ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7089/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 15 aprilie 2005, sub nr. 5226/2005, reclamantul V.G. a chemat în judecată pe pârâtul municipiul București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia să răspundă la notificarea de restituire a terenului situat în București, înregistrată sub nr. 24515 din 15 februarie 2002. Judecătoria sectorului 3 București, prin sentința civilă nr. 5312 din 10 iunie 2005, a admis acțiunea și 1-a obligat pe pârât să emită dispoziție cu privire la cererea de restituire a terenului situat în București, în condițiile legii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul. Reținând că judecarea pricinii în primă instanță s-a făcut cu încălcarea normelor de competență teritorială prevăzute de art. 5 C. proc. civ., Tribunalul București, secția a V a civilă, prin decizia civilă nr. 486 din 21 martie 2006, a admis apelul, a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei sectorului 5 București, în a cărei rază teritorială își are sediul pârâtul. Judecătoria sectorului 5 București, unde pricina a fost înregistrată sub nr. 11645/302/2006, s-a desesizat prin declinare de competență în favoarea Tribunalului București, secția civilă, sens în care a pronunțat sentința civilă nr. 6721 din 27 octombrie 2006, reținând că în primă instanță competența de soluționare a pricinii revine tribunalului, conform statuărilor asupra recursului în interesul legii admis prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Învestit prin declinare de competență, Tribunalul București, secția a IV- a civilă, a soluționat pricina prin sentința civilă nr. 1613 din 6 decembrie 2006, prin care a admis acțiunea și 1-a obligat pe pârât să soluționeze prin dispoziție motivată notificarea formulată de reclamant, emisă sub nr. 283/2002 de BEJ I.R., privind imobilul situat în București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a formulat notificarea nr. 283 din 10 februarie 2002, înregistrată la Primăria municipiului București la data de 15 februarie 2002 și că entitatea sesizată nu a soluționat-o în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, prin dispoziție motivată, deși acest termen era unul imperativ și nu se poate interpreta că ar fi fost prorogat potrivit art. 23 pct. 1 din H.G.

nr. 498/2003, întrucât în cazul în care entitatea notificată considera că nu au fost depuse toate actele doveditoare avea posibilitatea să emită o dispoziție de respingere a notificării, iar nu să rămână în pasivitate. Sentința susmenționată a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care prin decizia civilă nr. 258/A din 26 aprilie 2007 a respins apelul pârâtului ca nefondat, pentru următoarele motive: Prima instanță a admis corect acțiunea, constatând că în mod nejustificat pârâtul și-a încălcat obligația legală înscrisă în art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată, de a soluționa notificarea cu care a fost sesizat de reclamant.

Deși termenul de 60 de zile prevăzut de art.25 din Legea nr. 10/2001 nu este unul imperativ, în lipsă de sancțiune legală în caz de încălcare a acestuia, totuși nu se justifică în nici un fel nerespectarea sa prin nesolutionarea notificării timp de aproximativ 5 ani de la data înregistrării la unitatea deținătoare. Interpretarea pe care o dă apelantul-pârât textelor legale din art. 23 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată nu poate fî acceptată, căci ea conduce la o neaplicare a legii, contrar principiului de drept după care normele juridice trebuie interpretate în sensul aplicării lor și nu al neaplicării lor.

Astfel, interpretând că termenul de 60 de zile de soluționare a notificării curge pentru unitatea deținătoare de la data depunerii actelor doveditoare, acte ce pot fi depuse de către solicitant, conform art. 23 din lege, până la data soluționării notificării, apelantul dă o interpretare acestor texte care conduce în fond la o neaplicare a legii, ceea ce nu este permis. O atare interpretare nu poate fi acceptată odată în plus pentru că ea deschide calea încălcării dreptului de acces la instanță al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei decizii emisă în soluționarea notificării lor, aceștia nu-și pot valorifica garanțiile procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii și lipsite de orice eficiență.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâtul, criticând-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, după cum urmează: 1. în mod greșit instanța de apel a confirmat soluția fondului privind obligarea unității deținătoare să răspundă la notificarea reclamantului prin dispoziție motivată. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

Termenul de 60 de zile de soluționare a notificării poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care înțelege să se folosească în dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, însă dacă odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul începe să curgă de la data depunerii acestora. Mai mult, după apariția Legii nr. 247/2005, ce modifică Legea nr. 10/2001, se precizează că unitatea deținătoare va emite dispoziție numai când notificatorul a depus toate actele în susținerea notificării. Având în vedere că reclamantul nu a depus toate actele de care înțelege să se folosească în susținerea notificării sau o adresă prin care să aducă la cunoștința comisiei faptul că nu mai are alte acte de depus, termenul de 60 de zile nu a început să curgă.

