ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 451/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 451/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 26 iunie 2006 pe rolul

Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. 12118/301/2006, reclamanta F.S.I. a

chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar General și Primăria

Sectorului 3 București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul

în suprafață de 2.065 m.p. situat în București, str. C.U., sector 3.

Prin sentința civilă nr. 5278/2007,

Judecătoria Sectorului 3 a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția civilă, cu motivarea că din raportul de

expertiză efectuat în cauză rezultă că imobilul are o valoare de circulație de

6.960.000 lei.

Dosarul a fost înregistrat la data

de 29 iunie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr.

24402/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 1499/2007,

tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria

Sectorului 3, a respins acțiunea formulată împotriva acestei pârâte sub aspectul

capătului de cerere privind revendicarea ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității și

a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul

București, prin Primar General, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe, la data

de 23 noiembrie 2007 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat la 3

martie 2008 pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 353 din 30

aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a

desființat sentința atacată și a trimis pricina spre rejudecare la Tribunalul București, reținând că, în cauză, apelanta pretinde că a fost făcută o notificare

Municipiului București, demersuri ce nu au fost finalizate, astfel încât nu i

se poate închide accesul la justiție pentru soluționarea direct în instanță a

cererii de restituire în natură a imobilului. Pe de altă parte, s-a avut în

vedere că instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat de parte pentru

realizarea dreptului, câtă vreme chiar Legea nr. 10/2001 recunoaște calea

acțiunii direct în instanță.

Împotriva acestei decizii, la data

de 17 iunie 2008 a declarat recurs pârâta Primăria Sector 3, care a fost înregistrat

la data de 26 iunie 2008 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia 7650/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a fost admis recursul și s-a modificat în parte decizia în sensul

că a fost desființată în parte sentința, păstrând dispoziția referitoare la

admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Sector 3, cu

motivarea că, prin cererea de apel, reclamanta nu a criticat soluția

tribunalului referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei Primăria sectorului 3 București, caz în care aceasta a intrat în

puterea lucrului judecat.

Dosarul a fost trimis spre

rejudecare la Tribunalul București și a fost înregistrat la secția a IV-a Civilă,

sub același nr. 24402/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 1250 din 29

octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că, în speța dedusă judecății, reclamanta nu a făcut dovada

că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite

acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent asupra

imobilului; or, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în

termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Tribunalul a reținut că numita L.O.

a formulat notificare către Primăria Municipiului București, înregistrată sub nr.

2847 din 8 august 2001, prin care a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001,

restituirea imobilului situat în București, str. C.U., sector 3, iar prin

dispoziția nr. 3518/2004 Primăria Municipiului București a respins notificarea

formulată ca nedovedită.

Susținerile apelantei prin care

pretinde că a formulat o notificare, adresată Municipiului București sub nr.

2847 din 8 august 2001, prin care a solicitat restituirea imobilului, notificare

ce nu a fost soluționată, au fost înlăturate ca neîntemeiate, întrucât notificarea

cu  acest număr nu a fost formulată de către reclamantă, ci de o altă persoană,

L.O.

Pe de altă parte, această notificare

a și fost soluționată prin respingerea acesteia conform dispoziției nr. 3518/2004,

dispoziție care putea fi atacată numai prin procedura prevăzută de art. 26 din

Legea nr. 10/2001, iar nu prin formularea unei acțiuni în revendicare, și numai

de către persoana care a formulat notificarea, respectiv L.O., prin urmare, nu

de către reclamantă.

Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1

din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie

2009, s-a prevăzut în mod expres că potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

introdus prin Legea nr. 1/2009, „persoana îndreptățită are obligația de a urma

calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.

Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”.

Instituirea unor termene pentru

apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și

efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de

la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O.

(Cauza P. și P. contra Cehiei).

Totodată, prima instanță a mai

reținut că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție

constituită în Secții Unite, s-a pronunțat prin Decizia nr. 33 publicată în M.

Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, astfel:

„Concursul dintre legea specială și

legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în

legea specială.

În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice."

Tribunalul a reținut că prin această

decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru

instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit necesitatea

formulării unei notificări pentru ca persoana respectivă să își poată

valorifica drepturile sale.

În motivarea acestei decizii s-a

arătat că „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa

utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către

chiriași.

În consecință, trebuie reținut că,

de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001,

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art.

