ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 778/2010

Deliberând asupra recursului civil de față; Prin acțiunea înregistrată la 1 noiembrie 2007, reclamantul B.N. a chemat în judecată Municipiul București prin Primarul general, solicitând obligarea acestuia, la plata contravalorii construcțiilor edificiate pe terenul situat în București, sectorul 3, construcții demolate în baza Decretului nr. 151/1989, fără plata despăgubirilor și fără ca, uterior, pe acest teren să fie ridicată o altă construcție, cu obligarea pârâtului plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin sentința civilă nr. 4732 din 6 mai 1998 a Judecătoriei sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă, s-a admis acțiunea formulată de autoarea reclamantului, B.E.

în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, fiind obligat acesta să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață de 850 mp, situat la adresa mai sus indicată, suprafață care a fost rectificată ulterior, sub aspectul întinderii, la 825 mp, prin încheierea din 16 septembrie 1998 a aceleiași instanțe. Prin procesul-verbal din 21 mai 1999 autoarea reclamantului a fost pusă în posesie asupra terenului, iar prin notificarea nr. 1845 din 30 iulie 2001, aceasta a solicitat Primăriei Municipiului București, în temeiul Legii nr. 10/2001, acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția compusă din parter și etaj, 12 apartamente plus o magazie, construcție ce a fost demolată, notificarea nefiind soluționată.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție. La data de 9 mai 2008, reclamatul și-a precizat acțiunea, în sensul că aceasta se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, față de lipsa răspunsului referitor la notificarea emisă în temeiul acestei legi, cu privire la despăgubirile solicitate pentru construcția demolată. Prin sentința nr. 1833 din 19 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată. A. obligat pârâtul Municipiul bucurești prin Primarul General să emită o dispoziție de restituire, prin propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform Legii nr. 247/2005, in favoarea reclamantului, pentru construcția demolată.

Pentru a hotârî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul a fost preluat abuziv de stat, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. A stabilit că, în aplicarea prevederilor art. 10 alin. (1) din actul normativ menționat, în cazul imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și suprafețele ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, în speță terenul fiind restituit prin hotărâre judectorească, iar pentru construcția demolată, propunându-se măsuri reparatorii.

Instanța de fond a constatat că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești, astfel încât, acestea fiind abrogate, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, s-a apreciat că, în acord cu noile dispoziții ale legii se stabilesc măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor. Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, față de respingerea de către prima instanță a expertizei de specialitate pentru evaluare imobilului, încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituție și a susținut că, Legea nr. 10/2001 nu poate interzice sau limita accesul și exercitarea dreptului oricărui cetățean la restituirea unui bun preluat abuziv, jurisdicțiile speciale administrative având caracter facultativ.

Au fost dezvoltate motive privind nesocotirea de către tribunal a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcându-se referiri la Cauza Faimblat contra României, în care C.E.D.O. a reținut că "ingerința în dreptul reclamanților de acces la o instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit, iar faptul că instanțele judecătorești le-au opus reclamanților, existența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 le-a încălcat dreptul de acces la o instanță", în măsura în care, reclamantului nu i s-au acordat măsuri reparatorii, iar aceștia nu au nicio garanție să le obțină.

S-a subliniat în conținutul criticilor menționate că, această Hotărâre este obligatorie pentru Statul Român și că, în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României, se prevede că atunci cînd există neconcordanțe între pactele internaționale și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia nr. 392/ A din 22 iunie 2009 a respins apelul reclamantului, ca nefondat. A reținut că, prin soluția pronunțată, tribunalul nu a încălcat dreptul reclamantului de a avea acces la un tribunal imparțial, independent.

S-a stabilit că o astfel de condiție prelabilă nu încalcă prevederile art 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și, chiar să îl supună unor limitări sau restricții, iar o modalitate prin care statul poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative. Astfel, instanța de apel a apreciat că accesul la justiție, presupune în mod necesar, însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posbilitatea de a se adresa unei instanțe judecătorești.