2. În mod greșit instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se putea reține culpa sa procesuală, așa cum prevede art. 274 C. proc. civ. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: 1. Conform art. 23 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după ultima republicare a legii), în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 22 (art. 23 după ultima republicare a legii), unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Așa cum a susținut și recurentul, aceste dispoziții legale stabilesc două date de referință pentru calculul termenului de 60 de zile de soluționare a notificării, respectiv fie data înregistrării notificării, fie, după caz, data depunerii actelor doveditoare Data înregistrării notificării marchează momentul de la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care a înțeles să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, pct. 23.1 alin. (2) și (3) din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data sesizării instanței și deci aplicabile litigiului pendinte.

În cazul în care unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să comunice în scris persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluționare a notificării până la data completării documentației de restituire, pct. 23.1 alin. (4) din Normele metodologice.

Din datele speței rezultă că reclamantul a înregistrat notificarea de restituire la unitatea deținătoare la data de 15 februarie 2002, sub nr. 24515, și a depus odată cu aceasta actele doveditoare de care a înțeles să se prevaleze în soluționarea ei, individualizate în cuprinsul notificării existente la fila 11 din dosarul Judecătoriei sectorului 3 București nr. 5226/2005, fără însă ca unitatea deținătoare să îi solicite în scris, în 60 de zile de la primirea notificării, completarea documentației de restituire, astfel că într-o atare situație, unitatea deținătoare avea obligația să se pronunțe asupra notificării de restituire în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, în limita actelor depuse de reclamant, respectiv până la data de 15 aprilie 2002. Prin urmare, critica după care termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării nu a început să curgă întrucât reclamantul nu ar fi depus toate actele doveditoare odată cu notificarea de restituire, nu este fondată, prorogarea pe care o invocă în fapt recurentul neoperând cât timp acesta nu și-a îndeplinit obligația legală de a-i comunica în scris notificatorului, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare.

Contrar susținerilor recurentului, nici după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 modul de calcul al termenului de 60 de zile pentru soluționarea notificării nu s-a schimbat, acesta având în continuare cele două date de referință prevăzute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005. Faptul că prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 s-a dat posibilitatea persoanei îndreptățite să depună actele doveditoare până la data soluționării notificării nu are nici o semnificație în ceea ce privește durata sau modul de calcul al termenului de soluționare a notificării, care urmează regulile prevăzute la art. 25 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 republicată [art. 23 alin. (1) în forma inițială a legii], a căror analiză s-a făcut anterior.

După raționamentul recurentului, potrivit căruia atâta timp cât notificatorul nu a depus toate actele doveditoare, dar el are posibilitatea să le depună până la soluționarea notificării, termenul de soluționare a notificării nu începe să curgă, s-ar ajunge la situația în care unitatea deținătoare n-ar fi ținută niciodată de obligația de a răspunde la notificare.

Or, așa cum corect a reținut și instanța de apel, o asemenea teză este de neacceptat, pe de o parte pentru că ea conduce în fapt la o neaplicare a legii, iar pe de altă parte pentru că ar deschide calea încălcării dreptului de acces la instanță al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei decizii emisă în soluționarea notificării lor, aceștia nu-și pot valorifica garanțiile procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii și lipsite de orice eficiență.

Având în vedere că reclamantul a depus odată cu notificarea actele de care a înțeles să se prevaleze în susținerea acesteia, iar entitatea notificată nu i-a comunicat în scris necesitatea completării actelor doveditoare în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, în mod corect instanța de apel a concluzionat că aceasta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 23 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după republicarea legii), aceea de soluționare a notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării; mai mult, obligației de soluționare a notificării nu i s-a dat curs de către recurentul-pârât nici până în prezent, impunându-se, așadar, obligarea sa la executarea acestei îndatoriri pe temeiul art. 1073 C. civ., ceea ce justifică legalitatea soluțiilor pronunțate în acest sens în cauză.

Așa fiind, nu se poate imputa instanței de apel că ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile din Legea nr. 10/2001 referitoare la modul de calcul al termenului de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare; criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecința inaplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2. În condițiile în care apelul pârâtului a fost respins, înseamnă că această parte se află în culpă procesuală în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că în mod corect instanța de apel 1-a obligat pe apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea corectă a legii și sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată.

Ca atare, nici din acest punct de vedere nu-și găsește aplicabilitatea în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Față de considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului nu este fondat, urmând a-1 respinge în consecință, conform art. 312 alin. (l) C. proc. civ. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-pârât, care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant; aceste cheltuieli se ridică la suma de 100 lei și reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanța de la fila 8 din dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 258/A din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Obligă recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant V.G. suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2007.