480 C. civ.”.

În acest sens sunt și prevederile

exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile

preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari

sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să

reglementeze toate situațiile juridice în legătura cu regimul juridic al mobilelor

preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în

care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în

stăpânirea acestora, astfel că, după data de 14 februarie 2001, persoanele

îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să

se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act

normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii sau în echivalent.

Prin urmare, analizând acțiunea în

revendicare formulată de către reclamantă, tribunalul a considerat că în cazul

acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura

de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480

C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele

două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus

folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv a procedurii instituite

de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz,

pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Prima instanță a observat că

elementul esențial este faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze o

notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel că nu se poate vorbi de o

încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1)

din C.E.D.O. având în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este un

drept absolut, ci este compatibil cu anumite limitări, ceea ce înseamnă că

legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri

prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția

esențială care se cere, este aceea ca soluția pronunțată în procedura

prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care

îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are

competență deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens, Curtea

Europeană s-a pronunțat în cauzele G. contra României și C. contra României,

etc.

Or, în cauza de față, tribunalul a

constatat că reclamanta avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001

îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă

dispoziția ce trebuia emisă dacă s-ar fi formulat notificare.

Susținerile reclamantelor de la termenul

dezbaterii cauzei în fond, în sensul că notificarea a fost formulată în numele

reclamantei care ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită, nu sunt

întemeiate, întrucât, din conținutul notificării rezultă în mod neechivoc că notificarea

a fost formulată în nume propriu de numita L.O.

În plus, chiar dacă s-ar accepta

ideea că L.O. ar fi formulat notificarea în numele reclamantelor, esențial este

că, această notificare a fost deja soluționată prin emiterea dispoziției nr. 3518/2004,

astfel încât, reclamanta avea posibilitatea de a ataca această dispoziție prin

procedura prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001 și nicidecum nu are

posibilitatea să formuleze o acțiune în revendicare, ca subterfugiu juridic

pentru neatacarea în termen a dispoziției 3518/2004.

Pe de altă parte, legea prevedea

condiții minimale, anume, formularea unei notificări prin executorul judecătoresc,

într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări sunt, în

accepțiunea tribunalului, proporționale cu scopul urmărit prin raportare la

necesitatea asigurării stabilității circuitului civil și a tranșării într-un

termen rezonabil a situației juridice a imobilelor naționalizate.

Consecința directă care se desprinde

din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare,

sau necontestând în justiție dispoziția 3518/2004, reclamanta a pierdut dreptul

de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu

alte cuvinte, a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului

de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.

Faptul că reclamanta a formulat

ulterior în anul 2003 o cerere în care părea alături de numita L.O., prin care

solicita restituirea imobilului, s-a apreciat că nu echivalează cu existența

unei notificări în sensul Legii nr. 10/2001 și, chiar dacă s-ar aprecia că este

o notificare, aceasta este formulată mult peste termenul prevăzut de lege,

astfel încât, în mod evident, reclamanta nu poate fi considerată persoană

îndreptățită la restituire.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești, la data de 17 noiembrie 2009, a declarat apel reclamanta F.S.I.,

criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 135/ A din

22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nfondat apelul reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie,

în analiza criticilor fomulate, instanța de apel a reținut că

inadmisibilitatea, circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere a

unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care aceasta

apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei

sale jurisdicții pentru examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de

fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant. Din acest

motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă, apare ca o ingerință în dreptul

reclamantului de acces la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, în măsura în care nu îndeplinește

exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Din această perspectivă, instanța de

apel a considerat că se poate susține cu temei că tribunalul a respins acțiunea

în revendicare ca inadmisibilă numai atunci când aceasta ar refuză să se

pronunțe asupra cererii reclamantului de recunoaștere a dreptului de

proprietate și, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la

restituirea lui, de exemplu în considerarea obligativității parcurgerii unei

proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiție, nu este în

sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit, dacă

limitarea este sau nu rezonabilă și proporțională cu scopul vizat.

Întrucât în cauza de față asupra

nelegalității soluției de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă s-au

pronunțat cu autoritate de lucru judecat instanțele de control judiciar în

primul ciclu procesual, Curtea nu a mai analizat acest aspect, ci doar dacă

prima instanță a respectat în mod real și efectiv dezlegarea dată acestei

probleme de drept.

Examinând hotărârea care face

obiectul apelului, instanța de apel a constatat că motivul esențial pentru care

a fost reiterată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată

instanța nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui

să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar

constitui, într-adevăr, un refuz al analizei substanțiale a argumentelor

prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său, ci acela că, urmare a

neutilizării acestei proceduri impuse de lege, reclamanta a pierdut dreptul de

a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, cu alte cuvinte,

a pirdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate

pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.

