ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5578/2010

Asupra recursului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

26 mai 2005, reclamantele S.A.I.R. și V.A.R.I. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București și Primăria Sectorului 1 București cerând să fie obligații

să le recunoască dreptul de proprietate și să le lase în deplină proprietate și

posesie terenul în suprafață de 700 mp situat în Municipiul București sector 1.

În motivarea cererii reclamantele au

arătat că autorul lor A.S. a dobândit în proprietate în anul 1914, prin

cumpărare, un teren în suprafață de 1200 mp la adresa mai sus arătată din care

a înstrăinat o suprafață de 300 mp către cumpărătorii L.M. și P. prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 2036/1954.

Reclamantele susțin că diferența de

teren care a rămas în proprietatea autorului lor a fost preluată de stat, în

folosința Sfatului Popular al Raionului Grivița Roșie, astfel cum rezultă din

referatul nr. 105275 din 15 decembrie 1958 întocmit de inspectorul de la

circumscripția nr. 19.

Prin sentința civilă nr. 591 din 26

mai 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca

fiind inadmisibilă.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că pretențiile formulate de reclamante intră în sfera de reglementare a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și că, prealabil sesizării instanței,

reclamantele aveau obligația de a formula notificare în condițiile prevăzute de

art. 21-24 din acest act normativ, caz în care cererea dedusă judecății este

prematur formulată.

Prin decizia civilă nr. 40/A din 26

ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de

reclamante, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

În motivarea deciziei instanța a

reținut că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost

respectată de către reclamante, iar conduita culpabilă a pârâtei de a nu

soluționa notificarea nu le poate afecta accesul la justiție. Totodată,

instanța a constatat că există contradicție între considerentele sentinței, în care

s-a reținut prematuritatea cererii deduse judecății, și dispozitivul acesteia

prin care s-a reținut excepția inadmisibilității.

Prin sentința civilă nr. 182 din 8

februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și-a declinat, în

condițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând că imobilul în

litigiu are o valoare de doar 219.359 RON.

Prin sentința civilă nr.11148 din 23

septembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența de

soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, reținând că valoarea

imobilului în litigiu este de 819.043 lei, caz în care, în raport de

prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a

litigiului în primă instanță revine tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 48 din 23

octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, a stabilit competența de soluționare a cauzei privind

pe reclamantele S.A.I.R. și V.A.R.I. și pe pârâții Municipiul București, prin

Primarul General și Primăria Sectorului 1 București, în favoarea Tribunalului

București.

În motivarea sentinței s-a reținut

că, în raport de data înregistrării cererii de chemare în judecată, 26 mai 2005,

de valoarea obiectului 250.000 RON și de dispozițiile O.U.G. nr. 138/2000,

competența de soluționare a litigiului în primă instanță aparține tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 944 din 24

iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea

formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 1 București, pentru

lipsa calității procesuale pasive.

Prin aceeași sentință a fost admisă cererea

formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului București, pârât care

a fost obligat să restituie reclamantelor în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în Municipiul București Sectorul 1, în suprafață de 700

mp, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert F.F.A.,

între pct. 1, 2, 3, 4, 1.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că reclamantele au dedus judecății o cerere întemeiată pe prevederile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale deciziei nr. XX

din 2007 a Î.C.C.J., Secțiile Unite, și nu cerere în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun.

În raport de probatoriul administrat,

tribunalul a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu

privire la imobilul în litigiu, și care în prezent este inclus în suprafața de

1720 mp, înscris în evidențele cadastrale cu nr. 11.

Instanța a mai reținut că, potrivit

raportului de expertiză topografică întocmit de expertul N.C, terenul menționat

în actul de vânzare-cumpărare nr. 8100/1914, care este revendicat de reclamante,

se suprapune pe amplasamentul terenului care, potrivit relațiilor comunicate de

Primăria sectorului 1, este afectat bazarului Pieței 16 Februarie.

Instanța a reținut, totodată, că prin

raportul de expertiză întocmit de expertul F.F.A., s-a statuat, de asemenea, în

sensul că terenul a cărui retrocedare o solicită reclamantele se află situat în

strada S. fără nr. poștal (fost nr. 38), având o suprafață reală de 700 mp - identificată

între punctele 1, 2, 3, 4, - cu mențiunea că acesta este deținut în posesie de

Consiliul Popular al Sectorului 1.

Reținând că pe terenul de 700 mp se

află doar o construcție ușoară instanța a statuat că în baza art. 9 și art. 10

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se impune restituirea acestui teren către

reclamante.

Pentru a hotărî astfel instanța a

constatat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu instituie o interdicție de

retrocedare a terenurilor pentru care s-au încheiat contracte de asociere, cum

este și cazul terenului în litigiu, pentru care s-a încheiat contract de

asociere între Primăria sectorului 1 București și SC F.H.P.C. SRL care l-a

cesionat către SC T.S.T. SRL.

Împotriva acestei decizii a declarat

apel pârâtul Municipiul București.

În motivarea apelului pârâtul a susținut

că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură deoarece a fost folosit

de Sfatul Popular al Raionului Grivița Roșie ca domeniu public, sens în care

s-a procedat și la scăderea impozitului conform art. 2 din Decretul nr. 18/1952.

