ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 899/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 899/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1641 din 17

noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a III- a civilă, a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul I.B.D.; a obligat pârâtul Municipiul

București, reprezentat de Primarul General, să restituie în natură

reclamantului terenul situat în București, sector 2, actualmente, identificat

conform expertizei topo întocmită de expert P.D.; a obligat pârâtul Municipiul

București să emită o dispoziție care să cuprindă propuneri de acordare de despăgubiri

pentru construcția demolată ce a existat pe terenul situat în, sector 2, în

conformitate cu evaluarea făcută prin raportul de expertiză tehnică întocmit de

expert P.M. și să o înainteze pârâtei C.C.S.D.; a admis excepția lipsei de

calitate procesuală pasivă a pârâtei C.C.S.D. cu privire la capetele 1 - 3 din

acțiune și au fost respinse aceste capete formulate în contradictoriu cu pârâta

C.C.S.D. ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă; s-a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâta C.C.S.D., cu

privire la cel de-al patrulea capăt de cerere din acțiune; s-a admis excepția

de prematuritate a capătului al cincilea din acțiune și a respins acest capăt

ca fiind prematur formulat și s-a respins ca inadmisibil capătul de cerere

privind obligarea la plata daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin acțiunea înregistrată pe rolul

său la 18 ianuarie 2007 reclamantul I.B.D. a chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General și C.C.S.D. și a solicitat să se

constate că, nesoluționând notificarea din 04 august 2001 privind imobilul -

teren și construcție situat în București, sector 2, pârâtul a dat o soluție

negativă cererii făcute de reclamant, astfel că acesta este îndreptățit să

formuleze pretenții direct în instanță pentru imobilul menționat, constând în

teren de 435 mp și construcție compusă din 5 camere și dependințe, imobil ce a

aparținut autorilor săi - A.I.D. și A.B.

S-a mai solicitat de

către reclamant ca pârâtul Municipiul București să fie obligat la restituirea în

natură terenului care este liber și să se stabilească în baza unei expertize

cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent ce se cuvin reclamantului

pentru construcția ce a fost demolată.

Totodată, s-a cerut

ca pârâta C.C.S.D., să fie obligată să emită titlurile de despăgubiri, conform

sumei stabilite prin expertiză, ca și obligarea ambilor pârâți la 500 lei daune

cominatorii pe zi de întârziere.

Inițial în cauză, s-a

pronunțat sentința civilă nr. 843 din 07 iunie 2007 prin care a fost respins ca

inadmisibil capătul al patrulea din acțiune având ca obiect stabilirea

întinderii măsurilor reparatorii pentru construcția demolată.

Instanța a admis în

parte cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul Municipiul București

să emită o dispoziție motivată prin care să restituie în natură terenul situat

în București, sector 2, să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru

construcția demolată.

Cererea de obligare a

pârâților la plata de daune cominatorii a fost respinsă ca inadmisibilă.

Totodată, a fost

admisă excepția de prematuritate a capătului cinci din cerere, având ca obiect

obligarea pârâtei C.C.S.D. la emiterea titlurilor de despăgubire, cerere

respinsă pe calea acestei excepții.

Prin decizia civilă nr.

62 din 04 februarie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis

apelul declarat de apelantul - reclamant I.B.D. și s-a dispus desființarea

sentinței civile nr. 843 din 07 iunie 2007pronunțată de tribunalul, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pe baza ansamblului

dovezilor ce au fost administrate în cauză, în rejudecare, prima instanță a

constatat că autorul reclamantului - D.A. a dobândit în proprietate imobilul

situat în București, împreună cu construcțiile existente pe teren, potrivit

actului de vânzare - cumpărare autentificat din 23 iulie 1932 de fostul

Tribunal Ilfov, secția notariat.

Reclamantul a formulat

în termen legal notificare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului

liber și acordarea de despăgubiri pentru construcția ce a fost demolată, însă

pârâtul, până la data formulării cererii de chemare în judecată, nu a emis

dispoziție motivată de soluționare a notificării.

În aceste condiții,

prima instanță a apreciat că absența unui răspuns din partea pârâtului

Municipiul București în calitate de unitate deținătoare, echivalează cu refuzul

de restituire a imobilului, astfel că reclamantul, ca titular al notificării este

în măsură să sesizeze instanța de judecată pentru cenzurarea acestui refuz, așa

după cum s-a stabilit prin Decizia nr. 20 pronunțată la 19 martie 2007 de Înalta

Curte de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii.

