ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 451/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 26 iunie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București sub nr. 12118/301/2006, reclamanta F.S.I. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primar General și Primăria Sectorului 3 București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2.065 m.p. situat în București, str. C.U., sector 3. Prin sentința civilă nr. 5278/2007, Judecătoria Sectorului 3 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, cu motivarea că din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că imobilul are o valoare de circulație de 6.960.000 lei.

Dosarul a fost înregistrat la data de 29 iunie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 24402/3/2007. Prin sentința civilă nr. 1499/2007, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Sectorului 3, a respins acțiunea formulată împotriva acestei pârâte sub aspectul capătului de cerere privind revendicarea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primar General, ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe, la data de 23 noiembrie 2007 a declarat apel reclamanta, care a fost înregistrat la 3 martie 2008 pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 353 din 30 aprilie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința atacată și a trimis pricina spre rejudecare la Tribunalul București, reținând că, în cauză, apelanta pretinde că a fost făcută o notificare Municipiului București, demersuri ce nu au fost finalizate, astfel încât nu i se poate închide accesul la justiție pentru soluționarea direct în instanță a cererii de restituire în natură a imobilului. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că instanța nu este ținută de temeiul de drept invocat de parte pentru realizarea dreptului, câtă vreme chiar Legea nr. 10/2001 recunoaște calea acțiunii direct în instanță. Împotriva acestei decizii, la data de 17 iunie 2008 a declarat recurs pârâta Primăria Sector 3, care a fost înregistrat la data de 26 iunie 2008 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia 7650/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul și s-a modificat în parte decizia în sensul că a fost desființată în parte sentința, păstrând dispoziția referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Sector 3, cu motivarea că, prin cererea de apel, reclamanta nu a criticat soluția tribunalului referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria sectorului 3 București, caz în care aceasta a intrat în puterea lucrului judecat. Dosarul a fost trimis spre rejudecare la Tribunalul București și a fost înregistrat la secția a IV-a Civilă, sub același nr. 24402/3/2007.

Prin sentința civilă nr. 1250 din 29 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în speța dedusă judecății, reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent asupra imobilului; or, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Tribunalul a reținut că numita L.O.

a formulat notificare către Primăria Municipiului București, înregistrată sub nr. 2847 din 8 august 2001, prin care a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în București, str. C.U., sector 3, iar prin dispoziția nr. 3518/2004 Primăria Municipiului București a respins notificarea formulată ca nedovedită. Susținerile apelantei prin care pretinde că a formulat o notificare, adresată Municipiului București sub nr. 2847 din 8 august 2001, prin care a solicitat restituirea imobilului, notificare ce nu a fost soluționată, au fost înlăturate ca neîntemeiate, întrucât notificarea cu acest număr nu a fost formulată de către reclamantă, ci de o altă persoană, L.O.

Pe de altă parte, această notificare a și fost soluționată prin respingerea acesteia conform dispoziției nr. 3518/2004, dispoziție care putea fi atacată numai prin procedura prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, iar nu prin formularea unei acțiuni în revendicare, și numai de către persoana care a formulat notificarea, respectiv L.O., prin urmare, nu de către reclamantă. Mai mult decât atât, prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, s-a prevăzut în mod expres că potrivit art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, „persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.

Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate”. Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (Cauza P. și P. contra Cehiei). Totodată, prima instanță a mai reținut că în ședința din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, s-a pronunțat prin Decizia nr. 33 publicată în M. Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, astfel: „Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice." Tribunalul a reținut că prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit necesitatea formulării unei notificări pentru ca persoana respectivă să își poată valorifica drepturile sale.

În motivarea acestei decizii s-a arătat că „numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași. În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, dispozițiile art. 480 C. civ.”.

În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătura cu regimul juridic al mobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că, după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.

Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, tribunalul a considerat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent. Prima instanță a observat că elementul esențial este faptul că reclamanta nu a înțeles să formuleze o notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

având în vedere că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, ci este compatibil cu anumite limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere, este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens, Curtea Europeană s-a pronunțat în cauzele G. contra României și C. contra României, etc. Or, în cauza de față, tribunalul a constatat că reclamanta avea o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr. 10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția ce trebuia emisă dacă s-ar fi formulat notificare.

