ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7089/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7089/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București

la data de 15 aprilie 2005, sub nr. 5226/2005, reclamantul V.G. a chemat în

judecată pe pârâtul municipiul București, solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea acestuia să răspundă la notificarea de

restituire a terenului situat în București, înregistrată sub nr. 24515 din 15

februarie 2002.

Judecătoria sectorului 3 București, prin sentința

civilă nr. 5312 din 10 iunie 2005, a admis acțiunea și 1-a obligat pe pârât să

emită dispoziție cu privire la cererea de restituire a terenului situat în

București, în condițiile legii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul.

Reținând că judecarea pricinii în primă instanță s-a

făcut cu încălcarea normelor de competență teritorială prevăzute de art. 5 C.

proc. civ., Tribunalul București, secția a

V

a civilă, prin decizia

civilă nr. 486 din 21 martie 2006, a admis apelul, a anulat sentința atacată și

a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei sectorului 5 București,

în a cărei rază teritorială își are sediul pârâtul.

Judecătoria sectorului 5 București, unde pricina a

fost înregistrată sub nr. 11645/302/2006, s-a desesizat prin declinare de

competență în favoarea Tribunalului București, secția civilă, sens în care a

pronunțat sentința civilă nr. 6721 din 27 octombrie 2006, reținând că în primă

instanță competența de soluționare a pricinii revine tribunalului, conform

statuărilor asupra recursului în interesul legii admis prin Decizia nr. IX din

20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Învestit prin declinare de competență, Tribunalul

București, secția a

IV-

a civilă, a soluționat pricina prin sentința

civilă nr. 1613 din 6 decembrie 2006, prin care a admis acțiunea și 1-a obligat

pe pârât să soluționeze prin dispoziție motivată notificarea formulată de

reclamant, emisă sub nr. 283/2002 de BEJ I.R., privind imobilul situat în

București.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

reclamantul a formulat notificarea nr. 283 din 10 februarie 2002,

înregistrată la Primăria municipiului

București la data de 15 februarie 2002 și că entitatea sesizată nu a

soluționat-o în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr.

10/2001, prin dispoziție motivată, deși acest termen era unul imperativ și nu

se poate interpreta că ar fi fost prorogat potrivit art. 23 pct. 1 din H.G. nr.

498/2003, întrucât în cazul în care entitatea notificată considera că nu au

fost depuse toate actele doveditoare avea posibilitatea să emită o dispoziție

de respingere a notificării, iar nu să rămână în pasivitate.

Sentința susmenționată a fost confirmată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

care prin decizia civilă nr. 258/A din 26 aprilie 2007 a respins apelul

pârâtului ca nefondat, pentru următoarele motive:

Prima instanță a admis corect acțiunea, constatând că

în mod nejustificat pârâtul și-a încălcat obligația legală înscrisă în art. 25

din Legea nr. 10/2001 republicată, de a soluționa notificarea cu care a fost

sesizat de reclamant.

Deși termenul de 60 de zile prevăzut de art.25 din

Legea nr. 10/2001 nu este unul imperativ, în lipsă de sancțiune legală în caz

de încălcare a acestuia, totuși nu se justifică în nici un fel nerespectarea sa

prin nesolutionarea notificării timp de aproximativ 5 ani de la data

înregistrării la unitatea deținătoare.

Interpretarea pe care o dă apelantul-pârât textelor

legale din art. 23 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată nu poate fî

acceptată, căci ea conduce la o neaplicare a legii, contrar principiului de

drept după care normele juridice trebuie interpretate în sensul aplicării lor

și nu al neaplicării lor.

Astfel, interpretând că termenul de 60 de zile de

soluționare a notificării curge pentru unitatea deținătoare de la data

depunerii actelor doveditoare, acte ce pot fi depuse de către solicitant,

conform art. 23 din lege, până la data soluționării notificării, apelantul dă o

interpretare acestor texte care conduce în fond la o neaplicare a legii, ceea

ce nu este permis.

O atare interpretare nu poate fi acceptată odată în

plus pentru că ea deschide calea încălcării dreptului de acces la instanță al

beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei decizii emisă în

soluționarea notificării lor, aceștia nu-și pot valorifica garanțiile

procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

(dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii și lipsite

de orice eficiență.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

pârâtul, criticând-o în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, după cum urmează:

fondului privind obligarea unității deținătoare să răspundă la notificarea

reclamantului prin dispoziție motivată.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de

60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de

restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

Termenul de 60 de zile de soluționare a notificării

poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data

depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată

cu notificarea toate actele de care înțelege să se folosească în dovedirea

cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii

notificării, însă dacă odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare,

termenul începe să curgă de la data depunerii acestora.

Mai mult, după apariția Legii nr. 247/2005, ce

modifică Legea nr. 10/2001, se precizează că unitatea deținătoare va emite

dispoziție numai când notificatorul a depus toate actele în susținerea

notificării.

Având în vedere că reclamantul nu a depus toate

actele de care înțelege să se folosească în susținerea notificării sau o adresă

prin care să aducă la cunoștința comisiei faptul că nu mai are alte acte de

depus, termenul de 60 de zile nu a început să curgă.

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se putea

reține culpa sa procesuală, așa cum prevede art. 274 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

(art. 25 după ultima republicare a legii), în termen de 60 zile de la

înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare,

potrivit art. 22 (art. 23 după ultima republicare a legii), unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.

