ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4477/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea precizată înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a III-a civilă, la data 8 mai 2007, reclamanții M.M. și D.A.C. au formulat, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General, contestație împotriva refuzului tacit al pârâtei de restituire a imobilului situat în București, sector 4, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea imobilului sus menționat, obligarea pârâtului Municipiul București să emită decizie de restituire conform art. 25 alin. (1) al Legii nr. 10/2001 cu plata de daune cominatorii.

Prin sentința civilă nr. 1108 din 20 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată; a fost obligat pârâtul să emită în favoarea reclamanților o dispoziție de restituire în natură a terenului în suprafață de 428 mp individualizată în raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert C.A. și s-a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune cominatorii. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că, prin încheierea din 14 martie 2008, tribunalul a admis excepția inadmisibilității cererii privind obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii.

În ședința publică din 6 iunie 2008, reclamanții, la cuvântul pe fond, și-au precizat acțiunea în sensul restrângerii dreptului de proprietate solicitat prin prezenta acțiune la suprafața stabilită, ca nefiind afectată de utilități prin concluziile raportului de expertiză judiciară, respectiv la 428 mp teren. Tribunalul a considerat că vătămarea pricinuită reclamanților în exercitarea drepturilor lor de proprietate, prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții sau decizii motivate, ca răspuns la notificarea formulată în anul 2001, poate fi examinată în cauza dedusă judecății, neexistând nici un impediment în acest sens, cum greșit s-a invocat de către pârâtă, fiind evident că reclamanții, în raport de conduita unității deținătoare, nu pot fi lipsiți de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

S-a mai reținut că în cauză este inadmisibil capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la daune cominatorii ca mijloc de constrângere în vederea executării obligației reținute în sarcina sa, față de dispozițiile art. 580 3 C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 459/2006. Împotriva menționatei sentințe a formulat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General în termen legal pentru motive de nelegalitate și netemeinicie: În dezvoltarea acestora s-a arătat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, respectiv pe art. 480 și art. 481 C. civ.

Instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată. În speță, față și de admiterea recursului în interesul legii, s-a considerat că instanța de judecată se putea pronunța numai în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a obliga pârâtul la a emite o dispoziție ca urmare a notificării cu care au fost sesizate și nu a soluționat notificarea în sensul voit de parte. Se mai arată de către pârât că termenul de 60 de zile, pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, este un termen de recomandare, norma legală sus menționată având un caracter dispozitiv , iar nu imperativ.

Depășirea termenului de recomandare de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea cererii poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, fapt ce nu a fost dovedit în cauză. Pe de altă parte, raționamentul instanței de fond prin care se ajunge la concluzia că suprafața de teren ce trebuia restituită este de 428 mp nu are nici un suport real. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civila nr. 260/2009 a admis apelul, a schimbat în parte în sensul că s-a respins cererea de restituire în natură și a obligat pârâta să emită deciziei de restituire prin echivalent pentru suprafața de 480 mp teren.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că prin notificarea nr. 1329/2001 reclamanții au solicitat restituirea suprafeței de 489 mp teren, a cărei individualizare ca amplasament, laturi și vecinătăți a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză de ing. C.A. Acestei notificări nu i s-a răspuns de către apelantă, în calitate de unitate deținătoare, până în prezent. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Pe fondul acțiunii, Curtea a reținut că, imobilul în litigiu a fost compus din teren în suprafață de 486 mp și construcție, astfel cum rezultă din procesul verbal de înscriere în cartea funciară din 11 ianuarie 1944, fiind preluat în mod abuziv de către stat, conform situației juridice a imobilului, menționată în dresa nr. 2305/2103/2006 a Primăriei Municipiului București, iar în prezent terenul de pe care construcția a fost integral demolată și se află situat în Parcul Tineretului.

În raport de această situație juridică a imobilului, s-a menționat că, prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea art. 10 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, potrivit cu care în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, terenul în suprafață de 489 mp, astfel cum a fost identificat de expert, este inclus în PUZ-ul Parcului Tineretului, fiind deci afectat de amenajări de utilitate publică.

Faptul că pe acest teren sunt construite o terasă și un restaurant, nu schimbă această destinație a terenului, căci cele două construcții, situate în parc, servesc tot scopului de utilitate publică, ceea ce face inaplicabil art. 11 al Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenții critică hotărârea sub următoarele aspecte. - Instanța nu a făcut verificări și a interpretat eronat termenul de utilitate publică, întrucât pe acest teren s-au edificat construcții, după data de 1 ianuarie 1990, de către o altă societate și nu de către unitatea deținătoare și nici în interesul acesteia. - Terenul în litigiu nu este ocupat în întregime cu construcții ci doar în parte, așa cum se constată în raportul de expertiză efectuat în cauză.

Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce succed. Reclamanții prin demersul judiciar au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 4. Prin hotărârea recurată s-a respins cererea de restituire în natură a reclamanților și a fost obligat pârâtul să emită deciziei de restituire prin echivalent pentru terenul în suprafață de 489 mp, ce a făcut obiectul notificării nr. 1329/2001. Reclamanții critică hotărârea sub aspectul nelegalității, în sensul că s-au interpretat greșit dispozițiile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001- modificată.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în situația celor demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile nedemolate, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile se stabilesc prin echivalent. Cum în speță terenul în litigiu nu este liber, așa cum atestă toate probele administrate în cauză, restituirea în natură nu este posibilă, iar în cadrul Legii nr. 10/2001 acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constituie singura modalitate de rezolvare a solicitării reclamanților.

Este cert că terenul în suprafață de 489 mp astfel cum a fost identificat de expert, este inclus în PUZ-ul Parcului Tineretului, fiind deci afectat de amenajări de utilitate publică. Drept urmare, dispozițiile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001 au fost corect interpretate și aplicate, contrar susținerilor făcute de reclamanți prin cererea de recurs. Așadar, în cauza pendinte nefiind incidente dispozițiile de nelegalitate invocate de reclamanți, Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții D.A.C. și M.M. împotriva deciziei civile nr. 260 din 07 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2010.