ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4477/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea precizată înregistrată

pe rolul Tribunalului București secția a III-a civilă, la data 8 mai 2007,

reclamanții M.M. și D.A.C. au formulat, în contradictoriu cu pârâta Primăria

Municipiului București prin Primarul General, contestație împotriva refuzului

tacit al pârâtei de restituire a imobilului situat în București, sector 4,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea

imobilului sus menționat, obligarea pârâtului Municipiul București să emită

decizie de restituire conform art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 cu plata

de daune cominatorii.

Prin sentința civilă nr. 1108 din 20

iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată; a fost

obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanților o dispoziție de restituire

în natură a terenului în suprafață de 428 mp individualizată în raportul de

expertiză tehnică judiciară întocmit de expert C.A. și s-a respins ca

inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune cominatorii.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că, prin încheierea din 14 martie 2008, tribunalul a admis excepția

inadmisibilității cererii privind obligarea pârâtului la plata de daune

cominatorii. În ședința publică din 6 iunie 2008, reclamanții, la cuvântul pe

fond, și-au precizat acțiunea în sensul restrângerii dreptului de proprietate

solicitat prin prezenta acțiune la suprafața stabilită, ca nefiind afectată de

utilități prin concluziile raportului de expertiză judiciară, respectiv la 428

mp teren.

Tribunalul a considerat că vătămarea

pricinuită reclamanților în exercitarea drepturilor lor de proprietate, prin

neemiterea până la acest moment a unei dispoziții sau decizii motivate, ca

răspuns la notificarea formulată în anul 2001, poate fi examinată în cauza

dedusă judecății, neexistând nici un impediment în acest sens, cum greșit s-a

invocat de către pârâtă, fiind evident că reclamanții, în raport de conduita

unității deținătoare, nu pot fi lipsiți de posibilitatea de a-și apăra

drepturile recunoscute de lege.

S-a mai reținut că în cauză este

inadmisibil capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la daune

cominatorii ca mijloc de constrângere în vederea executării obligației reținute

în sarcina sa, față de dispozițiile art. 580

3

C. proc. civ.,

modificat prin Legea nr. 459/2006.

Împotriva menționatei sentințe a

formulat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General în termen

legal pentru motive de nelegalitate și netemeinicie:

În dezvoltarea acestora s-a arătat

că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, respectiv pe art. 480 și art. 481 C. civ.

Instanța de judecată nu se putea

subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității

deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura

administrativă nu a fost finalizată.

În speță, față și de admiterea

recursului în interesul legii, s-a considerat că instanța de judecată se putea

pronunța numai în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a

obliga pârâtul la a emite o dispoziție ca urmare a notificării cu care au fost

sesizate și nu a soluționat notificarea în sensul voit de parte.

Se mai arată de către pârât că

termenul de 60 de zile, pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 25 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, este un termen

de recomandare, norma legală sus menționată având un caracter dispozitiv , iar

nu imperativ. Depășirea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut pentru

soluționarea cererii poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri

a unității deținătoare, în măsura în care termenul a fost depășit în mod

culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, fapt

ce nu a fost dovedit în cauză.

Pe de altă parte, raționamentul

instanței de fond prin care se ajunge la concluzia că suprafața de teren ce

trebuia restituită este de 428 mp nu are nici un suport real.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia civila nr. 260/2009 a admis apelul, a schimbat în

parte în sensul că s-a respins cererea de restituire în natură și a obligat

pârâta să emită deciziei de restituire prin echivalent pentru suprafața de 480

mp teren.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că prin notificarea nr. 1329/2001 reclamanții au solicitat restituirea

suprafeței de 489 mp teren, a cărei individualizare ca amplasament, laturi și

vecinătăți a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză de

ing. C.A.

Acestei notificări nu i s-a răspuns

de către apelantă, în calitate de unitate deținătoare, până în prezent.

Într-un astfel de caz, lipsa

răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu

soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un

asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu

limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente,

ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege

nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa

justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Pe fondul acțiunii, Curtea a reținut

că, imobilul în litigiu a fost compus din teren în suprafață de 486 mp și

construcție, astfel cum rezultă din procesul verbal de înscriere în cartea

funciară din 11 ianuarie 1944, fiind preluat în mod abuziv de către stat,

conform situației juridice a imobilului, menționată în dresa nr. 2305/2103/2006

a Primăriei Municipiului București, iar în prezent terenul de pe care

construcția a fost integral demolată și se află situat în Parcul Tineretului.

În raport de această situație

juridică a imobilului, s-a menționat că, prima instanță a pronunțat hotărârea cu

încălcarea art. 10 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care în cazul în

care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au

edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține

restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața

ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii

se stabilesc în echivalent.

Conform raportului de expertiză

efectuat în cauză, terenul în suprafață de 489 mp, astfel cum a fost identificat

de expert, este inclus în PUZ-ul Parcului Tineretului, fiind deci afectat de

amenajări de utilitate publică. Faptul că pe acest teren sunt construite o

terasă și un restaurant, nu schimbă această destinație a terenului, căci cele

două construcții, situate în parc, servesc tot scopului de utilitate publică,

ceea ce face inaplicabil art. 11 al Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs reclamanții invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Recurenții critică hotărârea sub

următoarele aspecte.

- Instanța nu a făcut verificări și

a interpretat eronat termenul de utilitate publică, întrucât pe acest teren

s-au edificat construcții, după data de 1 ianuarie 1990, de către o altă

societate și nu de către unitatea deținătoare și nici în interesul acesteia.

- Terenul în litigiu nu este ocupat

în întregime cu construcții ci doar în parte, așa cum se constată în raportul

de expertiză efectuat în cauză.

Examinând criticile formulate prin

intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru

considerentele ce succed.

Reclamanții prin demersul judiciar

au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 4.

Prin hotărârea recurată s-a respins

cererea de restituire în natură a reclamanților și a fost obligat pârâtul să

emită deciziei de restituire prin echivalent pentru terenul în suprafață de 489

mp, ce a făcut obiectul notificării nr. 1329/2001.

Reclamanții critică hotărârea sub

aspectul nelegalității, în sensul că s-au interpretat greșit dispozițiile art. 10

și art. 11 din Legea nr. 10/2001- modificată.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în situația celor demolate total

sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile nedemolate, urmând să se respecte documentațiile de urbanism

legal aprobate iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile

se stabilesc prin echivalent.

Cum în speță terenul în litigiu nu

este liber, așa cum atestă toate probele administrate în cauză, restituirea în

natură nu este posibilă, iar în cadrul Legii nr. 10/2001 acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent constituie singura modalitate de rezolvare a solicitării

reclamanților.

Este cert că terenul în suprafață de

489 mp astfel cum a fost identificat de expert, este inclus în PUZ-ul Parcului

Tineretului, fiind deci afectat de amenajări de utilitate publică.

Drept urmare, dispozițiile art. 10

și art. 11 din Legea nr. 10/2001 au fost corect interpretate și aplicate,

contrar susținerilor făcute de reclamanți prin cererea de recurs.

Așadar, în cauza pendinte nefiind

incidente dispozițiile de nelegalitate invocate de reclamanți, Înalta Curte în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții D.A.C.

și M.M. împotriva deciziei civile nr. 260 din 07 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

septembrie 2010.