Instanța de apel a mai arătat că

principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o

lege generală în detrimentul celei speciale, în considerarea rolului

constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea

fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu

numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci

să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege

indicate de către părți.

De aceea, maniera în care a procedat

prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de

reclamantă nu este corespunzător situației de fapt invocate de către aceasta,

în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează

raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării

imobiliare și, subsecvent, a înlăturării regulii de drept material invocate,

prin analizarea pretenției sale în lumina dispozițiilor legii speciale

incidente, cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică, nu

demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a

pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate

preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă

în sensul respingerii.

În consecință, instanța de apel a

înlăturat primul motiv de apel, prin care reclamanta a susținut că prima

instanță a judecat o altă cerere decât acțiunea cu care a fost sesizată.

În ce privește raportul dintre Legea

nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea

a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului,

ratificată prin Legea nr. 30/1994, acesta a fost rezolvat prin Decizia în

interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind

obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenței

unei opțiuni între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care

reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta

Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta

între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita,

ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(cauza B. contra României - 1997 ș.a.)”.

Conform dispozițiilor de drept

substanțial din drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica

judiciară și de literatura de specialitate, în absența unei reglementări

legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia lui, poate să solicite

și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea

unei acțiuni în revendicare.

Tot în lipsa unei reglementări

legale specifice, în doctrină și în jurisprudență, se consideră că în cadrul

unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele

două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens.

Rațiunea acestor reguli o constituie

stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește,

de regulă, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca

efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai

mult decât ceea ce îi aparține.

Această rațiune se regăsește și

ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001

manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la determinarea

titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată

soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel

de-al doilea, la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta.

Astfel, potrivit mecanismului

juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția

juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior

anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu

valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei

decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. (2), în vigoare la data

introducerii cererii de chemare în judecată).

Instanța de apel a mai apreciat că

deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie

să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă la o altă concluzie

decât cea la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de

proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantei, deoarece aceasta nu a

efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi.

Totodată, prin aceeași decizie în

interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și

problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi

dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun,

respectiv, dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să

acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor

dispoziții ale legii speciale.

Curtea de apel a apreciat însă că, în

cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră

în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.

Potrivit jurisprudenței instanței de

contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în

patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din

Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în

acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970:

„Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate

care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată

ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.”

În alte cauze, instanța europeană a

considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile

esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub

regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de

restituire” oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o

„speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție

legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, K. contra

Slovaciei).

În același sens, în Cauza B. și B.

contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră

lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1,

întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și

1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională

pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetățeniei slovace, Comisia a

declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri

existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanti. În concluzie.

„Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile

confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține

repararea prejudiciului.”

Reținând astfel că prevederile Legii

nr. 10/2001 - dispoziția legală pe care se întemeiază „speranța legitimă"

în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului drept de

proprietate al autorilor reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de

acest act normativ, nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 și că, în

consecință, în absența unei decizii eliberate în condițiile legii sau a unei

hotărâri pronunțate în cadrul controlului activității entităților învestite cu

soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești,

reclamanta nu beneficiază de acest drept, instanța de apel a constatat că nici

cel de-al treilea motiv de apel nu este fondat.

Reținând că prima instanță a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, în temeiul art. 296 C.

proc. civ., apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva acestei

decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

teze de recurs, a susținut, în esență că instanța de apel a preluat

interpretarea greșită a primei instanțe privind actul juridic dedus judecății,

schimbând natura și înțelesul vădit neîndoilenic al acțiunii sale.

Astfel, deși a invocat ca temei

juridic al cererii dispozițiile art. 480 C. civ., i-au fost aplicate

prevederile Legii nr. 10/2001 care nu au legătură cu acțiunea sa, acțiunea

petitorie (în revendicare) cu care a învestit instanța neavând legătură cu

acțiunea personală în desăgubiri (fie ea și imobiliră), permisă de Legea nr.

10/2001, chiar dacă se poate urmări același scop.

Acțiunea în revendicare este o

acțiune imprescriptibilă, în timp ce acțiunile exercitate în baza Legii nr. 10/2001

sunt prescriptibile și implică proceduri prealabile administrative.

