ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 899/2010

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1641 din 17 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III- a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I.B.D.; a obligat pârâtul Municipiul București, reprezentat de Primarul General, să restituie în natură reclamantului terenul situat în București, sector 2, actualmente, identificat conform expertizei topo întocmită de expert P.D.; a obligat pârâtul Municipiul București să emită o dispoziție care să cuprindă propuneri de acordare de despăgubiri pentru construcția demolată ce a existat pe terenul situat în, sector 2, în conformitate cu evaluarea făcută prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P.M.

și să o înainteze pârâtei C.C.S.D.; a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei C.C.S.D. cu privire la capetele 1 - 3 din acțiune și au fost respinse aceste capete formulate în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D. ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta C.C.S.D., cu privire la cel de-al patrulea capăt de cerere din acțiune; s-a admis excepția de prematuritate a capătului al cincilea din acțiune și a respins acest capăt ca fiind prematur formulat și s-a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul său la 18 ianuarie 2007 reclamantul I.B.D.

a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și C.C.S.D. și a solicitat să se constate că, nesoluționând notificarea din 04 august 2001 privind imobilul - teren și construcție situat în București, sector 2, pârâtul a dat o soluție negativă cererii făcute de reclamant, astfel că acesta este îndreptățit să formuleze pretenții direct în instanță pentru imobilul menționat, constând în teren de 435 mp și construcție compusă din 5 camere și dependințe, imobil ce a aparținut autorilor săi - A.I.D. și A.B. S-a mai solicitat de către reclamant ca pârâtul Municipiul București să fie obligat la restituirea în natură terenului care este liber și să se stabilească în baza unei expertize cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent ce se cuvin reclamantului pentru construcția ce a fost demolată.

Totodată, s-a cerut ca pârâta C.C.S.D., să fie obligată să emită titlurile de despăgubiri, conform sumei stabilite prin expertiză, ca și obligarea ambilor pârâți la 500 lei daune cominatorii pe zi de întârziere. Inițial în cauză, s-a pronunțat sentința civilă nr. 843 din 07 iunie 2007 prin care a fost respins ca inadmisibil capătul al patrulea din acțiune având ca obiect stabilirea întinderii măsurilor reparatorii pentru construcția demolată. Instanța a admis în parte cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul Municipiul București să emită o dispoziție motivată prin care să restituie în natură terenul situat în București, sector 2, să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcția demolată.

Cererea de obligare a pârâților la plata de daune cominatorii a fost respinsă ca inadmisibilă. Totodată, a fost admisă excepția de prematuritate a capătului cinci din cerere, având ca obiect obligarea pârâtei C.C.S.D. la emiterea titlurilor de despăgubire, cerere respinsă pe calea acestei excepții. Prin decizia civilă nr. 62 din 04 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis apelul declarat de apelantul - reclamant I.B.D. și s-a dispus desființarea sentinței civile nr. 843 din 07 iunie 2007pronunțată de tribunalul, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pe baza ansamblului dovezilor ce au fost administrate în cauză, în rejudecare, prima instanță a constatat că autorul reclamantului - D.A.

a dobândit în proprietate imobilul situat în București, împreună cu construcțiile existente pe teren, potrivit actului de vânzare - cumpărare autentificat din 23 iulie 1932 de fostul Tribunal Ilfov, secția notariat. Reclamantul a formulat în termen legal notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului liber și acordarea de despăgubiri pentru construcția ce a fost demolată, însă pârâtul, până la data formulării cererii de chemare în judecată, nu a emis dispoziție motivată de soluționare a notificării.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că absența unui răspuns din partea pârâtului Municipiul București în calitate de unitate deținătoare, echivalează cu refuzul de restituire a imobilului, astfel că reclamantul, ca titular al notificării este în măsură să sesizeze instanța de judecată pentru cenzurarea acestui refuz, așa după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 pronunțată la 19 martie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii. Referitor la terenul în litigiu, situat actualmente în, sector 2 și care a aparținut autorilor reclamantului, tribunalul a avut în vedere faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv potrivit Decretului nr. 111/1951, regimul său juridic fiind reglementat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care stabilesc condițiile în care se poate dispune restituirea în natură către persoanele îndreptățite.

Raportul de expertiză topo întocmit de expertul P.D. a identificat imobilul ce formează obiectul notificării, constatând că terenul revendicat este liber de construcții, nu este afectat de utilități publice, putând fi astfel restituit în natură în conformitate cu normele legale în materie. Prima instanță a admis în parte acțiunea introdusă de reclamant, având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001 republicată, astfel că pârâtul Municipiul București reprezentat de Primarul General a fost obligat să restituie reclamantului în natură terenul situat actualmente în, sector 2, așa cum a fost individualizat prin raportul de expertiză topometrică întocmit de expert P.D. În privința construcției demolate, tribunalul a avut în vedere evaluarea ipotetică efectuată prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P.M.

