constituțional, cât

și prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Așadar, cu

condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit

mod accesul la justiție și, chiar să îl supună unor limitări sau restricții,

iar o modalitate prin care statul poate limita sau restrânge dreptul la un

proces echitabil este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative.

Astfel,

instanța de apel a apreciat că accesul la justiție, presupune în mod necesar,

însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să

aibă posbilitatea de a se adresa unei instanțe judecătorești.

Ca atare,

Legea nr. 10/2001 a reglementat nu numai procedurile administrative de

restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție, măsurile dispuse în

cadrul acestei proceduri, astfel cum acestea sunt reglementate de prevederile art.

26 alin. (3) din actul normativ de reparație, precum și refuzul unității

deținătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art.

25 alin. (l) din același act normativ.

De aceea, nu

se poate reține o neconcordanță între dreptul intern și dreptul comunitar.

Instanța de

apel a făcut referire și la Cauza Le Comp te s.a contra Belgiei, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului statuând că „rațiuni de flexibilitate și

eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot

justifica intevenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale (.)

ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte, exigențele menționatelor prevederi;

un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state

membre ale Consiliului Europei".

Tribunalul a

aplicat si interpretat corect dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001,

precum și pe cele reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Din

perspectiva analizei conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al

acestei legi, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a

noii legi, nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora, entitățile

învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin care au stabilit

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, precum și cuantum acestora,

neatacate în instanță, în termenul prev. de art. 24 din Legea nr. 10/2001,

devenit art. 26 după modificare.

De aceea,

deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării

în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele

care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu

mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității

și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal

exercitată, în raport cu prevederile art. 24, 26 din Legea nr. 10/2001, astfel

cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Împotriva

deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul, care prezintă situația

imobilului, respectiv a terenului ce a fost restituit reclamantei, în baza

sentinței civile nr. 4732 din 6 mai 1989 a Judecătoriei sectorului 3 București,

anterior apariției Legii nr. 10/2001 și, cu privire la care autoarea

reclamantului a fost pusă în posesie, reiterând criticile din apel referitoare

la încălcarea accesului la justiție, la inaplicabilitatea prevederilor Legii nr.

10/2001, care limitează și restrâng accesul la justiție, prin obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative obligatorii, la nelegalitatea

respingerii cererii privind încuviințarea unei expertize tehnice pentru

stabilirea valorii construcțiilor demolate.

S-a invocat

de către recurentul - reclamant, lipsa de rol activ a instanței, care a ignorat

dispozițiile art. 492 C. civ., precum și încălcarea principiilor

contradictorialității și oralității dezbaterilor, invocând ca temei de drept, art.

129 pct. 2 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a făcut referire la

practica judiciară C.E.D.O., invocând în motivarea deciziei, Hotărârile

pronunțate în cauza Golder contra Regatului Unit și, în cauza Le Compte ș.a

contra Belgiei.

Solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat

de reclamant împotriva sentinței tribunalului și schimbarea acesteia, în sensul

admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată.

Recursul este

nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed.

Acțiunea

formulată de reclamant a fost inițial întemeiată în drept, pe dispozițiile art.

480, 481 C. civ. și prevederile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor

Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din

Constituție, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, fila 3

Dosar 38024/3/2007 al Tribunalului București, secția a IlI-a civilă.

Conform

precizării ulterioare, din data de 9 mai 2008, aflată la fila 34 dosar fond,

reclamantul a arătat că acțiunea sa, se întemeiază pe dispozițiile art. 23 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, față de lipsa răspunsului la notificarea nr. 1845

din 30 iulie 2001, prin care a solicitat despăgubiri bănești pentru clădirile

imobilului din str. O., demolat în baza Decretului nr. 151/1989, înscris aflat

la fila 15 dosar fond.

În cuprinsul

notificării, autoarea B.E. învederează că imobilul-teren i-a fost restituit în

proprietate, ca efect al sentinței civile nr. 4732/1998 a Judecătoriei

sectorului 3, București, definitivă și irevocabilă.

Ca atare, în

raport de respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul

civil, potrivit căruia reclamantul este acela care fixează cadrul juridic dedus

judecății, și în raport de obiectul învestirii instanței: stabilirea

despăgubirilor bănești pentru imobilul demolat, conform precizării

reclamantului, este de observat că sunt nefondate criticile privind

inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Astfel, nu se

poate reține cu temei că, refuzul unității notificate și, respectiv, al

instanței de a determina cuantumul despăgubirilor bănești, pentru un imobil

preluat în mod abuziv de stat, echivalează cu o încălcare a dreptului de acces

la o instanță, în sensul art. 6 din C.E.D.O.

Potrivit art.