Așa cum a susținut și recurentul, aceste dispoziții

legale stabilesc două date de referință pentru calculul termenului de 60 de

zile de soluționare a notificării, respectiv fie data înregistrării

notificării, fie, după caz, data depunerii actelor doveditoare

Data înregistrării notificării marchează momentul de

la care curge termenul de 60 de zile atunci când persoana îndreptățită a depus

odată cu notificarea toate actele de care a înțeles să se prevaleze pentru

dovedirea cererii de restituire, caz în care unitatea deținătoare este obligată

să se pronunțe numai pe baza acestora, pct. 23.1 alin. (2) și (3) din Normele

Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

498/2003, în vigoare la data sesizării instanței și deci aplicabile litigiului

pendinte.

În cazul în care unitatea deținătoare, în urma

analizei actelor doveditoare deja depuse, apreciază că acestea sunt

insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, ea este obligată să

comunice în scris persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la

primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, numai astfel

operând o prorogare a termenului de 60 de zile de soluționare a notificării

până la data completării documentației de restituire, pct. 23.1 alin. (4) din

Normele metodologice.

Din datele speței rezultă că reclamantul a

înregistrat notificarea de restituire la unitatea deținătoare la data de 15

februarie 2002, sub nr. 24515, și a depus odată cu aceasta actele doveditoare

de care a înțeles să se prevaleze în soluționarea ei, individualizate în

cuprinsul notificării existente la fila 11 din dosarul Judecătoriei sectorului

3 București nr. 5226/2005, fără însă ca unitatea deținătoare să îi solicite în

scris, în 60 de zile de la primirea notificării, completarea documentației de

restituire, astfel că într-o atare situație, unitatea deținătoare avea

obligația să se pronunțe asupra notificării de restituire în termen de 60 de

zile de la data înregistrării acesteia, în limita actelor depuse de reclamant,

respectiv până la data de 15 aprilie 2002.

Prin urmare, critica după care termenul de 60 de zile

prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării nu a început să

curgă întrucât reclamantul nu ar fi depus toate actele doveditoare odată cu

notificarea de restituire, nu este fondată, prorogarea pe care o invocă în fapt

recurentul neoperând cât timp acesta nu și-a îndeplinit obligația legală de a-i

comunica în scris notificatorului, în intervalul de 60 de zile de la primirea

notificării, necesitatea completării actelor doveditoare.

Contrar susținerilor recurentului, nici după

modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 modul de calcul al

termenului de 60 de zile pentru soluționarea notificării nu s-a schimbat,

acesta având în continuare cele două date de referință prevăzute înainte de

intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Faptul că prin art. 23 din Legea nr. 10/2001

republicată în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005 s-a dat

posibilitatea persoanei îndreptățite să depună actele doveditoare până la data

soluționării notificării nu are nici o semnificație în ceea ce privește durata

sau modul de calcul al termenului de soluționare a notificării, care urmează

regulile prevăzute la art. 25 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 republicată [art.

23 alin. (1) în forma inițială a legii], a căror analiză s-a făcut anterior.

După raționamentul recurentului, potrivit căruia

atâta timp cât notificatorul nu a depus toate actele doveditoare, dar el are

posibilitatea să le depună până la soluționarea notificării, termenul de

soluționare a notificării nu începe să curgă, s-ar ajunge la situația în care

unitatea deținătoare n-ar fi ținută niciodată de obligația de a răspunde la

notificare.

Or, așa cum corect a reținut și instanța de apel, o

asemenea teză este de neacceptat, pe de o parte pentru că ea conduce în fapt la

o neaplicare a legii, iar pe de altă parte pentru că ar deschide calea

încălcării dreptului de acces la instanță al beneficiarilor Legii nr. 10/2001,

drept garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin

aceea că în lipsa unei decizii emisă în soluționarea notificării lor, aceștia

nu-și pot valorifica garanțiile procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care

devin în acest caz iluzorii și lipsite de orice eficiență.

Având în vedere că reclamantul a depus odată cu

notificarea actele de care a înțeles să se prevaleze în susținerea acesteia,

iar entitatea notificată nu i-a comunicat în scris necesitatea completării

actelor doveditoare în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, în

mod corect instanța de apel a concluzionat că aceasta nu și-a îndeplinit

obligația prevăzută de art. 23 alin. (l) din Legea nr. 10/2001 (art. 25 după

republicarea legii), aceea de soluționare a notificării în termen de 60 de zile

de la data înregistrării notificării; mai mult, obligației de soluționare a

notificării nu i s-a dat curs de către recurentul-pârât nici până în prezent,

impunându-se, așadar, obligarea sa la executarea acestei îndatoriri pe temeiul

art. 1073 C. civ., ceea ce justifică legalitatea soluțiilor pronunțate în acest

sens în cauză.

Așa fiind, nu se poate imputa instanței de apel că ar

fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile din Legea nr. 10/2001 referitoare

la modul de calcul al termenului de soluționare a notificării de către unitatea

deținătoare; criticile formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecința

inaplicabilității în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

respins, înseamnă că această parte se află în culpă procesuală în sensul art.

274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că în mod corect instanța de apel 1-a

obligat pe apelantul-pârât la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea

recurată fiind dată cu aplicarea corectă a legii și sub aspectul acordării

cheltuielilor de judecată.

Ca atare, nici din acest punct de vedere nu-și

găsește aplicabilitatea în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Față de considerentele prezentate, Înalta Curte

apreciază că recursul pârâtului nu este fondat, urmând a-1 respinge în

consecință, conform art. 312 alin. (l) C. proc. civ.

Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-pârât, care a căzut în pretenții

prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată

către intimatul-reclamant; aceste cheltuieli se ridică la suma de 100 lei și

reprezintă onorariu de avocat, dovedit cu chitanța de la fila 8 din dosarul de

recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul București prin Primar General

împotriva deciziei nr. 258/A din 26 aprilie 2007 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Obligă

recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant V.G. suma de 100 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 26 octombrie 2007.