Susținerile reclamantelor de la termenul dezbaterii cauzei în fond, în sensul că notificarea a fost formulată în numele reclamantei care ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită, nu sunt întemeiate, întrucât, din conținutul notificării rezultă în mod neechivoc că notificarea a fost formulată în nume propriu de numita L.O. În plus, chiar dacă s-ar accepta ideea că L.O. ar fi formulat notificarea în numele reclamantelor, esențial este că, această notificare a fost deja soluționată prin emiterea dispoziției nr. 3518/2004, astfel încât, reclamanta avea posibilitatea de a ataca această dispoziție prin procedura prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001 și nicidecum nu are posibilitatea să formuleze o acțiune în revendicare, ca subterfugiu juridic pentru neatacarea în termen a dispoziției 3518/2004.

Pe de altă parte, legea prevedea condiții minimale, anume, formularea unei notificări prin executorul judecătoresc, într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări sunt, în accepțiunea tribunalului, proporționale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilității circuitului civil și a tranșării într-un termen rezonabil a situației juridice a imobilelor naționalizate. Consecința directă care se desprinde din cele reținute mai sus este aceea că, neformulând o astfel de notificare, sau necontestând în justiție dispoziția 3518/2004, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie prin echivalent. Cu alte cuvinte, a pierdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.

Faptul că reclamanta a formulat ulterior în anul 2003 o cerere în care părea alături de numita L.O., prin care solicita restituirea imobilului, s-a apreciat că nu echivalează cu existența unei notificări în sensul Legii nr. 10/2001 și, chiar dacă s-ar aprecia că este o notificare, aceasta este formulată mult peste termenul prevăzut de lege, astfel încât, în mod evident, reclamanta nu poate fi considerată persoană îndreptățită la restituire. Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 17 noiembrie 2009, a declarat apel reclamanta F.S.I., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin decizia civilă nr. 135/ A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca nfondat apelul reclamantei.

Pentru a pronunța această decizie, în analiza criticilor fomulate, instanța de apel a reținut că inadmisibilitatea, circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere a unei cereri cu care este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții pentru examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de drept puse în discuție de către reclamant. Din acest motiv, respingerea unei cereri ca inadmisibilă, apare ca o ingerință în dreptul reclamantului de acces la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, în măsura în care nu îndeplinește exigențele conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Din această perspectivă, instanța de apel a considerat că se poate susține cu temei că tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă numai atunci când aceasta ar refuză să se pronunțe asupra cererii reclamantului de recunoaștere a dreptului de proprietate și, subsecvent, asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea lui, de exemplu în considerarea obligativității parcurgerii unei proceduri prealabile. O asemenea limitare a accesului la justiție, nu este în sine contrară dreptului la un proces echitabil, rămânând însă de stabilit, dacă limitarea este sau nu rezonabilă și proporțională cu scopul vizat.

Întrucât în cauza de față asupra nelegalității soluției de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă s-au pronunțat cu autoritate de lucru judecat instanțele de control judiciar în primul ciclu procesual, Curtea nu a mai analizat acest aspect, ci doar dacă prima instanță a respectat în mod real și efectiv dezlegarea dată acestei probleme de drept.

Examinând hotărârea care face obiectul apelului, instanța de apel a constatat că motivul esențial pentru care a fost reiterată soluția de respingere a cererii cu care a fost sesizată instanța nu a fost acela al existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui, într-adevăr, un refuz al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul raționamentului său, ci acela că, urmare a neutilizării acestei proceduri impuse de lege, reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, cu alte cuvinte, a pirdut posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.

Instanța de apel a mai arătat că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale, în considerarea rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.

De aceea, maniera în care a procedat prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este corespunzător situației de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare și, subsecvent, a înlăturării regulii de drept material invocate, prin analizarea pretenției sale în lumina dispozițiilor legii speciale incidente, cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică, nu demonstrează constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.