129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai

asupra obiectului cererii dedusă judecății, principiu de drept, care, în speță,

a fost respectat de deplin de instanța învestită cu soluționarea acțiunii

reclamantului și care a fost precizată, pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001.

În acest mod

este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal, în sensul art. 6 din

Convenție, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu

atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării concrete, în fapt și în

drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și

imparțialitate, impuse de acest articol.

Refuzul

persoanei juridice notificate de a soluționa cererea, nu poate fi apreciat ca

un impediment legal pentru titularul notificării de a se adresa instanței de

judecată, în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de

reparație.

Într-un

astfel de caz, în care lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea

notificării echivalează cu refuzul de a emite decizie, refuzul nu rămâne

necenzurat, pentru că nici o prevedere legală, nu limitează dreptul celui care

se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței de judecată, acest drept

fiind consfințit și prin art. 21 alin. (2) din Constituția României, care

prevede că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărie persoane

de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Legiuitorul a

prevăzut că, decizia adoptată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor

(când această procedură devine aplicabilă, în acord cu Decizia nr. 52 din 4

iunie 2007 a Secțiilor Unite) poate fi atacată cu contestație, în condițiile

Legii nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar în cadrul acestui litigiu se poate

analiza printre altele și cuantumul despăgubirilor, iar aceasta nu imprimă un

caracter efectiv, dreptului de acces la o instanță.

În speță,

constatând că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești, instanțele

au reținut corect, în ceea ce privește susținerile reclamantului pentru

stabilirea, în concret de către instanță a despăgubirilor cuvenite, că acestea

sunt vădit neântemeiate, față de reglementările speciale, având ca obiect

acordarea despăgubirilor, ce vor fi calculate și stabilite, potrivit procedurii

prevăzute de Titlul VII alin Legea nr. 247/2005, precum și, față de prevederile

exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit

acestui text de lege, „măsurile reparatorii în echivalent constând în

despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun

a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite,

potrivit prezentei legi cu soluționare notificării".

Soluționarea

de către instanță, învestită potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

cu acțiunea prin care are a cenzura pe planul legalității, refuzul unității

deținătoare de a răspunde notificării, la emiterea unei dispoziții de

restituire prin propunerea acordării de măsuri reparatorii în echivalent,

conform Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamantului, pentru imobilul -

construcție demolată, ce a fost situat în București, sectorul 3, constituie o

garanție a respectării dreptului de proprietate, prin Decizia nr. 20/2007

pronunțată de Secțiile Unite - Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind

competența de soluționare pe fond, în primă instanță a cererilor având ca

obiect și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al

entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În acest mod

este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal, în sensul art. 6 din

Convenție, hotărârea pronunțată fiind în spiritul normelor de reparație,

stabilite prin actul normativ special și al proteguirii dreptului de

proprietate.

Nu pot fi

rețnute ca fondate, în limitele argumentelor mai sus redate, criticile

recurentului - reclamant privind respingerea cererii de probatoriu cu expertiză

și nici încălcarea principiilor contradictorialității și oralității

dezbaterilor.

Referirea

instanței de apel, în motivarea argumentelor sale, prin care a respins

criticile din faza de control judiciar ordinar, la Hotărârile C.E.D.O. -

invocat ca motiv de recurs- nu constituie un motiv de nelegalitate și nu

încalcă principiile contradictorialității, oralității procesului civil, orice

trimitere realizată de instanța de judecată la practica judiciară, pentru a

răspunde criticilor reclamantului, reprezentând o respectare a dispozițiilor art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentul de practică judiciară invocat de

instanța de apel, reprezentând un răspuns la critica reclamantului, privind

încălcarea de către instanță a dreptului acestuia de a avea acces la un

tribunal imparțial și independent, cu referire concretă la practica

internațională C.E.D.O.

De altfel,

este de observat că motivele de recurs ale reclamantului sunt contradictorii.

Pe de o parte

se susține de către reclamant, în conținutul criticilor expuse, că nu sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși acțiunea este întemeiată,

conform precizării de la fila 34 dosar tribunal, pe tărâmul legii speciale, cu

respectarea principiului disponibilității procesului civil, iar pe de altă

parte, criticile din recurs, fac referire la temeiuri de drept comun,

inaplicabile în speță, față de cadrul juridic și obiectul acțiunii

reclamantului.

În acest

sens, este în afara analizei, fiind invocată ca motiv nou în recurs, critica

privind aplicabilitatea art. 492 C. civ., temei de drept comun, care nu poate

fi incident în cauză, în raportul juridic dedus judecății, configurat în baza

Legii nr. 10/2001.

Așa fiind,

recursul sub toate motivele invocate urmează a fi respins, Înalta Curte făcând

aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei nr. 392/ A

din 22 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.