și din care rezultă că aceasta este la nivelul sumei de 694.495 lei. Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001 statuează că pentru construcțiile demolate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent și se propun de Primăria în raza căreia s-a aflat imobilul demolat. Pe de altă parte, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în baza acestui din urmă act normativ, înființându-se C.C.S.D. căreia îi revine competența de a emite decizii conținând titluri de despăgubire în cadrul unei proceduri administrative reglementate prin Titlul VII din Legea nr. 247 din 2005. În consecință, tribunalul a dispus obligarea pârâtului Municipiul București să emită o dispoziție care să cuprindă propuneri de despăgubire pentru construcția demolată ce a existat pe terenul în litigiu, în conformitate cu evaluarea făcută prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P.M., urmând ca respectiva dispoziție, să fie înaintată C.C.S.D.

Totodată, a fost admisă excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâta C.C.S.D. cu privire la capetele 1 și 3 din acțiunea introdusă de reclamant, cu consecința respingerii acestor cereri ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Referitor la capătul al patrulea din cererea de chemare în judecată, tribunalul a respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârâta C.C.S.D., având în vedere că potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât s-a apreciat că persoana îndreptățită este în măsură să pretindă despăgubiri pentru construcțiile demolate, cuantumul acestora putând fi stabilit prin expertiză tehnică în acest sens. Tribunalul a respins ca prematur formulat capătul cinci din acțiune care avea ca obiect obligarea pârâtei C.C.S.D.

la emiterea titlului de despăgubire pentru construcția demolată, având în vedere că prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se instituie o procedură administrativă specială care se finalizează cu emiterea titlului de despăgubire, însă această procedură se declanșează după transmiterea de către entitatea investită cu soluționarea notificărilor, a dosarelor constituite potrivit Legii nr. 10/2001, către A.N.R.P. Capătul de cerere care vizează obligarea pârâților la plata de daune cominatorii în sumă de 500 lei pe zi de întârziere a fost respins ca inadmisibil, în raport de dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ., care stabilesc posibilitatea ca debitorul unei obligații de „a face" să fie constrâns la aducerea la îndeplinire a acestei obligații prin plata unei amenzi civile în folosul statului, urmând ca pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite, creditorul obligației să solicite daune interese.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel Municipiul București prin Primarul General. Prin motivele de apel, s-a susținut în esență, că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 11 și 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deoarece stabilirea valorii despăgubirilor, ca măsură reparatorie în echivalent, este atribuită C.C.S.D., în cauză fiind vorba despre soluționarea notificării după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că, forma de acordare a măsurilor reparatorii aleasă de instanța de fond nu este în concordanță cu prevederile legale, iar despăgubirile stabilite de expert sunt foarte mari. Prin Decizia civilă nr. 415/ A din 11 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă, apelul formulat de pârât a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că instanțele de judecată au atributul de a dispune restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, iar prin obligarea apelantului la emiterea unei noi dispoziții la despăgubiri nu au fost încălcate dispozițiile legii speciale, dispunându-se totodată ca dispoziția ce va fi emisă de pârât să fie înaintată pârâtei C.C.S.D.; în plus, referirea la expertiză a fost menționată pentru a servi C.C.S.D. drept criteriu în aprecierea valorii despăgubirilor, stabilirea acestora fiind atributul exclusiv al Comisiei, iar soluția dată acestui capăt de cerere nu îl prejudiciază în vreun fel pe apelant. În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtul a promovat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurentul a susținut în dezvoltarea motivelor de recurs că decizia recurată este dată cu greșita aplicare a legii, din considerentele hotărârii rezlutând în primul rând că instanța de apel a plecat de la premisa eronată a existenței unei dispoziții emise în soluționarea notificării formulate în anul 2001 de către reclamant, fiind motivul pentru care acesta a apelat la instanță pentru soluționarea pretențiilor sale pe fond. Obiectul cererii de chemare în judecată a fost tocmai cenzuraea refuzului recurentului de a emite dispoziția motivată pentru soluționarea notificării, situație în care criticile pârâtului din motivele de apel cu privire la efectele Legii nr. 247/2005 care nu pot fi înlăturate în ce privește stabilirea și plata despăgubirilor, capăt de cerere care trebuia soluționat în mod obligatoriu conform prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Acest act normativ (Legea nr. 247/2005) stipulează fără echivoc faptul ca stabilirea cuantumului despăgubirilor revine în mod exclusiv C.C.S.D., conform art. 16 din Titlul VII, instituție în cadrul căreia se întocmește raportul de evaluare ce conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri. Este deci indiscutabil ca după apariția Legii nr. 247/2005, entitățile investite cu soluționarea notificărilor (cum este și cazul Municipiului București) nu mai au dreptul de a stabili cuantumul și întinderea despăgubirilor, acest atribut revenind prin lege în mod exclusiv C.C.S.D., recurentul susținând că are doar dreptul de a constata (stabili) calitatea de persoană îndreptațită și de a face propuneri motivate de acordare a despăgubirilor (fără însă a stabili cuantumul acestora).