Drept urmare, numai în contextul

Legii nr. 10/2001 a fost posibilă stabilirea de instanța de apel a concluziei

că reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii

în natură sau în echivalent, ca urmare a schimbării obiectului dedus judecății și

modificării naturii juridice a acțiunii, prin transformarea acesteia dintr-o

acțiune reală petitorie într-o acțiune personală imobiliară.

Recurenta mai arată că a invocat

această critică și în apel, susținând că s-a judecat o altă cerere decât cea

dedusă judecății, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ.,

motiv căruia instanța de apel i-a răspuns prin referirea la existența legii

speciale, Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, instanța de apel a

susținut că dispozițiile legii speciale au un caracter derogatoriu acre au

impus respingerea cererii, cocluzionând în mod greșit că acestea nu reprezintă

un fine de neprimire și o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În acest fel, instanțele de fond au

plasat-o pe recurentă, mai susține aceasta, în afara dispozițiilor Legii nr. 10/2001

pentru a putea să refuze judecata pe fond a cererii sale în revendiare.

Totodată, dispozițiile art. 21 (art.

22 alin. (5), după republicarea legii, în realitate) se referă la pierderea

dreptului la măsuri reparatorii, iar nu la pierderea dreptului de proprietate

susceptibil de valorificare pe calea acțiunii în revendicare.

Pentru a putea respinge acțiunea pe

fond ca prescrisă, instanța nu reține decăderea sau prescripția dreptului de

proprietate sau a dreptului la acțiune, ci de pirderea posibilității de

valorificare pe orice cale a dreptului de proprietate.

Or, o asemenea soluție, contravine

prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta mai susține că obiectul

reglementării Legii nr. 10/2001 nu îl reprezintă instituirea unei noi forme de

revendicare de la unitățile deținătoare a imobilelor preluate abuziv de stat,

ci de reparare a daunelor produse de stst proprietarilor ale căror bunuri au

fost naționalizate.

Statul răspunde pentru faptul

abuziv, cauzator de prejudicii, ca orice subiect de drept, în baza art. 998 -

999 C. civ., sens în care este și practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În situația imobilelor

naționalizate, statul și-a asumat în mod expres vinovăția prin emiterea Legii

nr. 10/200, întrucât aceasta prevede nu o nouă cale de revendicare, ci

acordarea de măsuri reparatorii; faptul că aceste măsuri reparatorii se acordă,

de regulă, în natură, (art. 1 alin. (1) teza finală), nu reprezintă efectul

unei acțiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a prejudiciului

reparării în natură a pagubei.

Deci, schimbând temeiul juridic al

cererii, instanțele de fond au încălcat principiul disponibilității părților în

procesul civil.

În plus, statul prin dispozițiile art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a recunoscut explicit și retroactiv dreptul

de aproprietate al proprietarilor deposedați abuziv, drept care a rămas

nealterat până în prezent, proprietarul pierzând doar posesia imobilului.

de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că instanțele de

fond au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât chestiunea

admisibilității acțiunii sale în revendicare a fost deja dezlegată, în ciclul

procesual anterior, astfel că în rejudecare instanțele nu puteau reveni asupra

ei.

Pe de altă parte, nici Decizia în

interesul legii, nr. 33/2008, nu este incidentă în prezenta cauză.

Prin această decizie se stabilesc

condițiile în care o acțiune în revendicare este admisibilă, însă, în speță

această admisibilitatea fusese deja stabilită prin decizia civilă nr. 353 din 30

aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă, rămasă

irevocabilă sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii.

În consecință, instanțele de fond,

prin invocarea Deciziei nr. 33/2008, au analizat tot excepția

inadmisibilității, cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., iar nu

temenicia cererii sale.

Pe de altă parte, Decizia 33/2008

privește admisibilitatea acțiunilor în revendicare formulate de proprietari

împotriva subdobânditorilor imobilelor de la stat; or, acțiunea recurentei este

formulată împotriva Municipiului București, unitatea administrativ teritorială

ce are în prezent imobilul său în proprietate.

Un alt motiv de nelegalitate

privește prioritatea art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, ceea

ce reclamanta a invocat și ca motiv de apel, dar nu a fost analizat.

Chiar dacă s-ar considera că are

incidență în cauză Decizia 33/2008, urmează a fi avut în vedere dispozitivul

acesteia.

Intimatul pârât nu a formulat

întâmpinare la motivele de recurs, iar în această etapă procesuală nu s-au

administrat alte probe.

Recursul formulat este nefondat,

potrivit celor ce urmează.