Ca atare, Legea nr. 10/2001 a reglementat nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție, măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri, astfel cum acestea sunt reglementate de prevederile art. 26 alin. (3) din actul normativ de reparație, precum și refuzul unității deținătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (l) din același act normativ. De aceea, nu se poate reține o neconcordanță între dreptul intern și dreptul comunitar.

Instanța de apel a făcut referire și la Cauza Le Comp te s.a contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că „rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intevenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale (.) ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte, exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei". Tribunalul a aplicat si interpretat corect dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, precum și pe cele reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Din perspectiva analizei conținutului art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al acestei legi, prin notificări soluționate până la data intrării în vigoare a noii legi, nu pot fi înțelese decât acele notificări pe baza cărora, entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, precum și cuantum acestora, neatacate în instanță, în termenul prev. de art. 24 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 26 după modificare.

De aceea, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, ca și cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 24, 26 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea erau în vigoare la data emiterii actului.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamantul, care prezintă situația imobilului, respectiv a terenului ce a fost restituit reclamantei, în baza sentinței civile nr. 4732 din 6 mai 1989 a Judecătoriei sectorului 3 București, anterior apariției Legii nr. 10/2001 și, cu privire la care autoarea reclamantului a fost pusă în posesie, reiterând criticile din apel referitoare la încălcarea accesului la justiție, la inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001, care limitează și restrâng accesul la justiție, prin obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative obligatorii, la nelegalitatea respingerii cererii privind încuviințarea unei expertize tehnice pentru stabilirea valorii construcțiilor demolate.

S-a invocat de către recurentul - reclamant, lipsa de rol activ a instanței, care a ignorat dispozițiile art. 492 C. civ., precum și încălcarea principiilor contradictorialității și oralității dezbaterilor, invocând ca temei de drept, art. 129 pct. 2 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a făcut referire la practica judiciară C.E.D.O., invocând în motivarea deciziei, Hotărârile pronunțate în cauza Golder contra Regatului Unit și, în cauza Le Compte ș.a contra Belgiei. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului și schimbarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată. Recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed.

Acțiunea formulată de reclamant a fost inițial întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 480, 481 C. civ. și prevederile art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituție, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, fila 3 Dosar 38024/3/2007 al Tribunalului București, secția a IlI-a civilă. Conform precizării ulterioare, din data de 9 mai 2008, aflată la fila 34 dosar fond, reclamantul a arătat că acțiunea sa, se întemeiază pe dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, față de lipsa răspunsului la notificarea nr. 1845 din 30 iulie 2001, prin care a solicitat despăgubiri bănești pentru clădirile imobilului din str. O., demolat în baza Decretului nr. 151/1989, înscris aflat la fila 15 dosar fond.

În cuprinsul notificării, autoarea B.E. învederează că imobilul-teren i-a fost restituit în proprietate, ca efect al sentinței civile nr. 4732/1998 a Judecătoriei sectorului 3, București, definitivă și irevocabilă. Ca atare, în raport de respectarea principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, potrivit căruia reclamantul este acela care fixează cadrul juridic dedus judecății, și în raport de obiectul învestirii instanței: stabilirea despăgubirilor bănești pentru imobilul demolat, conform precizării reclamantului, este de observat că sunt nefondate criticile privind inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001. Astfel, nu se poate reține cu temei că, refuzul unității notificate și, respectiv, al instanței de a determina cuantumul despăgubirilor bănești, pentru un imobil preluat în mod abuziv de stat, echivalează cu o încălcare a dreptului de acces la o instanță, în sensul art. 6 din C.E.D.O.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedusă judecății, principiu de drept, care, în speță, a fost respectat de deplin de instanța învestită cu soluționarea acțiunii reclamantului și care a fost precizată, pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001. În acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenție, care presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ cu atribuții jurisdicționale să poată fi supusă examinării concrete, în fapt și în drept, de către o instanță care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate, impuse de acest articol. Refuzul persoanei juridice notificate de a soluționa cererea, nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularul notificării de a se adresa instanței de judecată, în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparație.