Or, faptul ca instanța de fond a dispus emiterea unei dispoziții care să cuprindă propuneri de acordare de despăgubiri în conformitate cu evaluarea făcută prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, vine în contradicție cu procedura reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar raționamentul instanței de apel, în sensul ca referirea la expertiză a fost făcută doar pentru a servi drept criteriu în aprecierea valorii și mai ales modalității măsurilor reparatorii prin echivalent, este unul profund greșit, cu ignorarea evidenta a dispozițiilor legale, respectiv, a art. 16 din actul normativ menționat. Intimata pârâtă C.C.S.D. a depus întâmpinare l motivele de recurs peste termenul procedural, arătând că recursul declarat nu privește excepția lisei calității sale procesuale pasive, excepție admisă de prima instanță, motiv pentru care nu a formulat argumente în combaterea acestuia, considerând că nu se impunea a mai fi citată în acesă fază procesuală.

Recursul formulat este nefondat. Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs și verificând, pe baza acestora, decizia atacată, Înalta Curte apreciază că nu se verifică ipoteza de modificare a deciziei în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Obiectul prezentei cereri l-a reprezentat o acțiune directă formulată de intimatul reclamant prin care a solicitat instanței de judecată analizarea pe fond a pretențiilor din cuprinsul notificării sale formulate în anul 2001 și adresată Municipiului București, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în București, sector 2 și despăgubiri pentru construcția care s-a aflat pe teren și care în prezent este demolată, urmare a refuzului nejustificat al entității notificate de a răspunde notificării, deși a obținut și o hotărâre judecătorească în obligație de a face împotriva recurentului pârât, acesta rămânând în continuare în pasivitate.

Cererea a fost formulată în considerarea efectelor Deciziei nr. 20/2007 a secțiilor unite, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, date în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit: “Instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.” Din acest punct de vedere, este riguroasă mențiunea recurentului că în cauză instanța nu a fost învestită cu o contestație împotriva unei dispoziții motivate pe care să o fi emis în soluționarea notificării, constatându-se într-adevăr, că instanța de apel reține din eroare o atare situație, însă această eroare de consemnare nu este de natură a afecta legalitatea deciziei de confirmare a soluției de primă instanță, care s-a raportat la obiectul corect al cererii cu care a fost învestită, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ.

Cererea de chemare în judecată a fost promovată la 18 ianuarie 2007, așadar, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 și implicit, adoptarea Titlului VII din cel din urmă act normativ, astfel că, prin pronunțarea soluției în cauză, instanțele de judecată complinind inacțiunea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării, trebuie să aibă în vedere reglementarea de la data pronunțării soluției, cu referire la dispozițiile art. 16 din Titlul VII, având în vedere și Decizia nr. 52/4.062007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de asemenea într-un recurs în interesul legii prin care s-a stabilit că: „ Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.” Drept urmare, soluționarea cererii de chemare în judecată reprezintă echivalentul unei decizii sau dispoziții motivate emise de unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării emise după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

caz în care dispozițiile art. 16 din Titlul VII sunt pe deplin aplicabile. Prin criticile formulate prin motivele de recurs, recurentul pretinde că dispunându-se obligarea sa, în aplicarea dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001, republicată, să emită dispoziție care să cuprindă propuneri de acordare despăgubiri pentru construcția demolată ce a existat pe terenul în litigiu, în conformitate cu evaluarea făcută de expert P.M. și s-o înainteze pârâtei C.C.S.D., s-a stabilit o dispoziție în sarcina sa, cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din Titlul VII, în raport de care are numai obligația de a face propunere motivată de acordare a despăgubirilor, iar nu și de a le stabili cuantumul.

Înalta Curte apreciază că, stabilindu-se în sarcina recurentului emiterea unei dispoziții prin care să facă în favoarea reclamantului propunere motivată de acordare de despăgubiri pentru construcția demolată, în condițiile în care în cauză s-a efectuat și un raport de expertiză specialitatea construcții de stabilire ipotetică a valorii de piață a imobilului demolat, instanța de apel în mod corect a apreciat că această valoare stabilită prin expertiza judiciară va avea semnificație doar orientativă în faza procedurii administrative ce se va derula în fața C.C.S.D. și căreia recurentul a fost obligat să o înainteze.

Concluzia se apreciază a fi în concordanță cu dispozițiile legale, dată fiind și competența Comisiei care, chiar și în ipoteza unor dispoziții emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 în care erau consemnate sume propuse cu titlu de despăgubiri potrivit reglementării anterioare a Legii nr. 10/2001, este abilitată potrivit dispozițiilor legale (art. 16 alin. (4) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005) să verifice dacă într-adevăr restituirea în natură nu este posibilă și a fost respinsă în mod legal, iar cu privire la sumele deja consemnate în cuprinsul dispozițiilor să le stabilească nivelul conform standardelor internaționale, conform art. 16 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii 247/2005.

În plus, așa cum corect a observat instanța de apel, în condițiile în care recurentul pârât a fost obligat să facă doar propunerea motivată de acordarea a despăgubirilor potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, lipsește orice vătămare a recurentului din acest punct de vedere, astfel că, se va înlătura ca nefondată critica analizată. Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE:

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva Deciziei nr. 415/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2010.