ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 727/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 727/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 1 august 2008

contestatoarea N.V. a chemat în judecată pe intimații Municipiul București,

prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București, solicitând

obligarea intimaților la plata de despăgubiri bănești pentru apartamentele

situate în București, str. D.N.M., nr. 2, sector 1, precum și la compensarea cu

imobilul teren amplasat în vecinătatea terenului revendicat, situat în

București, str. D.N.M., nr. 2, sector 1, reprezentând diferența între terenul

pretins de contestatoare prin notificare (2.595 mp) și cel restituit în natură

(1.867 mp) prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr.

1527 din 18 septembrie 2003. în subsidiar, contestatoarea a solicitat ca în

cazul în care compensarea nu este posibilă, să i se acorde despăgubiri bănești

și pentru acest teren.

Prin Sentința civilă

nr. 549 din 14 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimați și a respins

acțiunea ca inadmisibilă. Instanța a reținut că reclamanta nu a uzat de calea contestației

prevăzută de art 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziției nr.

1527/2003 a Primarului General al Municipiului București, așa încât măsurile

menționate în dispoziție au devenit irevocabile, iar reclamanta nu mai poate

face o nouă cerere cu același obiect cu cel al notificării inițiale.

Prin Decizia civilă

nr. 310A din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul

reclamantei, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului București.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut că, prin dispoziția nr. 1527 din 18

septembrie 2003, Primarul Municipiului București s-a obligat să stabilească

măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr.

112/1995 și i-a restituit reclamantei o parte din terenul pretins, respectiv

suprafața de 1867 mp din totalul de 2020 mp. S-a mai reținut că reclamanta

susține că nici până în prezent emitentul dispoziției nu și-a îndeplinit

obligația de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru apartamentele

vândute și nu i-a soluționat notificarea pentru diferența de teren nerestituit,

solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Curtea a apreciat că,

din moment ce în dispoziția nr. 1527 din 18 septembrie 2003 se face mențiunea

că se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute

în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a recunoașterii calității de persoană

îndreptățită și a dreptului la măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001,

pentru imobilul situat în București, Str. D.N.M., nr. 2, sector 1, reclamanta

este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 29 iulie 2010, sub nr. 26093/3/2008.

Prin Sentința civilă

nr. 1746 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte acțiunea, a obligat intimații să emită în favoarea

contestatoarei dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru

apartamentele situate în imobilul din București, str. D.N.M., nr. 2, sector 1,

vândute în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare-cumpărare

nr. 2553/18107 din 16 ianuarie 1997, nr. 2551/29749 din 16 ianuarie 1997, nr.

2550/21787 din 24 decembrie 1996 și nr. 2552/24109 din 16 ianuarie 1997, a

obligat intimații să emită în favoarea contestatoarei dispoziție motivată de acordare

în natură, prin compensare, a terenului în suprafață de 728 m.p., situat în

vecinătatea suprafeței de 1867 m.p. teren situat în București, str. D.N.M. nr.

2, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză

specialitatea topografie, întocmit de expertul tehnic judiciar C.V.T. și a luat

act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

În considerentele

acestei sentințe, tribunalul a reținut că, prin probele administrate,

reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, a întinderii suprafeței de

teren preluate de stat în mod abuziv de la autorii acesteia precum și a

calității sale de moștenitoare a foștilor proprietari.

S-a mai reținut de

către prima instanță faptul că patru apartamente din imobil au fost vândute în

baza Legii nr. 112/1995, fiind astfel incidente prevederile art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001, modificată, în sensul că reclamanta are dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent, cu obligația corelativă a intimaților de a propune

acordarea acestora, în condițiile legii speciale.

Având în vedere

procedura specială de stabilire și acordare a despăgubirilor, reglementată de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a fost apreciată de către tribunal ca fiind

neîntemeiată solicitarea reclamantei privind stabilirea valorii despăgubirilor

și acordarea lor efectivă în cadrul acestui proces.

În ceea ce privește

solicitarea contestatoarei de acordare prin compensare a suprafeței de teren

libere de 728 mp, teren intravilan situat în vecinătatea imobilului situat în

București, str. D.N.M. nr. 2, sector 1, prima instanță a considerat că aceasta

este întemeiată, întrucât suprafața totală de teren deținută în proprietate de

contestatoare, potrivit actelor de proprietate, este de 2.594 m.p., iar prin

dispoziția nr. 1527 din 18 septembrie 2003 a Primarului General al Municipiului

București s-a restituit în natură numai suprafața de 1.867 mp. Cu toate că s-a

precizat în dispoziție faptul că suprafața totală ar fi de 2020 mp, s-a reținut

de către instanță că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate pentru

o suprafață totală de 2594 mp, acesta fiind îndreptățită la stabilirea

măsurilor reparatorii pentru diferența de teren de 728 mp.