Într-un astfel de caz, în care lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul de a emite decizie, refuzul nu rămâne necenzurat, pentru că nici o prevedere legală, nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței de judecată, acest drept fiind consfințit și prin art. 21 alin. (2) din Constituția României, care prevede că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărie persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Legiuitorul a prevăzut că, decizia adoptată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (când această procedură devine aplicabilă, în acord cu Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite) poate fi atacată cu contestație, în condițiile Legii nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, iar în cadrul acestui litigiu se poate analiza printre altele și cuantumul despăgubirilor, iar aceasta nu imprimă un caracter efectiv, dreptului de acces la o instanță.

În speță, constatând că reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri bănești, instanțele au reținut corect, în ceea ce privește susținerile reclamantului pentru stabilirea, în concret de către instanță a despăgubirilor cuvenite, că acestea sunt vădit neântemeiate, față de reglementările speciale, având ca obiect acordarea despăgubirilor, ce vor fi calculate și stabilite, potrivit procedurii prevăzute de Titlul VII alin Legea nr. 247/2005, precum și, față de prevederile exprese cuprinse în art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit acestui text de lege, „măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite, potrivit prezentei legi cu soluționare notificării". Soluționarea de către instanță, învestită potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cu acțiunea prin care are a cenzura pe planul legalității, refuzul unității deținătoare de a răspunde notificării, la emiterea unei dispoziții de restituire prin propunerea acordării de măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 247/2005, în favoarea reclamantului, pentru imobilul - construcție demolată, ce a fost situat în București, sectorul 3, constituie o garanție a respectării dreptului de proprietate, prin Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Secțiile Unite - Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind competența de soluționare pe fond, în primă instanță a cererilor având ca obiect și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În acest mod este întrunită exigența dreptului de acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenție, hotărârea pronunțată fiind în spiritul normelor de reparație, stabilite prin actul normativ special și al proteguirii dreptului de proprietate. Nu pot fi rețnute ca fondate, în limitele argumentelor mai sus redate, criticile recurentului - reclamant privind respingerea cererii de probatoriu cu expertiză și nici încălcarea principiilor contradictorialității și oralității dezbaterilor. Referirea instanței de apel, în motivarea argumentelor sale, prin care a respins criticile din faza de control judiciar ordinar, la Hotărârile C.E.D.O.

- invocat ca motiv de recurs- nu constituie un motiv de nelegalitate și nu încalcă principiile contradictorialității, oralității procesului civil, orice trimitere realizată de instanța de judecată la practica judiciară, pentru a răspunde criticilor reclamantului, reprezentând o respectare a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., argumentul de practică judiciară invocat de instanța de apel, reprezentând un răspuns la critica reclamantului, privind încălcarea de către instanță a dreptului acestuia de a avea acces la un tribunal imparțial și independent, cu referire concretă la practica internațională C.E.D.O. De altfel, este de observat că motivele de recurs ale reclamantului sunt contradictorii.

Pe de o parte se susține de către reclamant, în conținutul criticilor expuse, că nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, deși acțiunea este întemeiată, conform precizării de la fila 34 dosar tribunal, pe tărâmul legii speciale, cu respectarea principiului disponibilității procesului civil, iar pe de altă parte, criticile din recurs, fac referire la temeiuri de drept comun, inaplicabile în speță, față de cadrul juridic și obiectul acțiunii reclamantului. În acest sens, este în afara analizei, fiind invocată ca motiv nou în recurs, critica privind aplicabilitatea art. 492 C. civ., temei de drept comun, care nu poate fi incident în cauză, în raportul juridic dedus judecății, configurat în baza Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, recursul sub toate motivele invocate urmează a fi respins, Înalta Curte făcând aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei nr. 392/ A din 22 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.