Înalta Curte constată că deși

reclamanta dezvoltă prima parte a criticilor formulate din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motivele susuținute nu sunt

susceptibile de încadrare în această teză, deoarece recurentă pretinde greșita

aplicare a legii procesuale civile, cu referire la opțiunea instanțelor de fond

în ce privește temeiul juridic al acțiunii și, prin aceasta, încălcarea

principiului disponibilității părților procesului civil.

Or, ipoteza descrisă de art. 304 pct.

8 C. proc. civ. este menită a fi incidentă pentru greșita interpretare a

actului juridic civil, în accepțiunea dreptului material, anume, o manifestare

de voință în sensul producerii de efecte juridice (nașterea, modificarea sau

stingerea unor raporturi juridice civile), iar nu a actelor de procedură,

precum cererea de chemare în judecată și, deci, calificarea juridică a acesteia

cu consecința stabilirii temeiului juridic incident.

Prin urmare, și criticile formulate

în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Este real, așa cum susține recurenta

că la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 26 iunie 2006,

aceasta a indicat ca temei juridic al acțiunii dispozițiile dreptului comun,

respectiv, art. 480 și urm. C. civ.

Însă, așa cum corect au constatat

instanțele de fond, într-o riguroasă aplicare a normelor de drept procesual,

instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii indicat de parte, ci, date

fiind dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanța este

îndreptățită să ceară părților explicații, oral sau în scris, precum și să pună

în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt

menționate în cerere sau în întâmpinare. Textul mai prevede că judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor ți

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temenice și

legale.

Textele citate reprezintă expresia

limitării principiului disponibilității părților procesului civil (care nu este

un principiu absolut) prin principiul legalității ce guvernează și procedura

judiciară.

Astfel, dacă partea reclamantă se

prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestește

instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, iar instanța de

judecată constată că pentru cererea dedusă judecății există edictat un act

normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant,

instanța este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus

această chestiune dezbaterii părților.

Existența principiului anterior

menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial cât și al

celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului

comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că

părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților

normelor juridice ce operează într-un stat de drept.

Tot astfel, nici instanței nu îi

este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune

dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale,

disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este

autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o

chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de

aplicare a legii fără a interfera cu autoritatea legiuitoare ceea ce contavine

principiului separației puterilor în stat.

Astfel cum reiese din expozeul

prezentei decizii, instanța de apel din primul ciclu procesual a considerat că

cererea de chemare în judecată este admisibilă, datăă fiind împrejurarea că

reclamanta a susținut că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că, în

realitate, instanța de apel doar formal a enunțat împrejurarea formulării

notificării de către reclamantă fără a se apleca și a statua realitatea acestei

simple susțineri a acesteia, și, în consecință, fără a valida în mod legal

îndeplinirea acestei cerințe a legii speciale de către reclamantă, ceea ce a

rămas în sarcina instanței de rejudecare.

Pe de altă parte, trebuie remarcat

că și instanța de apel a pus chestiunea admisibilității acțiunii promovate de

reclamantă în relație cu Legea nr. 10/2001 și cu necesitatea ca reclamanta să

se fi conformat normelor sale prin formularea notificării.

Din acest motiv, Înalta Curte

apreciază că instanța de rejudecare nu a încălcat prevederile art. 315 C. proc.

civ. sau cele dezlegate de instanța de apel, câtă vreme chestiunea enunțată nu

a făcut obiectul unei veritabile cercetări judecătorești, întrucât sunt intrate

în puterea lucrului judecat acele chestiuni ce au făcut obiectul dezbaterii

judiciare, iar instanța de judectă le-a dat o soluție motivată în fapt și în

drept.

Or, instanța de rejudecare,

cercetând în mod real această susținere a constatat că notificarea de care

reclamanta s-a prevalat și în considerarea căreia instanța de apel a desființat

prima sentință și a trimis cauza spre rejudecare, nu îi aparține, ci a fost

formulată de un terț în raportul de restituire presupus de Legea nr. 10/2001,

notificarea fiind formulată în nume propriu de numita L.O., iar nu în numele

reclamantei, și cu atât mai puțin de reclamantă însăși.

Ca atare, în mod legal instanțele de

fond au stabilit că această împrejurare echivaleazaeză cu cea în care

reclamanta nu a inițiat procedura Legii nr. 10/2001.

În altă ordine de idei, dacă s-ar fi

constatat că reclamanta a inițiat procedura în discuție, formularea ulterioară

a cererii de chemare în judecată prin care cererea restituirea în natură a

terenului preluat autorilor ei, nu excludea, din nou, incidența Legii nr. 10/2001,

chiar dacă reclamanta invoca de asemenea, dreptul comun.