În raport de

prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 pct. 7 din

Normele metodologice de aplicare a acestei legi, ținând seama și de raportul de

expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar C.V.T., prin care s-a arătat că

terenul în suprafață de 728 mp situat în vecinătatea suprafeței restituite de

1867 mp, este liber și poate fi acordat în compensare, nefiind afectat de

servituți legale sau de lucrări de utilitate publică, tribunalul a apreciat

întemeiată solicitarea reclamantei de acordare a acestui teren în compensare.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel Municipiul București prin Primarul General,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

apelului, s-a arătat că în mod greșit s-a admis în parte acțiunea și a fost

obligată Primăria Municipiului București să acorde măsuri reparatorii în

echivalent pentru imobilul în litigiu în condițiile Legii nr. 247/2005, precum

și la emiterea unei dispoziții de acordare în natură, prin compensare a

terenului în suprafață de 728 mp situat în vecinătatea terenului în suprafață

de 1867 mp.

Apelantul a susținut

că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005, actele doveditoare privind dreptul de proprietate,

calitatea de moștenitor etc, pot fi depuse până la data soluționării

notificării, astfel că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și

(2) din lege curge numai de la depunerea acestor acte.

În speță, Primăria

Municipiului București trebuia obligată doar la emiterea unei dispoziții de

acordare de măsuri reparatorii în echivalent, întrucât potrivit notei emise de

Primarul General, rezultă că instituția nu dispune momentan de bunuri și/sau

servicii care pot fi acordate în compensare, iar potrivit prevederilor art. 1

pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea și completarea unor

acte normative din domeniul proprietății, „primarii... pot acorda în compensare

...".

În sprijinul apelului

formulat, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri care să clarifice

situația juridică a terenului acordat de prima instanță în compensare, în

suprafață de 728 mp, probă încuviințată.

Prin Decizia nr. 269A

din 25 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat.

Pe baza probelor noi

administrate în apel, atât la solicitarea părților cât și din oficiu

(înscrisuri și suplimentări ale raportului de expertiză privind identificarea

terenului de 728 mp solicitat în compensare), Curtea a constatat că apelul nu

este fondat, deoarece, astfel cum rezultă din completările la raportul de

expertiză tehnică efectuate de expertul tehnic C.V.T., s-a restituit în natură

parțial terenul în suprafață de 1.867 mp, astfel cum este reprezentat clar în

schițele ultimei completări de expertiză, iar pentru restul imobilului,

imposibil a fi restituit în natură (deoarece a fost vândut în temeiul Legii nr.

112/1995 odată cu spațiile de locuit) reclamanta este îndreptățită la măsuri

reparatorii în echivalent.

Din probele

administrate în cauză, amplu prezentate în considerentele deciziei din apel,

instanța a reținut că terenul solicitat în compensare nu este amenajat ca zonă

verde, ci pe această suprafață cresc spontan copaci, vegetație la întâmplare,

liane, etc, acesta aflându-se într-o completare firească a terenului deja

restituit în natură prin Dispoziția Primăriei Municipiului București, în

suprafață de 1.867 mp din str. D.M.N. nr. 2.

Astfel cum a precizat

expertul tehnic, terenul identificat în suprafață de 728 mp aflat în

continuarea celui retrocedat de 1.867 mp în natură reclamantei, nu este afectat

construcțiilor supra și subterane, aleilor sau trotuarului, nu asigură

funcționalitatea clădirii (Vila A.) nici accesului comunității în zonă, fiind

practic situat în spatele vilei și în lateral, astfel că el poate face obiectul

acordării în compensare, astfel cum a reținut în mod legal și temeinic prima

instanță.

Curtea a constatat

totodată că acest teren de 728 mp ce ținea de str. P.G.B. este distinct de

terenurile (imobilele) ce fac obiectul unor dosare de notificare în baza Legii

nr. 10/2001, fără a se suprapune cu acestea, din str. B. nr. 2-8, aspect

precizat de Direcțiile de Patrimoniu și Juridic din cadrul Primăriei

Municipiului București, dar și de expertul tehnic în completările efectuate la

expertiza topografică administrată în cauză.

Relațiile obținute în

cauză au stabilit că terenul nu a făcut nici obiectul legilor de reconstituire

a dreptului de proprietate asupra terenurilor (Legea nr. 18/1991 și Legea nr.

