ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3871/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 18246 din 17 octombrie 2004 reclamantele V.V., I.C., M.G. au chemat în judecată Municipiul București, Consiliul local al sectorului 1 și Administrația Piețelor Sector 1 solicitând ca pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul teren în suprafață de 453 mp situat în București. În motivarea acțiunii reclamantele au arătat că autorii lor V.D. și V.N. au avut în proprietate imobilul teren în suprafață de 853,10 mp, situat în București, imobil care a fost preluat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950.

În prezent suprafața revendicată reprezintă diferența dintre suprafața inițială a imobilului și suprafața de teren ocupată de stat prin deciziile autorităților de sistematizare. Urmare a strămutării judecării cauzei dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea nr. 1826 din 8 martie 2005, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5. Prin sentința civilă nr. 3153 din 3 mai 2006 pronunțată de această instanță s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în raport cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b), art. 158 alin. (1) și art. 159 pct. 2 C. proc. civ. Soluționând cauza pe fond, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1521 din 14 noiembrie 2006 prin care a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare imobiliară pentru lipsa calității reclamantelor de proprietari exclusivi asupra imobilului în litigiu.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că referitor la imobilul în litigiu reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr. 2502 din 17 februarie 2004 emisă de Primarul General s-a restituit în natură reclamantelor imobilul situat în București, respectiv, conform raportului de expertiză, o parte din încăperile din imobilul construcție S + P + 2E + M și teren în suprafață de 175,31 mp din totalul de 374 mp teren ce reprezintă teren aferent construcției și curtea interioară. Prin aceeași dispoziție s-a reținut că terenul de 453 mp este ocupat de Piața Dorobanți, deci aparține domeniului public astfel că nu face obiectul restituirii. Această dispoziție nu a fost contestată de reclamante pe calea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, acestea formulând prezenta acțiune în revendicare potrivit dreptului comun.

Instanța de fond a reținut că reclamantele sunt moștenitoarele lui V.D., unul dintre beneficiarii actului de partaj voluntar, nefiind proprietarii exclusivi ai imobilului, autorul N.D. având și alți moștenitori, după cum rezultă din conținutul actului de partaj voluntar. Reclamantele au declarat apel împotriva sentinței pronunțate în cauză, susținând că aceasta reprezintă o eroare judiciară, de interpretare eronată a principiului unanimității, care în prezent este căzut în desuetudine în cazul acțiunilor în revendicare, că de o astfel de acțiune introdusă de către una sau mai multe persoane îndreptățite beneficiază ulterior și ceilalți moștenitori. Prin decizia civilă nr. 254 din 17 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că, în aplicarea regulii unanimității, jurisprudența a decis că acțiunea în revendicare a unui bun indiviz îndreptată împotriva terților nu poate fi solicitată numai de unui (unii) dintre coindivizari, întrucât o asemenea acțiune are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu pentru toți coproprietarii și readucerea lui la masa indiviză, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote-părți ideale nedeterminate în materialitatea sa. În speță, imobilul revendicat este un bun indiviz, cuvenit, pe cote-părți moștenitorilor foștilor proprietari, iar acțiunea în revendicare s-a introdus numai de către o parte din coindivizari.

S-a mai reținut că nu pot fi avute în vedere susținerile apelantelor în sensul inaplicabilității principiului unanimității acțiunii în revendicare referitor la imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, pentru această categorie de imobile Legea nr. 10/2001 prevăzând o procedură specială, pe care de altfel reclamantele au urmat-o. Prezenta acțiune în revendicare nu a fost întemeiată pe dispozițiile legii de reparație, ci reprezintă o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. astfel că soluția instanței de fond este legală și temeinică. Decizia pronunțată în apel a fost atacată cu recurs de către reclamante, care au invocat ca temei juridic prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că decizia recurată „este nelegală pentru argumentele următoare”: - acțiunea în revendicare, indiferent de situație nu poate fi declarată inadmisibilă atâta timp cât este garantată de Constituție, ea poate să fie respinsă numai ca neîntemeiată; - în susținerea principiului unanimității instanța se întemeiază pe jurisprudența, care însă nu poate veni ca fundament sau temei de drept pentru a justifica o anumită soluție judiciară; - ideea unanimității este numai aparent fondată pentru că cererea unui coproprietar nu poate să fie condiționată de acceptul celuilalt, deoarece aceasta ar însemna exercitarea dreptului în funcție de voința altei persoane; - dispozițiile legale permit promovarea unei revendicări de către oricare dintre coproprietari, în mod independent; legea stabilește că nimeni nu poate fi obligat să rămână în stare de coproprietate și în consecință, fiecare dintre coproprietari va fi în același timp unul pentru celălalt și debitor și creditorul obligației de a face, iar în speță, reclamantele, în calitate de creditoare ale celuilalt coproprietar sunt îndrituite să promoveze o acțiune în revendicare atât în nume propriu cât și pe ceea ce ar aparține debitorului coproprietar.

Consiliul local al sectorului 1, prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând argumentele recurentelor-reclamante. Recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul considerentelor ce succed. Reclamantele din prezenta cauză au investit instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Fiind un act de dispoziție, acțiunea în revendicare a unui imobil aflat în indiviziune nu poate fi formulată decât de către toți coproprietarii bunului, deoarece nici un proprietar nu are drept exclusiv asupra vreunei părți determinate ci numai un drept exclusiv asupra unei cote-părți ideale abstracte din acea proprietate.

Această regulă a unanimității, imperativă în materia acțiunii în revendicare pe dreptul comun nu a fost respectată în cauză, prezenta acțiune fiind introdusă numai de către o parte din coindivizari, deși bunul revendicat este un bun indiviz. Motivele invocate de recurenți, chiar dacă sunt prezentate structurat, susțin teoria inaplicabilității regulii unanimității, însă argumentele invocate sunt specifice procedurii prevăzute prin Legea nr. 10/2001, unde într-adevăr nu funcționează o asemenea regulă a unanimității, soluția adoptată în acest mod în practică fiind validată și confirmată legislativ prin completarea art. 4 din Legea nr. 10/2001. În speță însă, acțiunea nu este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci este o acțiune de drept comun, cu reguli specifice, în sensul celor menționate și care nu au fost respectate în cauză.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele V.V., I.C. și M.G.E. împotriva deciziei nr. 254 din 17 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2008.