Astfel, dacă ar fi fomulat

notificare, iar entitatea notificată nu a emis decizie sau dispoziție motivată,

în soluționarea cererii formulate în justiție pentru restituirea în natură a

imobilului, trebuiau a fi observate efectele Deciziei nr. 20/2007 pronunțate de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul

legii.

Pe de altă parte, dacă fusese emisă

deja o dispoziție de soluționare a notificării, prin ipoteză, de respingere a

solicitării de restituire în natură, cererea de chemare în judecată era

susceptibilă de calificare drept contestație în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Promovând cererea de chemare în

judecată - de revendicare a suprafeței de teren de 2.065 mp din București, Str.

C.U., sector 3, ce a fost preluată în baza Decretului nr. 92/1950 de stat

autorilor ei, în mod evident reclamanta urmărește aceeași finalitate (cum, de

altfel, afirmă și prin motivele de recurs) ca cea proprie procedurii

prealabile, obligatorii, prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume,

restituirea în natură a acestui teren (construcția fiind între timp demolată).

Cum pentru aceeași finalitate există

și normele dreptului comun, pe care recurenta s-a întemeiat, și actul normativ special

- Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantei este exclusă potrivit

celor anterior arătate, concluzie perfect legală a instanțelor de fond,

stabilită cu ocazia rejudecării.

Cum dezlegarea raportului dintre

normele dreptului comun și legea specială, în prezenta pricină a avut loc în

rejudecare după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul

legii, cele statuate prin acesta sunt incidente cauzei de față.

Așa cum corect susține și recurenta,

considerentele instanțelor de fond sunt adecvate respingerii acțiunii sale ca

inadmisibile, pe temeiul priorității legii speciale, soluție legală, potrivit

celor anterior explicitate cu privire la cele presupus dezelegate de instanța

de apel ce a trimis cauza spre rejudecare în primul ciclu procesual.

Respingerea acțiunii ca inadmisibile

nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului recurentei de acces la

instanță, astfel cum este garantat de Constituție (art. 21) și de dispozițiile art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței Curții

de la Stasbourg.

Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de

acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva

deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea notificării,

contestație în fața unei instanțe independente și imparțiale, după cum blocajul

major decurgând din refuzul nejustificat al entității notificate de a soluționa

notificările ce îi sunt adresate, a fost depășit prin pronunțarea recursului în

interesul legii, anume, Decizia nr. 20/2007, la care s-a făcut anterior

referire.

Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001

este unul funcțional, constituind pentru reclamantă o cale efectivă pentru

realizarea pretențiilor sale, statuările din urmă fiind făcute de Curtea

Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza A., S. și P.

din 12 octombrie 2010,

publicată

în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repatate ale

României decurgând din nefunționarea Fondului Proprietatea, reglementat prin

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce ține de domeniul de aplicare al unei

alte legi, distincte de Legea nr. 10/2001 și de o procedură ulterioară

acesteia.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudența sa,

criteriile efectivității procedurii fiind cele enterior enumerate.

Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se

opunea ca recurenta să obțină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce

includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în

condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel

prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate,

cât și calitatea sa de moștenitor legal al proprietarilor deposedați de stat,

dar și deposedarea abuzivă, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are

unitatea administrativ teritorială (municipiul București), ceea ce, în

contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

În fine, contrar celor susținute de

recurentă, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept

comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind

imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere

nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenți, norma

convențională, garantând protecția unui “bun actual” aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei “speranțe legitime” cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat

nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza C., L. sau

P. contra României), situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu

pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de

proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un „bun”

în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță

condițională care se stinge prin faptul nerealizării condiției (vezi Prințul H.A.

II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, § 82 și 83, CEDO

2001-VIII), astfel cum reiese, de ex., din Cauza Ț. din 7 februarie 2008 -

paragr. 43).

Art. 1 Protocolul

1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală

de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției;

însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau

parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că

acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (

K. împotriva Slovaciei

[MC], nr. 44.912/98,

Or, cerința

minimală, astfel cum instațele de fond au constatat, era ca recurenta

reclamantă să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi

formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decădrea sa de a

mai putea solicita în justiție măsuri reparatorii (indiferent de natură lor),

sancțiune de drept material, sunt pe deplin operante, din culpa sa.

Având în vedere toate aceste

considerente, se va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., nefiind întrunită ipoteza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta F.S.I., împotriva deciziei civile nr. 135/ A din 22

februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 21 ianuarie 2011.