ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4935/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4935/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 18 februarie 2010 reclamanta

F.C. a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București

și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului în

suprafață de 200 mp situat în București, str. I.P., sector 3 București, să

oblige primul pârât să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest

teren, iar în subsidiar, în situația în care terenul nu poate fi restituit în

natură, să fie obligat al doilea pârât la plata despăgubirilor aferente

suprafeței de teren în cuantum de 1.146.992 RON.

Prin Sentința civilă

nr. 697 din 18 mai 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins ca inadmisibilă

acțiunea în raport de considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, reținând că

reclamanta nu a uzat de prevederile legii speciale, astfel încât nu se poate

prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și că nu are o speranță

legitimă pentru obținerea unui bun și niciun bun în sensul Convenției.

Apelul declarat de

reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 58 din 13

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost desființată sentința

apelată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin Decizia nr. 3450

din 17 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, au

fost admise recursurile declarate de pârâții Consiliul General al municipiului

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost casată

decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași curți de

apel.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte a reținut că prima instanță, cu o justificare într-adevăr

destul de superficială, însă suficientă pentru ca hotărârea să poată fi considerată

motivată din perspectiva art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat de

ce titlul reclamantei nu este preferabil, respectiv pentru că nu a urmat

procedura legii speciale interne, Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții,

numai pentru că în loc să se pronunțe asupra caracterului eventual nefondat al

acțiunii în revendicare ci, urmând criteriile de analiză impuse prin Decizia

nr. 33/2008, prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, desființarea

sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare este absolut formală și de

natură să ducă la prelungirea duratei procesului.

Pronunțând o hotărâre

de desființare a sentinței, instanța de apel a vătămat interesele procesuale

ale pârâților, prin prelungirea insecurității raportului juridic asupra imobilului

în litigiu, astfel încât criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct.

5 C. proc. civ.

În rejudecare, prin

Decizia civilă nr. 30A din 6 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile

nr. 697 din 18 mai 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că reclamanta a formulat cererea de chemare în

judecată în temeiul dreptului comun, respectiv în temeiul dispozițiilor art.

480 și art. 481 C. civ., precizând că nu a solicitat restituirea imobilului în

temeiul Legilor nr. 18/1991 sau nr. 10/2001.

De asemenea,

apelanta-reclamantă a arătat că nu îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr.

83/1999 și nr. 94/2000, constatând că nu îndeplinea cerințele art. 1 din aceste

acte normative, astfel că revendicarea întemeiată pe dreptul comun ar fi

singura cale de a redobândi proprietatea.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că imobilul a fost preluat de către stat prin

expropriere în temeiul Decretului nr. 130/1989 emis pentru demolarea unor

construcții, cât și pentru edificarea unor artere de circulație situate în

Municipiul București.

De asemenea, Curtea a

constatat că terenul în litigiu este afectat de elemente de sistematizare, fiind

edificate pe acest teren blocuri de locuințe, alei pietonale și amenajate

locuri de parcare.

Apelanta-reclamantă

nu deține niciun titlu de proprietate asupra imobilului, acesta fiind trecut în

proprietatea statului prin expropriere pentru utilitate publică. Restituirea

imobilului în natură nu se poate realiza, fiind afectat de elemente de

sistematizare, iar faptul că nu a solicitat acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu justifică existența unei

speranțe legitime a apelantei-reclamante, la momentul formulării acțiunii în

revendicare.

De asemenea, Curtea a

constatat că din considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, formularea unei acțiuni în revendicare pe calea dreptului comun

este inadmisibilă, în situația în care reclamanta nu a folosit procedura legii

speciale. În condițiile arătate, apelanta-reclamantă nu se poate prevala de

dispozițiile art. 1 din Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale și nu poate susține că are o speranță

legitimă pentru obținerea unui bun sau că ar deține un bun în sensul

Convenției.

Deoarece

apelanta-reclamantă nu a folosit dispozițiile legii speciale pentru obținerea

măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul preluat prin expropriere

de către stat, acțiunea formulată este inadmisibilă, astfel cum în mod corect a

stabilit prima instanță.

Pentru considerentele

arătate, Curtea, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., a reținut că

se impune respingerea apelului ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanta F.C. a

solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar modificarea în parte a deciziei

recurate în ceea ce privește considerentele acesteia și, în parte, a

dispozitivului, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței instanței de

fond și admiterii cererii subsidiare de obligarea la despăgubiri a pârâtului

Statul Român. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea

recursului a susținut că din minuta întocmită la data pronunțării aflată la

dosarul de apel rezultă că s-a respins apelul declarat de reclamantă, dar

această mențiune lipsește din dispozitivul deciziei recurate, în care figurează

mențiunea admiterii apelului. În acest mod au fost încălcate dispozițiile

imperative ale art. 258 alin. (1) C. proc. civ., text care reglementează în mod

expres sancțiunea nulității. Cum partea din hotărâre care se execută este

dispozitivul acesteia, cum există neconcordanță între minută și dispozitiv,

precum și între dispozitiv și considerente, instanța de control nu poate

stabili soluția reală ce a fost avută în vedere de curtea de apel, astfel încât

se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

În subsidiar,

solicită să se constate nulitatea deciziei recurate pentru contrarietate între

considerente și dispozitivul hotărârii, deoarece această contrarietate

echivalează cu nemotivarea hotărârii, respectiv cu necercetarea fondului.