247/2005).

Instanța de apel a

apreciat că situația juridică a terenului de 728 mp, clarificată pe deplin prin

probatoriul administrat în faza de judecată a apelului, conturează, dimpotrivă,

contrar susținerilor apelantului Municipiul București, ideea că acest teren

este „disponibil" în sensul art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001, putând fi acordat în compensare.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

Primăria Municipiului București, care a invocat motivul de recurs prevăzut de

art 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestui

motiv de recurs, după o reluarea amănunțită a argumentelor instanței de apel,

recurentul arată că nu poate fi de acord cu soluția acestei instanțe, atâta

timp cât recurenta putea fi obligată doar să emită dispoziția de acordare de

măsuri reparatorii în echivalent în raport de prevederile Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și H.G. nr. 250/2007. Se

mai susține de către recurentă că nu dispune de bunuri sau servicii care să

poată fi acordate în compensare, acest aspect reieșind din notele emise lunar

de către Primarul General al Municipiului București.

Recurenta mai arată

că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, deoarece chiar dacă s-ar admite că acest text legal

prevede o obligație alternativă în cazul măsurilor prin echivalent, în cauza de

față instanța a apreciat eronat că situația concretă a speței corespunde

acestui text de lege. Instanța de apel ignoră dispozițiile art. 10 alin. (10)

din Legea nr. 10/2001 care nu numai că prevăd această obligație alternativă

(sau compensare cu bunuri sau servicii, sau despăgubiri acordate în condițiile

legii speciale), dar mai mult decât atât, stipulează fără echivoc faptul că în

cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, acestea trebuie să fie „oferite

în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării", așadar trebuie să existe o ofertă, ceea ce nu

este cazul în speță, iar această ofertă trebuie să aibă „acordul persoanei îndreptățite",

așadar, să fie acceptată de către persoana îndreptățită. Recurenta consideră

astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru compensare, deoarece terenul în

suprafață de 728 mp nu este disponibil și nu a format obiectul unei oferte care

să fie acceptată de contestatoare.

Cu privire la

situația juridică a terenului în suprafață de 728 mp oferit în compensare,

recurenta susține că acesta reprezintă o secțiune dintr-un teren mai mare

expropriat printr-o decizie administrativă în anul 1948 pentru realizarea zonei

verzi din jurul Gării B., cauza de utilitate publică a terenului litigios fiind

indiscutabilă încă de la momentul exproprierii și până în prezent, făcând

astfel imposibilă atribuirea în compensare. Faptul că pe terenul în discuție

cresc spontan copaci și vegetație la întâmplare nu înseamnă că și-a pierdut

utilitatea publică de zona verde. În raport de aceste considerente și de

întregul material probator administrat la instanța de fond și în apel,

recurentul solicită modificarea deciziei recurate, schimbarea în parte a

sentinței de fond și respingerea cererii de acordare în compensare a terenului

în suprafață de 728 mp.

Examinând decizia

recurată, în raport cu motivul de recurs invocat, astfel cum a fost dezvoltat,

Înalta Curte reține următoarele'.

Din partea finală a

motivării recursului reiese că recurenta a înțeles să atace pe această cale

exclusiv soluția dată cererii contestatoarei având ca obiect acordarea în

compensare a terenului în suprafață de 728 mp. Acest aspect este evidențiat de

solicitarea explicită a recurentei de a se dispune schimbarea în parte a

sentinței instanței de fond, în sensul respingerii cererii de atribuire în

compensare a suprafeței de teren menționate. Având în vedere principiul

disponibilității care guvernează procesul civil inclusiv în faza căii

extraordinare de atac a recursului, în contextul lipsei unor critici care să

vizeze soluția de obligare a pârâților de a emite în favoarea contestatoarei

dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin

echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru apartamentele vândute,

Înalta Curte nu poate efectua controlul de legalitate asupra modului de

soluționare a acestei cereri.

Argumentul

recurentei, în sensul că putea fi obligată doar să emită dispoziția de acordare

de măsuri reparatorii în echivalent în raport de prevederile Legii nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și H.G. nr. 250/2007, deși

formulat în mod generic, se corelează cu fraza imediat următoare, în care recurenta

arată că nu dispune de bunuri sau servicii care să poată fi acordate în

compensare, fiind evident că ceea ce se contestă în cadrul prezentului recurs

este soluția dată cererii de acordare în compensare a terenului de 728 mp.