În consecință, instanța de apel a înlăturat primul motiv de apel, prin care reclamanta a susținut că prima instanță a judecat o altă cerere decât acțiunea cu care a fost sesizată. În ce privește raportul dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, acesta a fost rezolvat prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

(cauza B. contra României - 1997 ș.a.)”. Conform dispozițiilor de drept substanțial din drept comun, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate, în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia lui, poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență, se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli în acest sens. Rațiunea acestor reguli o constituie stabilirea apartenenței dreptului de proprietate, iar acest drept se regăsește, de regulă, în patrimoniul ultimei persoane care l-a dobândit în mod valabil, ca efect al principiului de drept conform căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce îi aparține.

Această rațiune se regăsește și ipoteza imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, caracterul derogatoriu al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 manifestându-se sub alte aspecte, primul fiind cel referitor la determinarea titularului actual al dreptului de proprietate, deoarece este reglementată soarta juridică a vechiului drept de proprietate al reclamantului, iar cel de-al doilea, la măsurile reparatorii de care poate beneficia acesta. Astfel, potrivit mecanismului juridic instituit de actul normativ în discuție, recunoașterea și protecția juridică a dreptului de proprietate ce a aparținut foștilor titulari anterior anului 1948, chiar în situația în care imobilele au fost preluate fără titlu valabil, este condiționată de obținerea în prealabil de către aceștia a unei decizii sau a unei hotărâri judecătorești (art. 2 alin. (2), în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată).

Instanța de apel a mai apreciat că deși este corectă aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă la o altă concluzie decât cea la care a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește în patrimoniul reclamantei, deoarece aceasta nu a efectuat demersurile legale pentru a-l putea redobândi. Totodată, prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv, dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Curtea de apel a apreciat însă că, în cauza de față nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului. Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Principiul în acest domeniu a fost stabilit de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.” În alte cauze, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire” oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (CEDH, 28 septembrie 2004, K. contra Slovaciei).

În același sens, în Cauza B. și B. contra Slovaciei din 4 martie 1996, în care reclamanții au susținut că fuseseră lipsiți de proprietatea lor în condiții contrare art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât statul refuzase să le restituie proprietățile confiscate în 1973 și 1976 pe motiv că nu îndeplineau una din condițiile impuse de legea națională pentru a putea beneficia de restituire - dovada cetățeniei slovace, Comisia a declarat că procedura contestată de reclamanți nu se referă la „bunuri existente” și că aceștia acționau numai ca solicitanti. În concluzie.

„Reclamanții, care fără îndoială au sperat că li se vor restitui bunurile confiscate, nu au demonstrat că sunt titularii vreunui drept de a obține repararea prejudiciului.” Reținând astfel că prevederile Legii nr. 10/2001 - dispoziția legală pe care se întemeiază „speranța legitimă" în sensul Convenției - care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ, nu este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 și că, în consecință, în absența unei decizii eliberate în condițiile legii sau a unei hotărâri pronunțate în cadrul controlului activității entităților învestite cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamanta nu beneficiază de acest drept, instanța de apel a constatat că nici cel de-al treilea motiv de apel nu este fondat.

Reținând că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamantei a fost respins ca nefondat. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. 1. Reclamanta, în tezvoltarea primei teze de recurs, a susținut, în esență că instanța de apel a preluat interpretarea greșită a primei instanțe privind actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul vădit neîndoilenic al acțiunii sale. Astfel, deși a invocat ca temei juridic al cererii dispozițiile art. 480 C. civ., i-au fost aplicate prevederile Legii nr. 10/2001 care nu au legătură cu acțiunea sa, acțiunea petitorie (în revendicare) cu care a învestit instanța neavând legătură cu acțiunea personală în desăgubiri (fie ea și imobiliră), permisă de Legea nr. 10/2001, chiar dacă se poate urmări același scop.