În al doilea

subsidiar, solicită să se constate că hotărârea atacată cuprinde considerente

străine de natura pricinii, care ignoră obiectul acesteia, că obiectul și

raportul juridic dedus judecății a fost tranșat prin cererea de apel și

considerentele Deciziei nr. 3450/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ce a dezlegat problema de drept a admisibilității acțiunii în revendicare.

Instanța de apel a nesocotit îndrumările instanței de casare, hotărârea

pronunțată cuprinzând aspecte teoretice referitoare la inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare în general, fără a face trimitere la situația particulară

din cauza de față.

Într-un al treilea

subsidiar a solicitat să se constate că în considerentele hotărârii atacate nu

există nicio apreciere față de cererea de obligare a pârâtului Statul Român la

plata despăgubirilor.

Prin recursul

formulat, reclamanta a formulat și critici de nelegalitate a hotărârii atacate

vizând încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., greșita

reținere a caracterului inadmisibil al acțiunii în revendicare raportat la

prevederile Legii nr. 10/2001, precum și greșita înlăturare a incidenței

prevederilor art. 480 și 481 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea deciziei recurate în

sensul admiterii apelului reclamantei, susținând că hotărârea cuprinde motive

contradictorii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A arătat că

hotărârea instanței de apel este criticabilă deoarece în considerente se reține

legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, iar prin dispozitiv se admite

apelul reclamantei. Soluția din dispozitiv este greșită, atâta timp cât în mod

legal s-a apreciat că norma juridică cu caracter general nu este aplicabilă

speței.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt

întemeiate și pot fi subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., urmând să le analizeze din această perspectivă.

Examinând actele și

lucrările dosarului se reține că, potrivit minutei aflate la dosarul de apel,

la 6 februarie 2013 instanța a decis respingerea apelului, ca nefondat.

Dispozitivul Deciziei civile nr. 30 A din 6 februarie 2013 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă cuprinde mențiunea "admite apelul declarat

de reclamanta F.C.". În același timp, considerentele deciziei sunt în

sensul respingerii apelului ca nefondat.

Dacă prin sentința

instanței de fond se respinge acțiunea, iar prin decizia pronunțată în apel se

admite apelul, fără nicio altă dispoziție procedurală, se ajunge la situația în

care nu se poate stabili ce intră în puterea lucrului judecat și nici dacă

hotărârea poate fi pusă în executare.

Or, de esența

soluționării pe cale jurisdicțională a litigiului este tranșarea procesului

prin înscrierea soluției în dispozitivul hotărârii judecătorești, în caz

contrar, dispozițiile instanței rămânând fără efect.

Potrivit

dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele prin care s-au înlăturat cererile părților, ca o garanție a caracterului

echidistant al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al

părților.

În măsura în care se

poate observa că există contradicție, nu numai între dispozitivul hotărârii și

considerentele acesteia, dar și între dispozitivul hotărârii pronunțate în apel

și cel al hotărârii pronunțate pe fondul cauzei, hotărârea atacată este lovită

de nulitate.

În practica judiciară

s-a apreciat în mod constant, că în situația în care există neconcordanță între

considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia, nu reprezintă o eroare

materială, în sensul art. 281 C. proc. civ., acesta putând constitui numai

motiv de recurs împotriva hotărârii.

În raport de

prevederile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., minuta trebuie considerată

adevărata hotărâre pronunțată de instanță, întrucât reflectă rezultatul

deliberării, fiind nelegal, după pronunțarea hotărârii, ca judecătorul să

revină asupra părerii sale, în conformitate cu prevederile alin. (3) al

aceleiași norme.

Minuta astfel

întocmită reprezintă pe scurt dispozitivul hotărârii și trebuie să fie

reprodusă în hotărâre, fără a mai putea fi modificată.

Or, pronunțarea în

cauză a unei hotărâri cu conținut diferit, respectiv o soluție de admitere a

apelului după ce în minută s-a consemnat respingerea apelului, s-a realizat cu

încălcarea dispozițiilor legale anterior arătate, reprezentând o revenire a

judecătorilor asupra soluției inițiale.

Atare nelegalitate

impune anularea hotărârii, a cărei pronunțare a produs recurentelor o vătămare

procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de

procedură nelegal, în aplicarea și a dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., atrăgând astfel incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În aceste condiții,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 - 313 C. proc. civ., se impune casarea

deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului declarat de

reclamantă, aceleiași instanțe de apel, care va stabili deplina concordanță

dintre dispozitivul și considerentele hotărârii.

Față de aceste

argumente, celelalte motive de recurs formulate de reclamantă, nu vor mai fi

cercetate de Înalta Curte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Admite recursurile

declarate de reclamanta F.C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 30A din 6 februarie 2013 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă

împotriva Sentinței civile nr. 697 din 18 mai 2010 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 octombrie 2013.

