ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5578/2010

Asupra recursului constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 mai 2005, reclamantele S.A.I.R. și V.A.R.I. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București și Primăria Sectorului 1 București cerând să fie obligații să le recunoască dreptul de proprietate și să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 700 mp situat în Municipiul București sector 1. În motivarea cererii reclamantele au arătat că autorul lor A.S. a dobândit în proprietate în anul 1914, prin cumpărare, un teren în suprafață de 1200 mp la adresa mai sus arătată din care a înstrăinat o suprafață de 300 mp către cumpărătorii L.M. și P. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2036/1954.

Reclamantele susțin că diferența de teren care a rămas în proprietatea autorului lor a fost preluată de stat, în folosința Sfatului Popular al Raionului Grivița Roșie, astfel cum rezultă din referatul nr. 105275 din 15 decembrie 1958 întocmit de inspectorul de la circumscripția nr. 19. Prin sentința civilă nr. 591 din 26 mai 2005, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca fiind inadmisibilă. În motivarea sentinței instanța a reținut că pretențiile formulate de reclamante intră în sfera de reglementare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și că, prealabil sesizării instanței, reclamantele aveau obligația de a formula notificare în condițiile prevăzute de art. 21-24 din acest act normativ, caz în care cererea dedusă judecății este prematur formulată.

Prin decizia civilă nr. 40/A din 26 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de reclamante, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. În motivarea deciziei instanța a reținut că procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 a fost respectată de către reclamante, iar conduita culpabilă a pârâtei de a nu soluționa notificarea nu le poate afecta accesul la justiție. Totodată, instanța a constatat că există contradicție între considerentele sentinței, în care s-a reținut prematuritatea cererii deduse judecății, și dispozitivul acesteia prin care s-a reținut excepția inadmisibilității.

Prin sentința civilă nr. 182 din 8 februarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și-a declinat, în condițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, reținând că imobilul în litigiu are o valoare de doar 219.359 RON. Prin sentința civilă nr.11148 din 23 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București, reținând că valoarea imobilului în litigiu este de 819.043 lei, caz în care, în raport de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului în primă instanță revine tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 48 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a stabilit competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantele S.A.I.R. și V.A.R.I. și pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Primăria Sectorului 1 București, în favoarea Tribunalului București. În motivarea sentinței s-a reținut că, în raport de data înregistrării cererii de chemare în judecată, 26 mai 2005, de valoarea obiectului 250.000 RON și de dispozițiile O.U.G. nr. 138/2000, competența de soluționare a litigiului în primă instanță aparține tribunalului. Prin sentința civilă nr. 944 din 24 iunie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 1 București, pentru lipsa calității procesuale pasive.

Prin aceeași sentință a fost admisă cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului București, pârât care a fost obligat să restituie reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Municipiul București Sectorul 1, în suprafață de 700 mp, astfel cum a fost identificat în raportul de expertiză întocmit de expert F.F.A., între pct. 1, 2, 3, 4, 1. În motivarea sentinței instanța a reținut că reclamantele au dedus judecății o cerere întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale deciziei nr. XX din 2007 a Î.C.C.J., Secțiile Unite, și nu cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

În raport de probatoriul administrat, tribunalul a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, și care în prezent este inclus în suprafața de 1720 mp, înscris în evidențele cadastrale cu nr. 11. Instanța a mai reținut că, potrivit raportului de expertiză topografică întocmit de expertul N.C, terenul menționat în actul de vânzare-cumpărare nr. 8100/1914, care este revendicat de reclamante, se suprapune pe amplasamentul terenului care, potrivit relațiilor comunicate de Primăria sectorului 1, este afectat bazarului Pieței 16 Februarie.

Instanța a reținut, totodată, că prin raportul de expertiză întocmit de expertul F.F.A., s-a statuat, de asemenea, în sensul că terenul a cărui retrocedare o solicită reclamantele se află situat în strada S. fără nr. poștal (fost nr. 38), având o suprafață reală de 700 mp - identificată între punctele 1, 2, 3, 4, - cu mențiunea că acesta este deținut în posesie de Consiliul Popular al Sectorului 1. Reținând că pe terenul de 700 mp se află doar o construcție ușoară instanța a statuat că în baza art. 9 și art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se impune restituirea acestui teren către reclamante. Pentru a hotărî astfel instanța a constatat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu instituie o interdicție de retrocedare a terenurilor pentru care s-au încheiat contracte de asociere, cum este și cazul terenului în litigiu, pentru care s-a încheiat contract de asociere între Primăria sectorului 1 București și SC F.H.P.C.