Acțiunea în revendicare este o acțiune imprescriptibilă, în timp ce acțiunile exercitate în baza Legii nr. 10/2001 sunt prescriptibile și implică proceduri prealabile administrative. Drept urmare, numai în contextul Legii nr. 10/2001 a fost posibilă stabilirea de instanța de apel a concluziei că reclamanta a pierdut dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, ca urmare a schimbării obiectului dedus judecății și modificării naturii juridice a acțiunii, prin transformarea acesteia dintr-o acțiune reală petitorie într-o acțiune personală imobiliară. Recurenta mai arată că a invocat această critică și în apel, susținând că s-a judecat o altă cerere decât cea dedusă judecății, cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., motiv căruia instanța de apel i-a răspuns prin referirea la existența legii speciale, Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, instanța de apel a susținut că dispozițiile legii speciale au un caracter derogatoriu acre au impus respingerea cererii, cocluzionând în mod greșit că acestea nu reprezintă un fine de neprimire și o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest fel, instanțele de fond au plasat-o pe recurentă, mai susține aceasta, în afara dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pentru a putea să refuze judecata pe fond a cererii sale în revendiare. Totodată, dispozițiile art. 21 (art. 22 alin. (5), după republicarea legii, în realitate) se referă la pierderea dreptului la măsuri reparatorii, iar nu la pierderea dreptului de proprietate susceptibil de valorificare pe calea acțiunii în revendicare.

Pentru a putea respinge acțiunea pe fond ca prescrisă, instanța nu reține decăderea sau prescripția dreptului de proprietate sau a dreptului la acțiune, ci de pirderea posibilității de valorificare pe orice cale a dreptului de proprietate. Or, o asemenea soluție, contravine prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta mai susține că obiectul reglementării Legii nr. 10/2001 nu îl reprezintă instituirea unei noi forme de revendicare de la unitățile deținătoare a imobilelor preluate abuziv de stat, ci de reparare a daunelor produse de stst proprietarilor ale căror bunuri au fost naționalizate. Statul răspunde pentru faptul abuziv, cauzator de prejudicii, ca orice subiect de drept, în baza art. 998 - 999 C. civ., sens în care este și practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

În situația imobilelor naționalizate, statul și-a asumat în mod expres vinovăția prin emiterea Legii nr. 10/200, întrucât aceasta prevede nu o nouă cale de revendicare, ci acordarea de măsuri reparatorii; faptul că aceste măsuri reparatorii se acordă, de regulă, în natură, (art. 1 alin. (1) teza finală), nu reprezintă efectul unei acțiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a prejudiciului reparării în natură a pagubei. Deci, schimbând temeiul juridic al cererii, instanțele de fond au încălcat principiul disponibilității părților în procesul civil. În plus, statul prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a recunoscut explicit și retroactiv dreptul de aproprietate al proprietarilor deposedați abuziv, drept care a rămas nealterat până în prezent, proprietarul pierzând doar posesia imobilului.

2. Recurenta, în dezvoltarea tezei de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arată că instanțele de fond au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât chestiunea admisibilității acțiunii sale în revendicare a fost deja dezlegată, în ciclul procesual anterior, astfel că în rejudecare instanțele nu puteau reveni asupra ei. Pe de altă parte, nici Decizia în interesul legii, nr. 33/2008, nu este incidentă în prezenta cauză. Prin această decizie se stabilesc condițiile în care o acțiune în revendicare este admisibilă, însă, în speță această admisibilitatea fusese deja stabilită prin decizia civilă nr. 353 din 30 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă, rămasă irevocabilă sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii.

În consecință, instanțele de fond, prin invocarea Deciziei nr. 33/2008, au analizat tot excepția inadmisibilității, cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., iar nu temenicia cererii sale. Pe de altă parte, Decizia 33/2008 privește admisibilitatea acțiunilor în revendicare formulate de proprietari împotriva subdobânditorilor imobilelor de la stat; or, acțiunea recurentei este formulată împotriva Municipiului București, unitatea administrativ teritorială ce are în prezent imobilul său în proprietate. Un alt motiv de nelegalitate privește prioritatea art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, ceea ce reclamanta a invocat și ca motiv de apel, dar nu a fost analizat. Chiar dacă s-ar considera că are incidență în cauză Decizia 33/2008, urmează a fi avut în vedere dispozitivul acesteia.

Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs, iar în această etapă procesuală nu s-au administrat alte probe. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează. Înalta Curte constată că deși reclamanta dezvoltă prima parte a criticilor formulate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., motivele susuținute nu sunt susceptibile de încadrare în această teză, deoarece recurentă pretinde greșita aplicare a legii procesuale civile, cu referire la opțiunea instanțelor de fond în ce privește temeiul juridic al acțiunii și, prin aceasta, încălcarea principiului disponibilității părților procesului civil. Or, ipoteza descrisă de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

este menită a fi incidentă pentru greșita interpretare a actului juridic civil, în accepțiunea dreptului material, anume, o manifestare de voință în sensul producerii de efecte juridice (nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile), iar nu a actelor de procedură, precum cererea de chemare în judecată și, deci, calificarea juridică a acesteia cu consecința stabilirii temeiului juridic incident. Prin urmare, și criticile formulate în baza art. 304 pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Este real, așa cum susține recurenta că la momentul formulării cererii de chemare în judecată - 26 iunie 2006, aceasta a indicat ca temei juridic al acțiunii dispozițiile dreptului comun, respectiv, art. 480 și urm. C. civ.

Însă, așa cum corect au constatat instanțele de fond, într-o riguroasă aplicare a normelor de drept procesual, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii indicat de parte, ci, date fiind dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanța este îndreptățită să ceară părților explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare. Textul mai prevede că judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor ți prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temenice și legale.

Textele citate reprezintă expresia limitării principiului disponibilității părților procesului civil (care nu este un principiu absolut) prin principiul legalității ce guvernează și procedura judiciară. Astfel, dacă partea reclamantă se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestește instanța, temei juridic ce se integrează dreptului comun, iar instanța de judecată constată că pentru cererea dedusă judecății există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, instanța este ținută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părților.

Existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept. Tot astfel, nici instanței nu îi este permis a ignora existența actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relații sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale. Instanța este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opțiune a legislativului, ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii fără a interfera cu autoritatea legiuitoare ceea ce contavine principiului separației puterilor în stat.

Astfel cum reiese din expozeul prezentei decizii, instanța de apel din primul ciclu procesual a considerat că cererea de chemare în judecată este admisibilă, datăă fiind împrejurarea că reclamanta a susținut că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. Înalta Curte constată că, în realitate, instanța de apel doar formal a enunțat împrejurarea formulării notificării de către reclamantă fără a se apleca și a statua realitatea acestei simple susțineri a acesteia, și, în consecință, fără a valida în mod legal îndeplinirea acestei cerințe a legii speciale de către reclamantă, ceea ce a rămas în sarcina instanței de rejudecare. Pe de altă parte, trebuie remarcat că și instanța de apel a pus chestiunea admisibilității acțiunii promovate de reclamantă în relație cu Legea nr. 10/2001 și cu necesitatea ca reclamanta să se fi conformat normelor sale prin formularea notificării.

Din acest motiv, Înalta Curte apreciază că instanța de rejudecare nu a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ. sau cele dezlegate de instanța de apel, câtă vreme chestiunea enunțată nu a făcut obiectul unei veritabile cercetări judecătorești, întrucât sunt intrate în puterea lucrului judecat acele chestiuni ce au făcut obiectul dezbaterii judiciare, iar instanța de judectă le-a dat o soluție motivată în fapt și în drept. Or, instanța de rejudecare, cercetând în mod real această susținere a constatat că notificarea de care reclamanta s-a prevalat și în considerarea căreia instanța de apel a desființat prima sentință și a trimis cauza spre rejudecare, nu îi aparține, ci a fost formulată de un terț în raportul de restituire presupus de Legea nr. 10/2001, notificarea fiind formulată în nume propriu de numita L.O., iar nu în numele reclamantei, și cu atât mai puțin de reclamantă însăși.

Ca atare, în mod legal instanțele de fond au stabilit că această împrejurare echivaleazaeză cu cea în care reclamanta nu a inițiat procedura Legii nr. 10/2001. În altă ordine de idei, dacă s-ar fi constatat că reclamanta a inițiat procedura în discuție, formularea ulterioară a cererii de chemare în judecată prin care cererea restituirea în natură a terenului preluat autorilor ei, nu excludea, din nou, incidența Legii nr. 10/2001, chiar dacă reclamanta invoca de asemenea, dreptul comun. Astfel, dacă ar fi fomulat notificare, iar entitatea notificată nu a emis decizie sau dispoziție motivată, în soluționarea cererii formulate în justiție pentru restituirea în natură a imobilului, trebuiau a fi observate efectele Deciziei nr. 20/2007 pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Pe de altă parte, dacă fusese emisă deja o dispoziție de soluționare a notificării, prin ipoteză, de respingere a solicitării de restituire în natură, cererea de chemare în judecată era susceptibilă de calificare drept contestație în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001. Promovând cererea de chemare în judecată - de revendicare a suprafeței de teren de 2.065 mp din București, Str. C.U., sector 3, ce a fost preluată în baza Decretului nr. 92/1950 de stat autorilor ei, în mod evident reclamanta urmărește aceeași finalitate (cum, de altfel, afirmă și prin motivele de recurs) ca cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui teren (construcția fiind între timp demolată).

Cum pentru aceeași finalitate există și normele dreptului comun, pe care recurenta s-a întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantei este exclusă potrivit celor anterior arătate, concluzie perfect legală a instanțelor de fond, stabilită cu ocazia rejudecării. Cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în prezenta pricină a avut loc în rejudecare după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin acesta sunt incidente cauzei de față. Așa cum corect susține și recurenta, considerentele instanțelor de fond sunt adecvate respingerii acțiunii sale ca inadmisibile, pe temeiul priorității legii speciale, soluție legală, potrivit celor anterior explicitate cu privire la cele presupus dezelegate de instanța de apel ce a trimis cauza spre rejudecare în primul ciclu procesual.

Respingerea acțiunii ca inadmisibile nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului recurentei de acces la instanță, astfel cum este garantat de Constituție (art. 21) și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței Curții de la Stasbourg. Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea notificării, contestație în fața unei instanțe independente și imparțiale, după cum blocajul major decurgând din refuzul nejustificat al entității notificate de a soluționa notificările ce îi sunt adresate, a fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii, anume, Decizia nr. 20/2007, la care s-a făcut anterior referire.

Drept urmare, mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul funcțional, constituind pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor sale, statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza A., S. și P. din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010, condamnările repatate ale României decurgând din nefunționarea Fondului Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce ține de domeniul de aplicare al unei alte legi, distincte de Legea nr. 10/2001 și de o procedură ulterioară acesteia.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudența sa, criteriile efectivității procedurii fiind cele enterior enumerate.

Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurenta să obțină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, cât și calitatea sa de moștenitor legal al proprietarilor deposedați de stat, dar și deposedarea abuzivă, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ teritorială (municipiul București), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

În fine, contrar celor susținute de recurentă, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei invocat de asemenea de recurenți, norma convențională, garantând protecția unui “bun actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei “speranțe legitime” cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza C., L. sau P. contra României), situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1. Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin faptul nerealizării condiției (vezi Prințul H.A. II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, § 82 și 83, CEDO 2001-VIII), astfel cum reiese, de ex., din Cauza Ț. din 7 februarie 2008 - paragr.

43). Art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire ( K. împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, C.E.D.O. 2004-IX) – paragr.

135, 136 din Cauza A. Or, cerința minimală, astfel cum instațele de fond au constatat, era ca recurenta reclamantă să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoarea la decădrea sa de a mai putea solicita în justiție măsuri reparatorii (indiferent de natură lor), sancțiune de drept material, sunt pe deplin operante, din culpa sa. Având în vedere toate aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunită ipoteza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta F.S.I., împotriva deciziei civile nr. 135/ A din 22 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.