OPINIE SEPARATĂ

Recursurile ambelor

părți trebuiau respinse ca nefondate, pentru următoarele considerente:

invocat, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faptul că decizia instanței

de apel este lovită de nulitate, în condițiile în care din minută rezultă că

s-a respins apelul, iar în dispozitivul deciziei recurate figurează soluția de

admitere a apelului. S-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 258 alin. (1) C.

proc. civ. și, "cum partea din hotărâre care se execută este dispozitivul

acesteia, din care rezultă că instanța a admis apelul, având în vedere că și

între acesta, pe de o parte, și minută, respectiv considerente pe de altă

parte, există o neconcordanță asupra căreia instanța de control judiciar nu se

poate pronunța, întrucât nu rezultă care este soluția reală".

Critica formulată nu

întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., mențiunea din dispozitivul

deciziei, privitoare la admiterea apelului, fiind doar o eroare materială

căreia îi sunt incidente prevederile art. 281 alin. (1) C. proc. civ. conform

cu care, erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile

părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale din hotărâri

sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Aceasta deoarece, de

vreme ce considerentele deciziei recurate corespund soluției înscrisă în

minută, consemnarea din dispozitiv, în sensul că se admite apelul, atâta timp

cât această mențiune nu a fost urmată de o schimbare/anulare a sentinței -

firească pentru soluția de admitere a căii de atac -, nu reprezintă decât o

eroare materială.

Recurenta nu a

suferit nicio vătămare procesuală, de natură să atragă anularea hotărârii

conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pentru că dispozitivul nu cuprinde

nicio mențiune care să poată fi pusă în executare silită, astfel încât

susținerea acesteia, în sensul că nu știe ce soluție s-a dat "pentru că

dispozitivul este cel care se execută", nu poate fi primită.

Așadar, aspectele

menționate au numai valoarea unei erori materiale, de îndreptat în condițiile

art. 281 și art. 281

2a

C. proc. civ.

O altă critică

formulată de către reclamantă, bazată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., vizează contrarietatea dintre considerente și dispozitiv și care, în

opinia recurentei, echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Critica nu este

întemeiată, de vreme ce, față de cele arătate anterior, contradicția poate fi

înlăturată printr-o simplă îndreptare a erorii materiale strecurate în

dispozitiv. Or, îndreptarea erorii materiale poate fi făcută, așa cum o spune

cu evidență art. 281 alin. (1) C. proc. civ., și la cerere, iar nu doar din

oficiu.

O altă critică

formulată de către reclamantă privește faptul că instanța de apel a nesocotit

îndrumările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție și a schimbat

obiectul apelului atunci când a arătat că acțiunea în revendicare este

admisibilă.

Critica nu este

întemeiată. Prin Decizia nr. 3450 din 17 mai 2012, Înalta Curte de Casație și

Justiție a statuat asupra admisibilității acțiunii în revendicare în cauză,

casarea cu trimitere fiind dispusă pentru a se face compararea titlurilor de

proprietate ale părților. Drept urmare, chestiunea admisibilității acțiunii în

revendicare a fost tranșată în mod irevocabil, ea nemaiputând fi adusă în

discuție prin prezentul recurs.

De asemenea,

reclamanta a criticat decizia instanței de apel arătând că instanța "nu

s-a pronunțat în considerente" asupra despăgubirilor la care ar fi trebuit

obligat Ministerul Finanțelor Publice.

Nici această critică

nu poate fi primită, instanța de apel nefiind ținută de obligația de a se

pronunța asupra unei cereri formulate ca un subsidiar, în condițiile în care a

respins cererea principală, cu motivarea că acțiunea nu poate fi admisă în

lipsa titlului de proprietate al reclamantei. Pe de altă parte, este cu atât

mai puțin întemeiată nemulțumirea recurentei de a nu i se fi soluționat prin

"considerente" capete de cerere, câtă vreme aceeași parte susține, în

mod corect, faptul că, totuși, dispozitivul este cel care conține soluția dată

de instanță.

În fine, reclamanta a

criticat decizia din apel pentru că, în opinia sa, instanța nu a analizat

aspectele impuse prin decizia de casare.

Critica nu este

întemeiată, instanța de apel arătând că reclamanta nu a urmat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, așa cum impusese instanța de casare să se

verifice, astfel încât nu poate invoca existența unei speranțe legitime pentru

admiterea acțiunii în revendicare.

Având în vedere cele

mai sus arătate, criticile formulate de către reclamantă nu întrunesc cerințele

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul ar fi trebuit

respins, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ.;

de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat

nulitatea hotărârii urmare a contradicției care există între considerente și

dispozitiv.

Întrucât, în

realitate, în speță nu s-a produs decât o eroare materială, în sensul celor

arătate cu ocazia analizării recursului declarat de către reclamantă, critica

formulată nu întrunește cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru

care ar fi trebuit respins în condițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.

Procesat de GGC - AS