SRL care l-a cesionat către SC T.S.T. SRL. Împotriva acestei decizii a declarat apel pârâtul Municipiul București. În motivarea apelului pârâtul a susținut că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură deoarece a fost folosit de Sfatul Popular al Raionului Grivița Roșie ca domeniu public, sens în care s-a procedat și la scăderea impozitului conform art. 2 din Decretul nr. 18/1952. Totodată, pârâtul a susținut că prima instanță a ignorat prevederile adresei nr. 31458/9294 din 14 decembrie 2001, pe care a emis-o prin serviciul său de nomenclatură urbană, potrivit căreia terenul în litigiu nu este cuprins în suprafața de 1720 mp situată la adresa din București. Pârâtul prezintă și cuprinsul art. 645 C. civ., potrivit căruia proprietatea se mai dobândește „prin accesiune sau încorporațiune prin prescripție prin lege și prin ocupațiune”.

Totodată, pârâtul critică sentința primei instanței cât privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia nr. 62/A din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat. În motivarea deciziei instanța a reținut, în esență, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu interzic restituirea în natură către foștii proprietari a imobilelor care aparțin domeniului public și că imobilul în litigiu a fost identificat, în raport de probatoriile administrate, prin expertizele efectuate la judecata în primă instanță. Totodată, instanța a reținut că atâta timp cât pârâtul nu a soluționat notificarea formulată de reclamante în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, el se află în culpă procesuală și datorează acestora cheltuielile de judecată avansate în proces.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâtul a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată de reclamante trebuia însoțită de acte doveditoare ale dreptului de proprietate și acte doveditoare ale calității de moștenitor. Întrucât reclamantele nu au depus înscrisurile solicitate și nici elemente de identificare ale imobilului, pârâtul susține că s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a analiza și soluționa în termenul legal notificarea. Pârâtul reiterează și apărarea potrivit căreia terenul în litigiu nu putea fi restituit în natură întrucât, pe de o parte, nu s-a identificat cu claritate și în afara oricărui dubiu terenul care a aparținut autorului reclamantelor iar, pe de altă parte, terenul retrocedat figurează în evidențele cadastrale ca aparținând domeniului public al statului.

Analizând recursul, în limita susținerilor pârâtei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente: În drept, recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii recurate, soarta sa depinzând, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost dezvoltat în condițiile legii poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție. La rândul său, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor.

În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului. În speța supusă judecății, critica de nelegalitate fundamentată pe dispozițiile art. 21 -23 din Legea nr. 10/2001 - în redactarea inițială a legii, potrivit cărora n otificarea trebuie să cuprindă elementele de identificare a bunului imobil a cărui retrocedare se cere iar a ctele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termenul impus de lege, se constată că nu a fost formulată prin intermediul apelului, caz în care nu poate fi primită și verificată direct în recurs.

De altminteri, se observă că pârâtul nu înțelege să dezvolte în concret această critică ci se rezumă să afirme doar că notificarea nr. 395 din 14 iunie 2001 nu a fost soluționată timp de 4 ani, scurs până la momentul sesizării instanței de judecată, „întrucât notificatorul nu a depus la dosarul administrativ înscrisurile solicitate și nici elementele de identificare ale imobilului”, fără a detalia în concret care înscrisuri ar fi fost necesare și de natură să îl împiedice să analizeze pretențiile formulate de reclamante.

Verificând cuprinsul hotărârii recurate, se constată că refuzul pârâtei de a soluționa notificarea a fost motivul pentru care instanțele de fond, în aplicarea deciziei nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale I.C.C.J., emisă în interpretarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-au declarat competente să soluționeze pe fond pretențiile formulate de reclamante , statuând, în baza probatoriilor administrate atât cu privire la calitatea de persoane îndreptățite a reclamantelor cât și cu privire la întinderea dreptului de proprietate al autorului lor.

Instanța de recurs nu poate proceda, astfel cum solicită pârâtul, nici la analizarea criticii de netemeinicie, referitoare la modalitatea de apreciere a probatoriilor relative la identificarea terenului în litigiu de către instanțele de fond, nedezvoltată în concret, întrucât astfel de critici, urmare a abrogării dispozițiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., scapă controlului instanței de recurs. Totodată, se constată că argumentul referitor la apartenența terenului în litigiu domeniului public al localității nu se constituie într-o critică de nelegalitate la adresa considerentelor reținute de instanța de apel, pârâtul neargumentând care este impedimentul legal de retrocedare a unor astfel de terenuri foștilor proprietari în baza legii de reparație în limitele căreia s-a desfășurat judecata în prezenta cauză.

Așa fiind, pentru motivele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. În conformitate cu prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul recurent urmează a fi obligat la plata sumei de 2150 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 62A din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurent la 2150 lei cheltuieli de judecată către intimatele-reclamante S.A.I.R. și V.A.R.I.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2010.