ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3871/2008
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3871/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată inițial
pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 18246 din 17 octombrie
2004 reclamantele V.V., I.C., M.G. au chemat în judecată Municipiul București,
Consiliul local al sectorului 1 și Administrația Piețelor Sector 1 solicitând
ca pârâții să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie
imobilul teren în suprafață de 453 mp situat în București.
În motivarea acțiunii reclamantele
au arătat că autorii lor V.D. și V.N. au avut în proprietate imobilul teren în
suprafață de 853,10 mp, situat în București, imobil care a fost preluat în mod
abuziv prin Decretul nr. 92/1950. În prezent suprafața revendicată reprezintă
diferența dintre suprafața inițială a imobilului și suprafața de teren ocupată
de stat prin deciziile autorităților de sistematizare.
Urmare a strămutării judecării
cauzei dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea nr. 1826
din 8 martie 2005, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului
5.
Prin sentința civilă nr. 3153 din 3
mai 2006 pronunțată de această instanță s-a declinat competența de soluționare
a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, în raport cu
prevederile art. 2 pct. 1 lit. b), art. 158 alin. (1) și art. 159 pct. 2 C.
proc. civ.
Soluționând cauza pe fond,
Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr.
1521 din 14 noiembrie 2006 prin care a respins ca inadmisibilă acțiunea în
revendicare imobiliară pentru lipsa calității reclamantelor de proprietari exclusivi
asupra imobilului în litigiu.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a
reținut că referitor la imobilul în litigiu reclamantele au formulat notificare
în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr. 2502 din 17 februarie
2004 emisă de Primarul General s-a restituit în natură reclamantelor imobilul
situat în București, respectiv, conform raportului de expertiză, o parte din
încăperile din imobilul construcție S + P + 2E + M și teren în suprafață de
175,31 mp din totalul de 374 mp teren ce reprezintă teren aferent construcției
și curtea interioară.
Prin aceeași dispoziție s-a reținut
că terenul de 453 mp este ocupat de Piața Dorobanți, deci aparține domeniului
public astfel că nu face obiectul restituirii.
Această dispoziție nu a fost
contestată de reclamante pe calea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001,
acestea formulând prezenta acțiune în revendicare potrivit dreptului comun.
Instanța de fond a reținut că
reclamantele sunt moștenitoarele lui V.D., unul dintre beneficiarii actului de
partaj voluntar, nefiind proprietarii exclusivi ai imobilului, autorul N.D.
având și alți moștenitori, după cum rezultă din conținutul actului de partaj
voluntar.
Reclamantele au declarat apel
împotriva sentinței pronunțate în cauză, susținând că aceasta reprezintă o eroare
judiciară, de interpretare eronată a principiului unanimității, care în prezent
este căzut în desuetudine în cazul acțiunilor în revendicare, că de o astfel de
acțiune introdusă de către una sau mai multe persoane îndreptățite beneficiază
ulterior și ceilalți moștenitori.
Prin decizia civilă nr. 254 din 17
aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,
apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii s-a
reținut că, în aplicarea regulii unanimității, jurisprudența a decis că
acțiunea în revendicare a unui bun indiviz îndreptată împotriva terților nu
poate fi solicitată numai de unui (unii) dintre coindivizari, întrucât o
asemenea acțiune are ca scop recunoașterea dreptului de proprietate asupra
bunului în litigiu pentru toți coproprietarii și readucerea lui la masa
indiviză, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei
cote-părți ideale nedeterminate în materialitatea sa.
În speță, imobilul revendicat este
un bun indiviz, cuvenit, pe cote-părți moștenitorilor foștilor proprietari, iar
acțiunea în revendicare s-a introdus numai de către o parte din coindivizari.
S-a mai reținut că nu pot fi avute
în vedere susținerile apelantelor în sensul inaplicabilității principiului
unanimității acțiunii în revendicare referitor la imobilele trecute abuziv în
proprietatea statului, pentru această categorie de imobile Legea nr. 10/2001
prevăzând o procedură specială, pe care de altfel reclamantele au urmat-o.
Prezenta acțiune în revendicare nu a
fost întemeiată pe dispozițiile legii de reparație, ci reprezintă o acțiune în
revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. astfel
că soluția instanței de fond este legală și temeinică.
Decizia pronunțată în apel a fost
atacată cu recurs de către reclamante, care au invocat ca temei juridic
prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs
se susține că decizia recurată „este nelegală pentru argumentele următoare”:
- acțiunea în revendicare,
indiferent de situație nu poate fi declarată inadmisibilă atâta timp cât este
garantată de Constituție, ea poate să fie respinsă numai ca neîntemeiată;
- în susținerea principiului
unanimității instanța se întemeiază pe jurisprudența, care însă nu poate veni
ca fundament sau temei de drept pentru a justifica o anumită soluție judiciară;
- ideea unanimității este numai
aparent fondată pentru că cererea unui coproprietar nu poate să fie
condiționată de acceptul celuilalt, deoarece aceasta ar însemna exercitarea
dreptului în funcție de voința altei persoane;
- dispozițiile legale permit
promovarea unei revendicări de către oricare dintre coproprietari, în mod
independent; legea stabilește că nimeni nu poate fi obligat să rămână în stare
de coproprietate și în consecință, fiecare dintre coproprietari va fi în
același timp unul pentru celălalt și debitor și creditorul obligației de a
face, iar în speță, reclamantele, în calitate de creditoare ale celuilalt
coproprietar sunt îndrituite să promoveze o acțiune în revendicare atât în nume
propriu cât și pe ceea ce ar aparține debitorului coproprietar.
Consiliul local al sectorului 1,
prin Primar, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea
recursului ca nefondat, combătând argumentele recurentelor-reclamante.
Recursul declarat în cauză este
nefondat, în sensul considerentelor ce succed.
Reclamantele din prezenta cauză au
investit instanța cu o acțiune în revendicare de drept comun întemeiată pe
dispozițiile art. 480 C. civ.
Fiind un act de dispoziție, acțiunea
în revendicare a unui imobil aflat în indiviziune nu poate fi formulată decât
de către toți coproprietarii bunului, deoarece nici un proprietar nu are drept
exclusiv asupra vreunei părți determinate ci numai un drept exclusiv asupra
unei cote-părți ideale abstracte din acea proprietate.
Această regulă a unanimității,
imperativă în materia acțiunii în revendicare pe dreptul comun nu a fost
respectată în cauză, prezenta acțiune fiind introdusă numai de către o parte
din coindivizari, deși bunul revendicat este un bun indiviz.
Motivele invocate de recurenți,
chiar dacă sunt prezentate structurat, susțin teoria inaplicabilității regulii
unanimității, însă argumentele invocate sunt specifice procedurii prevăzute
prin Legea nr. 10/2001, unde într-adevăr nu funcționează o asemenea regulă a
unanimității, soluția adoptată în acest mod în practică fiind validată și
confirmată legislativ prin completarea art. 4 din Legea nr. 10/2001.
În speță însă, acțiunea nu este
întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci este o acțiune de drept comun,
cu reguli specifice, în sensul celor menționate și care nu au fost respectate
în cauză.
Față de considerentele expuse,
Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în baza
art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de
reclamantele V.V., I.C. și M.G.E. împotriva deciziei nr. 254 din 17 aprilie
2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iunie 2008.