Totodată, pârâtul a susținut că prima instanță a ignorat prevederile adresei

nr. 31458/9294 din 14 decembrie 2001, pe care a emis-o prin serviciul său de

nomenclatură urbană, potrivit căreia terenul în litigiu nu este cuprins în

suprafața de 1720 mp situată la adresa din București.

Pârâtul prezintă și cuprinsul art. 645

C. civ., potrivit căruia proprietatea se mai dobândește „prin accesiune sau

încorporațiune prin prescripție prin lege și prin ocupațiune”.

Totodată, pârâtul critică sentința

primei instanței cât privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 62/A din 26

ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul, ca nefondat.

În motivarea deciziei instanța a

reținut, în esență, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu interzic restituirea

în natură către foștii proprietari a imobilelor care aparțin domeniului public

și că imobilul în litigiu a fost identificat, în raport de probatoriile

administrate, prin expertizele efectuate la judecata în primă instanță.

Totodată, instanța a reținut că

atâta timp cât pârâtul nu a soluționat notificarea formulată de reclamante în

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, el se află în culpă

procesuală și datorează acestora cheltuielile de judecată avansate în proces.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului pârâtul a

susținut că, potrivit dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea

formulată de reclamante trebuia însoțită de acte doveditoare ale dreptului de

proprietate și acte doveditoare ale calității de moștenitor. Întrucât

reclamantele nu au depus înscrisurile solicitate și nici elemente de

identificare ale imobilului, pârâtul susține că s-a aflat în imposibilitate

obiectivă de a analiza și soluționa în termenul legal notificarea.

Pârâtul reiterează și apărarea

potrivit căreia terenul în litigiu nu putea fi restituit în natură întrucât, pe

de o parte, nu s-a identificat cu claritate și în afara oricărui dubiu terenul

care a aparținut autorului reclamantelor iar, pe de altă parte, terenul

retrocedat figurează în evidențele cadastrale ca aparținând domeniului public

al statului.

Analizând recursul, în limita

susținerilor pârâtei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, recursul este o cale

extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii

recurate, soarta sa depinzând, în primul rând, de modul cum sunt formulate

motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în

care a fost dezvoltat în condițiile legii poate fi cercetat de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

La rândul său, principiul ierarhiei

în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de

atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a

declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul

acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea

de atac a recursului.

În speța supusă judecății, critica

de nelegalitate fundamentată pe dispozițiile art. 21 -23 din Legea nr. 10/2001 -

în redactarea inițială a legii, potrivit cărora n

otificarea trebuie să cuprindă elementele de

identificare a bunului imobil a cărui retrocedare se cere iar

a

ctele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și,

în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca

anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termenul impus de lege, se

constată că nu a fost formulată prin intermediul apelului, caz în care nu poate

fi primită și verificată direct în recurs.

De altminteri, se observă că pârâtul

nu înțelege să dezvolte în concret această critică ci se rezumă să afirme doar

că notificarea nr. 395 din 14 iunie 2001 nu a fost soluționată timp de 4 ani, scurs

până la momentul sesizării instanței de judecată, „întrucât notificatorul nu a

depus la dosarul administrativ înscrisurile solicitate și nici elementele de

identificare ale imobilului”, fără a detalia în concret care înscrisuri ar fi

fost necesare și de natură să îl împiedice să analizeze pretențiile formulate

de reclamante.

Verificând cuprinsul hotărârii

recurate, se constată că refuzul pârâtei de a soluționa notificarea a fost

motivul pentru care instanțele de fond, în

aplicarea deciziei

nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale I.C.C.J., emisă în interpretarea dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-au

declarat competente să soluționeze pe fond pretențiile formulate

de

reclamante

, statuând, în baza probatoriilor

administrate atât cu privire la calitatea de persoane îndreptățite a

reclamantelor cât și cu privire la întinderea dreptului de proprietate al

autorului lor.

Instanța de recurs nu

poate proceda, astfel cum solicită pârâtul, nici la analizarea criticii de

netemeinicie, referitoare la modalitatea de apreciere a probatoriilor relative

la identificarea terenului în litigiu de către instanțele de fond, nedezvoltată

în concret, întrucât astfel de critici, urmare a abrogării dispozițiilor art.

304 pct. 11 C. proc. civ., scapă controlului instanței de recurs.

Totodată, se constată că argumentul

referitor la apartenența terenului în litigiu domeniului public al localității

nu se constituie într-o critică de nelegalitate la adresa considerentelor

reținute de instanța de apel, pârâtul neargumentând care este impedimentul

legal de retrocedare a unor astfel de terenuri foștilor proprietari în baza

legii de reparație în limitele căreia s-a desfășurat judecata în prezenta

cauză.

Așa fiind, pentru motivele arătate,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a

constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

În conformitate cu prevederile art.

274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul recurent urmează a fi obligat la plata

sumei de

2150 lei

cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei

nr. 62A din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la 2150 lei

cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante S.A.I.R. și V.A.R.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27

octombrie 2010.