Referitor la terenul

în litigiu, situat actualmente în, sector 2 și care a aparținut autorilor

reclamantului, tribunalul a avut în vedere faptul că imobilul a fost preluat de

stat în mod abuziv potrivit Decretului nr. 111/1951, regimul său juridic fiind

reglementat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care stabilesc condițiile în

care se poate dispune restituirea în natură către persoanele îndreptățite.

Raportul de expertiză

topo întocmit de expertul P.D. a identificat imobilul ce formează obiectul

notificării, constatând că terenul revendicat este liber de construcții, nu

este afectat de utilități publice, putând fi astfel restituit în natură în

conformitate cu normele legale în materie.

Prima instanță a

admis în parte acțiunea introdusă de reclamant, având în vedere dispozițiile

Legii nr. 10/2001 republicată, astfel că pârâtul Municipiul București

reprezentat de Primarul General a fost obligat să restituie reclamantului în

natură terenul situat actualmente în, sector 2, așa cum a fost individualizat

prin raportul de expertiză topometrică întocmit de expert P.D.

În privința

construcției demolate, tribunalul a avut în vedere evaluarea ipotetică

efectuată prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert P.M. și din

care rezultă că aceasta este la nivelul sumei de 694.495 lei.

Dispozițiile art. 10

din Legea nr. 10/2001 statuează că pentru construcțiile demolate măsurile

reparatorii se stabilesc prin echivalent și se propun de Primăria în raza

căreia s-a aflat imobilul demolat.

Pe de altă parte, s-a

reținut că Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în baza

acestui din urmă act normativ, înființându-se C.C.S.D. căreia îi revine

competența de a emite decizii conținând titluri de despăgubire în cadrul unei

proceduri administrative reglementate prin Titlul VII din Legea nr. 247 din 2005.

În consecință, tribunalul

a dispus obligarea pârâtului Municipiul București să emită o dispoziție care să

cuprindă propuneri de despăgubire pentru construcția demolată ce a existat pe

terenul în litigiu, în conformitate cu evaluarea făcută prin raportul de

expertiză tehnică întocmit de expert P.M., urmând ca respectiva dispoziție, să

fie înaintată C.C.S.D.

Totodată, a fost

admisă excepția lipsei de calitate procesuală pasivă invocată de pârâta C.C.S.D.

cu privire la capetele 1 și 3 din acțiunea introdusă de reclamant, cu

consecința respingerii acestor cereri ca fiind formulate împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă.

Referitor la capătul

al patrulea din cererea de chemare în judecată, tribunalul a respins excepția

de inadmisibilitate invocată de pârâta C.C.S.D., având în vedere că potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât s-a apreciat că persoana îndreptățită

este în măsură să pretindă despăgubiri pentru construcțiile demolate, cuantumul

acestora putând fi stabilit prin expertiză tehnică în acest sens.

Tribunalul a respins

ca prematur formulat capătul cinci din acțiune care avea ca obiect obligarea

pârâtei C.C.S.D. la emiterea titlului de despăgubire pentru construcția

demolată, având în vedere că prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se

instituie o procedură administrativă specială care se finalizează cu emiterea

titlului de despăgubire, însă această procedură se declanșează după

transmiterea de către entitatea investită cu soluționarea notificărilor, a

dosarelor constituite potrivit Legii nr. 10/2001, către A.N.R.P.

Capătul de cerere

care vizează obligarea pârâților la plata de daune cominatorii în sumă de 500

lei pe zi de întârziere a fost respins ca inadmisibil, în raport de

dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ., care stabilesc posibilitatea

ca debitorul unei obligații de „a face" să fie constrâns la aducerea la

îndeplinire a acestei obligații prin plata unei amenzi civile în folosul

statului, urmând ca pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite,

creditorul obligației să solicite daune interese.

Împotriva acestei

sentințe civile a formulat apel Municipiul București prin Primarul General.

Prin motivele de

apel, s-a susținut în esență, că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile

art. 11 și 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deoarece stabilirea valorii

despăgubirilor, ca măsură reparatorie în echivalent, este atribuită C.C.S.D.,

în cauză fiind vorba despre soluționarea notificării după intrarea în vigoare a

Legii nr. 247/2005, astfel că, forma de acordare a măsurilor reparatorii aleasă

de instanța de fond nu este în concordanță cu prevederile legale, iar

despăgubirile stabilite de expert sunt foarte mari.