Fiind lămurite astfel

limitele controlului judiciar în recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Susținerea recurentei

în sensul că putea fi obligată doar să emită dispoziția de acordare de măsuri

reparatorii în echivalent (ceea ce ar exclude posibilitatea ca instanța de

judecată să stabilească în mod direct dreptul contestatoarei la acordarea

terenului în compensare) nu poate fi primită.

Astfel cum s-a

reținut în considerentele Deciziei civile nr. 310/A din 30 aprilie 2010 a

Curții de Apel București (prin care s-a desființat Sentința civilă nr. 549 din

14 aprilie 2009 a Tribunalului București și s-a dispus trimiterea cauzei spre

rejudecare), în ceea ce privește diferența dintre suprafața de teren preluată

de stat în mod abuziv și terenul restituit prin dispoziția nr. 1527 din 18 septembrie

2003, notificarea a rămas nesoluționată.

În aceste condiții,

devine aplicabilă Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a statuat că, în cazul când

unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu

respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se

pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită

să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă

este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de

caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite

cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa

instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21

alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Instanța de judecată

nu are doar o prerogativă formală de a dispune emiterea unei dispoziții sau

decizii de către unitatea notificată, ci, în virtutea plenitudinii de

jurisdicție, instanța are competența de a se pronunța pe fond asupra cererii de

acordare a măsurilor reparatorii, inclusiv a măsurii reparatorii sub forma

compensării cu un alt teren, putând dispune în mod direct această măsură.

Susținerile recurentei

în sensul că nu dispune de bunuri sau servicii care să poată fi acordate în

compensare și că terenul în suprafață de 728 mp nu ar fi disponibil, deoarece

este ocupat de zonă verde și este de utilitate publică, repun în discuție

aspectele de fapt ale pricinii.

Instanța de apel a

avut în vedere, atunci când a stabilit că terenul este disponibil și poate fi

acordat în compensare, constatările expertului cuprinse în ultima completare a

expertizei tehnice dispuse în cauză. Expertul a precizat că terenul de 728 mp

nu deservește clădirea din zonă (ce a făcut obiectul vânzării - cumpărării

către chiriași conform Legii nr. 112/1995, cu terenul aferent spațiilor

locative), nu asigură funcționalitatea acesteia și nici nu servește

comunicării, nu reprezintă alee, trotuar, zonă verde, ci doar teren viran

neglijat, fiind retras față de poziționarea planimetrică a „Vilei Albe"

fosta proprietate N.V. și aflat în continuarea și completarea terenului de

1.867 mp restituit în natură, reclamantei prin dispoziția Primăriei

Municipiului București, cu asigurarea servituții de trecere a locatarilor

clădirii, fiind reprezentat în clar și pe schițele anexă și oglindit și în

planșele foto anexate (imaginând copaci și lăstăriș, vegetație spontană, liane,

teren neamenajat - filele 290 - 303 dosar apel).

Contestând situația

de fapt a imobilului și pretinzând că în realitate terenul acordat în

compensare ar constitui zonă verde de interes public, recurenta tinde la

reevaluarea probatoriului și la stabilirea în recurs a altei situații de fapt

decât cea stabilită în apel pe bază de probe, ceea ce este incompatibil cu

structura recursului, care permite exclusiv controlul de legalitate a hotărârii

recurate.

înalta Curte

constată, în ceea ce privește modul de interpretare și aplicare de către

instanța de apel a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum

și pretinsa încălcare a art. 10 alin. (10) din aceeași lege, că recursul este

nefondat.

Prevederea din lege

potrivit căreia bunurile sau serviciile sunt „oferite" spre compensare de

către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu „acordul persoanei

îndreptățite", are în vedere procedura prealabilă de soluționare a

notificării. Or, în speță, s-a stabilit prin decizia pronunțată în apel, în

ciclul procesual anterior, că notificarea cu privire la diferența de teren

nerestituită a rămas nesoluționată, situație în care contestatoarea s-a adresat

instanței de judecată în vederea soluționării pe fond a notificării.

Unitatea notificată

nu poate invoca lipsa unei „oferte" de compensare ca motiv de respingere a

acțiunii, deoarece în faza jurisdicțională a soluționării notificării, cenzura

instanței poartă inclusiv asupra refuzului unității notificate de a face ofertă

de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării cu alte bunuri sau

servicii.

În ceea ce privește

„acordul persoanei îndreptățite", acesta este explicit exprimat prin

însăși cererea contestatoarei de acordare a terenului în compensare.

În raport cu aceste

considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost

pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind întrunit motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de Primăria Municipiului București

va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Primăria Municipiului București împotriva

Deciziei nr. 269A din 25 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG