ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4935/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 18 februarie 2010 reclamanta F.C. a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafață de 200 mp situat în București, str. I.P., sector 3 București, să oblige primul pârât să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest teren, iar în subsidiar, în situația în care terenul nu poate fi restituit în natură, să fie obligat al doilea pârât la plata despăgubirilor aferente suprafeței de teren în cuantum de 1.146.992 RON.

Prin Sentința civilă nr. 697 din 18 mai 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins ca inadmisibilă acțiunea în raport de considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, reținând că reclamanta nu a uzat de prevederile legii speciale, astfel încât nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și că nu are o speranță legitimă pentru obținerea unui bun și niciun bun în sensul Convenției. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 58 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin Decizia nr. 3450 din 17 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de pârâții Consiliul General al municipiului București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că prima instanță, cu o justificare într-adevăr destul de superficială, însă suficientă pentru ca hotărârea să poată fi considerată motivată din perspectiva art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat de ce titlul reclamantei nu este preferabil, respectiv pentru că nu a urmat procedura legii speciale interne, Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, numai pentru că în loc să se pronunțe asupra caracterului eventual nefondat al acțiunii în revendicare ci, urmând criteriile de analiză impuse prin Decizia nr. 33/2008, prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare este absolut formală și de natură să ducă la prelungirea duratei procesului. Pronunțând o hotărâre de desființare a sentinței, instanța de apel a vătămat interesele procesuale ale pârâților, prin prelungirea insecurității raportului juridic asupra imobilului în litigiu, astfel încât criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 30A din 6 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 697 din 18 mai 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în temeiul dreptului comun, respectiv în temeiul dispozițiilor art. 480 și art. 481 C. civ., precizând că nu a solicitat restituirea imobilului în temeiul Legilor nr. 18/1991 sau nr. 10/2001. De asemenea, apelanta-reclamantă a arătat că nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 83/1999 și nr. 94/2000, constatând că nu îndeplinea cerințele art. 1 din aceste acte normative, astfel că revendicarea întemeiată pe dreptul comun ar fi singura cale de a redobândi proprietatea. Din actele și lucrările dosarului rezultă că imobilul a fost preluat de către stat prin expropriere în temeiul Decretului nr. 130/1989 emis pentru demolarea unor construcții, cât și pentru edificarea unor artere de circulație situate în Municipiul București.

De asemenea, Curtea a constatat că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare, fiind edificate pe acest teren blocuri de locuințe, alei pietonale și amenajate locuri de parcare. Apelanta-reclamantă nu deține niciun titlu de proprietate asupra imobilului, acesta fiind trecut în proprietatea statului prin expropriere pentru utilitate publică. Restituirea imobilului în natură nu se poate realiza, fiind afectat de elemente de sistematizare, iar faptul că nu a solicitat acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu justifică existența unei speranțe legitime a apelantei-reclamante, la momentul formulării acțiunii în revendicare. De asemenea, Curtea a constatat că din considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, în situația în care reclamanta nu a folosit procedura legii speciale.

În condițiile arătate, apelanta-reclamantă nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și nu poate susține că are o speranță legitimă pentru obținerea unui bun sau că ar deține un bun în sensul Convenției. Deoarece apelanta-reclamantă nu a folosit dispozițiile legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul preluat prin expropriere de către stat, acțiunea formulată este inadmisibilă, astfel cum în mod corect a stabilit prima instanță. Pentru considerentele arătate, Curtea, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., a reținut că se impune respingerea apelului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanta F.C. a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar modificarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește considerentele acesteia și, în parte, a dispozitivului, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței instanței de fond și admiterii cererii subsidiare de obligarea la despăgubiri a pârâtului Statul Român. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a susținut că din minuta întocmită la data pronunțării aflată la dosarul de apel rezultă că s-a respins apelul declarat de reclamantă, dar această mențiune lipsește din dispozitivul deciziei recurate, în care figurează mențiunea admiterii apelului.

În acest mod au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 258 alin. (1) C. proc. civ., text care reglementează în mod expres sancțiunea nulității. Cum partea din hotărâre care se execută este dispozitivul acesteia, cum există neconcordanță între minută și dispozitiv, precum și între dispozitiv și considerente, instanța de control nu poate stabili soluția reală ce a fost avută în vedere de curtea de apel, astfel încât se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În subsidiar, solicită să se constate nulitatea deciziei recurate pentru contrarietate între considerente și dispozitivul hotărârii, deoarece această contrarietate echivalează cu nemotivarea hotărârii, respectiv cu necercetarea fondului.

În al doilea subsidiar, solicită să se constate că hotărârea atacată cuprinde considerente străine de natura pricinii, care ignoră obiectul acesteia, că obiectul și raportul juridic dedus judecății a fost tranșat prin cererea de apel și considerentele Deciziei nr. 3450/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce a dezlegat problema de drept a admisibilității acțiunii în revendicare. Instanța de apel a nesocotit îndrumările instanței de casare, hotărârea pronunțată cuprinzând aspecte teoretice referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în general, fără a face trimitere la situația particulară din cauza de față. Într-un al treilea subsidiar a solicitat să se constate că în considerentele hotărârii atacate nu există nicio apreciere față de cererea de obligare a pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor.

Prin recursul formulat, reclamanta a formulat și critici de nelegalitate a hotărârii atacate vizând încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., greșita reținere a caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare raportat la prevederile Legii nr. 10/2001, precum și greșita înlăturare a incidenței prevederilor art. 480 și 481 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei, susținând că hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A arătat că hotărârea instanței de apel este criticabilă deoarece în considerente se reține legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, iar prin dispozitiv se admite apelul reclamantei.

Soluția din dispozitiv este greșită, atâta timp cât în mod legal s-a apreciat că norma juridică cu caracter general nu este aplicabilă speței. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt întemeiate și pot fi subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., urmând să le analizeze din această perspectivă. Examinând actele și lucrările dosarului se reține că, potrivit minutei aflate la dosarul de apel, la 6 februarie 2013 instanța a decis respingerea apelului, ca nefondat. Dispozitivul Deciziei civile nr. 30 A din 6 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă cuprinde mențiunea "admite apelul declarat de reclamanta F.C.". În același timp, considerentele deciziei sunt în sensul respingerii apelului ca nefondat.

Dacă prin sentința instanței de fond se respinge acțiunea, iar prin decizia pronunțată în apel se admite apelul, fără nicio altă dispoziție procedurală, se ajunge la situația în care nu se poate stabili ce intră în puterea lucrului judecat și nici dacă hotărârea poate fi pusă în executare. Or, de esența soluționării pe cale jurisdicțională a litigiului este tranșarea procesului prin înscrierea soluției în dispozitivul hotărârii judecătorești, în caz contrar, dispozițiile instanței rămânând fără efect. Potrivit dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele prin care s-au înlăturat cererile părților, ca o garanție a caracterului echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților.

În măsura în care se poate observa că există contradicție, nu numai între dispozitivul hotărârii și considerentele acesteia, dar și între dispozitivul hotărârii pronunțate în apel și cel al hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, hotărârea atacată este lovită de nulitate. În practica judiciară s-a apreciat în mod constant, că în situația în care există neconcordanță între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, nu reprezintă o eroare materială, în sensul art. 281 C. proc. civ., acesta putând constitui numai motiv de recurs împotriva hotărârii. În raport de prevederile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., minuta trebuie considerată adevărata hotărâre pronunțată de instanță, întrucât reflectă rezultatul deliberării, fiind nelegal, după pronunțarea hotărârii, ca judecătorul să revină asupra părerii sale, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceleiași norme.

Minuta astfel întocmită reprezintă pe scurt dispozitivul hotărârii și trebuie să fie reprodusă în hotărâre, fără a mai putea fi modificată. Or, pronunțarea în cauză a unei hotărâri cu conținut diferit, respectiv o soluție de admitere a apelului după ce în minută s-a consemnat respingerea apelului, s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor legale anterior arătate, reprezentând o revenire a judecătorilor asupra soluției inițiale. Atare nelegalitate impune anularea hotărârii, a cărei pronunțare a produs recurentelor o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură nelegal, în aplicarea și a dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., atrăgând astfel incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. În aceste condiții, în aplicarea dispozițiilor art. 312 - 313 C. proc. civ., se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă, aceleiași instanțe de apel, care va stabili deplina concordanță dintre dispozitivul și considerentele hotărârii. Față de aceste argumente, celelalte motive de recurs formulate de reclamantă, nu vor mai fi cercetate de Înalta Curte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E În majoritate, Admite recursurile declarate de reclamanta F.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 30A din 6 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 697 din 18 mai 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 octombrie 2013.

OPINIE SEPARATĂ

Recursurile ambelor părți trebuiau respinse ca nefondate, pentru următoarele considerente: 1. Reclamanta a invocat, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faptul că decizia instanței de apel este lovită de nulitate, în condițiile în care din minută rezultă că s-a respins apelul, iar în dispozitivul deciziei recurate figurează soluția de admitere a apelului. S-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ. și, "cum partea din hotărâre care se execută este dispozitivul acesteia, din care rezultă că instanța a admis apelul, având în vedere că și între acesta, pe de o parte, și minută, respectiv considerente pe de altă parte, există o neconcordanță asupra căreia instanța de control judiciar nu se poate pronunța, întrucât nu rezultă care este soluția reală". Critica formulată nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., mențiunea din dispozitivul deciziei, privitoare la admiterea apelului, fiind doar o eroare materială căreia îi sunt incidente prevederile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Aceasta deoarece, de vreme ce considerentele deciziei recurate corespund soluției înscrisă în minută, consemnarea din dispozitiv, în sensul că se admite apelul, atâta timp cât această mențiune nu a fost urmată de o schimbare/anulare a sentinței - firească pentru soluția de admitere a căii de atac -, nu reprezintă decât o eroare materială.

Recurenta nu a suferit nicio vătămare procesuală, de natură să atragă anularea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru că dispozitivul nu cuprinde nicio mențiune care să poată fi pusă în executare silită, astfel încât susținerea acesteia, în sensul că nu știe ce soluție s-a dat "pentru că dispozitivul este cel care se execută", nu poate fi primită. Așadar, aspectele menționate au numai valoarea unei erori materiale, de îndreptat în condițiile art. 281 și art. 281 2a C. proc. civ. O altă critică formulată de către reclamantă, bazată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează contrarietatea dintre considerente și dispozitiv și care, în opinia recurentei, echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Critica nu este întemeiată, de vreme ce, față de cele arătate anterior, contradicția poate fi înlăturată printr-o simplă îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitiv. Or, îndreptarea erorii materiale poate fi făcută, așa cum o spune cu evidență art. 281 alin. (1) C. proc. civ., și la cerere, iar nu doar din oficiu. O altă critică formulată de către reclamantă privește faptul că instanța de apel a nesocotit îndrumările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție și a schimbat obiectul apelului atunci când a arătat că acțiunea în revendicare este admisibilă. Critica nu este întemeiată. Prin Decizia nr. 3450 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra admisibilității acțiunii în revendicare în cauză, casarea cu trimitere fiind dispusă pentru a se face compararea titlurilor de proprietate ale părților.

Drept urmare, chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare a fost tranșată în mod irevocabil, ea nemaiputând fi adusă în discuție prin prezentul recurs. De asemenea, reclamanta a criticat decizia instanței de apel arătând că instanța "nu s-a pronunțat în considerente" asupra despăgubirilor la care ar fi trebuit obligat Ministerul Finanțelor Publice. Nici această critică nu poate fi primită, instanța de apel nefiind ținută de obligația de a se pronunța asupra unei cereri formulate ca un subsidiar, în condițiile în care a respins cererea principală, cu motivarea că acțiunea nu poate fi admisă în lipsa titlului de proprietate al reclamantei. Pe de altă parte, este cu atât mai puțin întemeiată nemulțumirea recurentei de a nu i se fi soluționat prin "considerente" capete de cerere, câtă vreme aceeași parte susține, în mod corect, faptul că, totuși, dispozitivul este cel care conține soluția dată de instanță.

În fine, reclamanta a criticat decizia din apel pentru că, în opinia sa, instanța nu a analizat aspectele impuse prin decizia de casare. Critica nu este întemeiată, instanța de apel arătând că reclamanta nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, așa cum impusese instanța de casare să se verifice, astfel încât nu poate invoca existența unei speranțe legitime pentru admiterea acțiunii în revendicare. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate de către reclamantă nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul ar fi trebuit respins, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.; 2. Recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat nulitatea hotărârii urmare a contradicției care există între considerente și dispozitiv.

Întrucât, în realitate, în speță nu s-a produs decât o eroare materială, în sensul celor arătate cu ocazia analizării recursului declarat de către reclamantă, critica formulată nu întrunește cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care ar fi trebuit respins în condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. Procesat de GGC - AS