Prin Decizia civilă nr.

415/ A din 11 iunie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-

a civilă, apelul formulat de pârât a fost respins ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că instanțele de judecată au atributul de

a dispune restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, iar prin

obligarea apelantului la emiterea unei noi dispoziții la despăgubiri nu au fost

încălcate dispozițiile legii speciale, dispunându-se totodată ca dispoziția ce

va fi emisă de pârât să fie înaintată pârâtei C.C.S.D.; în plus, referirea la

expertiză a fost menționată pentru a servi C.C.S.D. drept criteriu în

aprecierea valorii despăgubirilor, stabilirea acestora fiind atributul exclusiv

al Comisiei, iar soluția dată acestui capăt de cerere nu îl prejudiciază în

vreun fel pe apelant.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, pârâtul a promovat recurs întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a susținut

în dezvoltarea motivelor de recurs că decizia recurată este dată cu greșita

aplicare a legii, din considerentele hotărârii rezlutând în primul rând că

instanța de apel a plecat de la premisa eronată a existenței unei dispoziții

emise în soluționarea notificării formulate în anul 2001 de către reclamant,

fiind motivul pentru care acesta a apelat la instanță pentru soluționarea

pretențiilor sale pe fond.

Obiectul cererii de

chemare în judecată a fost tocmai cenzuraea refuzului recurentului de a emite

dispoziția motivată pentru soluționarea notificării, situație în care criticile

pârâtului din motivele de apel cu privire la efectele Legii nr. 247/2005 care

nu pot fi înlăturate în ce privește stabilirea și plata despăgubirilor, capăt

de cerere care trebuia soluționat în mod obligatoriu conform prevederilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Acest act normativ

(Legea nr. 247/2005) stipulează fără echivoc faptul ca stabilirea cuantumului

despăgubirilor revine în mod exclusiv C.C.S.D., conform art. 16 din Titlul VII,

instituție în cadrul căreia se întocmește raportul de evaluare ce conține

cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de

despăgubiri.

Este deci

indiscutabil ca după apariția Legii nr. 247/2005, entitățile investite cu

soluționarea notificărilor (cum este și cazul Municipiului București) nu mai au

dreptul de a stabili cuantumul și întinderea despăgubirilor, acest atribut

revenind prin lege în mod exclusiv C.C.S.D., recurentul susținând că are doar

dreptul de a constata (stabili) calitatea de persoană îndreptațită și de a face

propuneri motivate de acordare a despăgubirilor (fără însă a stabili cuantumul

acestora).

Or, faptul ca

instanța de fond a dispus emiterea unei dispoziții care să cuprindă propuneri

de acordare de despăgubiri în conformitate cu evaluarea făcută prin raportul de

expertiză tehnică întocmit în cauză, vine în contradicție cu procedura

reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar raționamentul instanței

de apel, în sensul ca referirea la expertiză a fost făcută doar pentru a servi

drept criteriu în aprecierea valorii și mai ales modalității măsurilor

reparatorii prin echivalent, este unul profund greșit, cu ignorarea evidenta a

dispozițiilor legale, respectiv, a art. 16 din actul normativ menționat.

Intimata pârâtă C.C.S.D.

a depus întâmpinare l motivele de recurs peste termenul procedural, arătând că

recursul declarat nu privește excepția lisei calității sale procesuale pasive,

excepție admisă de prima instanță, motiv pentru care nu a formulat argumente în

combaterea acestuia, considerând că nu se impunea a mai fi citată în acesă fază

procesuală.

Recursul formulat

este nefondat.

Analizând materialul

probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de

recurs și verificând, pe baza acestora, decizia atacată, Înalta Curte apreciază

că nu se verifică ipoteza de modificare a deciziei în condițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Obiectul prezentei

cereri l-a reprezentat o acțiune directă formulată de intimatul reclamant prin

care a solicitat instanței de judecată analizarea pe fond a pretențiilor din

cuprinsul notificării sale formulate în anul 2001 și adresată Municipiului

București, prin care a solicitat restituirea în natură a terenului situat în București,

sector 2 și despăgubiri pentru construcția care s-a aflat pe teren și care în

prezent este demolată, urmare a refuzului nejustificat al entității notificate

de a răspunde notificării, deși a obținut și o hotărâre judecătorească în

obligație de a face împotriva recurentului pârât, acesta rămânând în continuare

în pasivitate.

Cererea a fost

formulată în considerarea efectelor Deciziei nr. 20/2007 a secțiilor unite, ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție, date în soluționarea recursului în

interesul legii, prin care s-a stabilit:

“Instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.”

Din acest

punct de vedere, este riguroasă mențiunea recurentului că în cauză instanța nu

a fost învestită cu o contestație împotriva unei dispoziții motivate pe care să

o fi emis în soluționarea notificării, constatându-se într-adevăr, că instanța

de apel reține din eroare o atare situație, însă această eroare de consemnare

nu este de natură a afecta legalitatea deciziei de confirmare a soluției de

primă instanță, care s-a raportat la obiectul corect al cererii cu care a fost

învestită, cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Cererea

de chemare în judecată a fost promovată la 18 ianuarie 2007, așadar, după

modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 și implicit, adoptarea

Titlului VII din cel din urmă act normativ, astfel că, prin pronunțarea

soluției în cauză, instanțele de judecată complinind inacțiunea unității

deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării, trebuie să

aibă în vedere reglementarea de la data pronunțării soluției, cu referire la

dispozițiile art. 16 din Titlul VII, având în vedere și Decizia nr. 52/4.062007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de asemenea într-un recurs în

interesul legii prin care s-a stabilit că:

„

Prevederile cuprinse

în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005 privind procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de

Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005.”

Drept urmare,

soluționarea cererii de chemare în judecată reprezintă echivalentul unei

decizii sau dispoziții motivate emise de unitatea deținătoare sau entitatea

învestită cu soluționarea notificării emise după intrarea în vigoare a Legii nr.

247/2005, caz în care dispozițiile art. 16 din Titlul VII sunt pe deplin

aplicabile.

Prin criticile

formulate prin motivele de recurs, recurentul pretinde că dispunându-se

obligarea sa, în aplicarea dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 10/2001,

republicată, să emită dispoziție care să cuprindă propuneri de acordare

despăgubiri pentru construcția demolată ce a existat pe terenul în litigiu, în

conformitate cu evaluarea făcută de expert P.M. și s-o înainteze pârâtei C.C.S.D.,

s-a stabilit o dispoziție în sarcina sa, cu încălcarea dispozițiilor art. 16

din Titlul VII, în raport de care are numai obligația de a face propunere

motivată de acordare a despăgubirilor, iar nu și de a le stabili cuantumul.

Înalta Curte

apreciază că, stabilindu-se în sarcina recurentului emiterea unei dispoziții

prin care să facă în favoarea reclamantului propunere motivată de acordare de

despăgubiri pentru construcția demolată, în condițiile în care în cauză s-a

efectuat și un raport de expertiză specialitatea construcții de stabilire ipotetică

a valorii de piață a imobilului demolat, instanța de apel în mod corect a

apreciat că această valoare stabilită prin expertiza judiciară va avea semnificație

doar orientativă în faza procedurii administrative ce se va derula în fața C.C.S.D.

și căreia recurentul a fost obligat să o înainteze.

Concluzia se

apreciază a fi în concordanță cu dispozițiile legale, dată fiind și competența

Comisiei care, chiar și în ipoteza unor dispoziții emise anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005 în care erau consemnate sume propuse cu titlu de

despăgubiri potrivit reglementării anterioare a Legii nr. 10/2001, este

abilitată potrivit dispozițiilor legale (art. 16 alin. (4) din Titlul VII din

Legea nr. 247/2005) să verifice dacă într-adevăr restituirea în natură nu este

posibilă și a fost respinsă în mod legal, iar cu privire la sumele deja

consemnate în cuprinsul dispozițiilor să le stabilească nivelul conform standardelor

internaționale, conform art. 16 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) din Titlul

VII al Legii 247/2005.

În plus, așa cum

corect a observat instanța de apel, în condițiile în care recurentul pârât a

fost obligat să facă doar propunerea motivată de acordarea a despăgubirilor

potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară efectuat în cauză, lipsește

orice vătămare a recurentului din acest punct de vedere, astfel că, se va

înlătura ca nefondată critica analizată.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE:

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin primarul general împotriva

Deciziei nr. 415/ A din 11 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 februarie 2010.