ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 727/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 1 august 2008 contestatoarea N.V. a chemat în judecată pe intimații Municipiul București, prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București, solicitând obligarea intimaților la plata de despăgubiri bănești pentru apartamentele situate în București, str. D.N.M., nr. 2, sector 1, precum și la compensarea cu imobilul teren amplasat în vecinătatea terenului revendicat, situat în București, str. D.N.M., nr. 2, sector 1, reprezentând diferența între terenul pretins de contestatoare prin notificare (2.595 mp) și cel restituit în natură (1.867 mp) prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 1527 din 18 septembrie 2003. în subsidiar, contestatoarea a solicitat ca în cazul în care compensarea nu este posibilă, să i se acorde despăgubiri bănești și pentru acest teren.

Prin Sentința civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimați și a respins acțiunea ca inadmisibilă. Instanța a reținut că reclamanta nu a uzat de calea contestației prevăzută de art 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva dispoziției nr. 1527/2003 a Primarului General al Municipiului București, așa încât măsurile menționate în dispoziție au devenit irevocabile, iar reclamanta nu mai poate face o nouă cerere cu același obiect cu cel al notificării inițiale. Prin Decizia civilă nr. 310A din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul reclamantei, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, prin dispoziția nr. 1527 din 18 septembrie 2003, Primarul Municipiului București s-a obligat să stabilească măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 și i-a restituit reclamantei o parte din terenul pretins, respectiv suprafața de 1867 mp din totalul de 2020 mp. S-a mai reținut că reclamanta susține că nici până în prezent emitentul dispoziției nu și-a îndeplinit obligația de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru apartamentele vândute și nu i-a soluționat notificarea pentru diferența de teren nerestituit, solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Curtea a apreciat că, din moment ce în dispoziția nr. 1527 din 18 septembrie 2003 se face mențiunea că se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a recunoașterii calității de persoană îndreptățită și a dreptului la măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în București, Str. D.N.M., nr. 2, sector 1, reclamanta este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 29 iulie 2010, sub nr. 26093/3/2008.

Prin Sentința civilă nr. 1746 din 22 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, a obligat intimații să emită în favoarea contestatoarei dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru apartamentele situate în imobilul din București, str. D.N.M., nr. 2, sector 1, vândute în baza Legii nr. 112/1995, conform contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2553/18107 din 16 ianuarie 1997, nr. 2551/29749 din 16 ianuarie 1997, nr. 2550/21787 din 24 decembrie 1996 și nr. 2552/24109 din 16 ianuarie 1997, a obligat intimații să emită în favoarea contestatoarei dispoziție motivată de acordare în natură, prin compensare, a terenului în suprafață de 728 m.p., situat în vecinătatea suprafeței de 1867 m.p.

teren situat în București, str. D.N.M. nr. 2, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză specialitatea topografie, întocmit de expertul tehnic judiciar C.V.T. și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. În considerentele acestei sentințe, tribunalul a reținut că, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate, a întinderii suprafeței de teren preluate de stat în mod abuziv de la autorii acesteia precum și a calității sale de moștenitoare a foștilor proprietari. S-a mai reținut de către prima instanță faptul că patru apartamente din imobil au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, fiind astfel incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, modificată, în sensul că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, cu obligația corelativă a intimaților de a propune acordarea acestora, în condițiile legii speciale.

Având în vedere procedura specială de stabilire și acordare a despăgubirilor, reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a fost apreciată de către tribunal ca fiind neîntemeiată solicitarea reclamantei privind stabilirea valorii despăgubirilor și acordarea lor efectivă în cadrul acestui proces. În ceea ce privește solicitarea contestatoarei de acordare prin compensare a suprafeței de teren libere de 728 mp, teren intravilan situat în vecinătatea imobilului situat în București, str. D.N.M. nr. 2, sector 1, prima instanță a considerat că aceasta este întemeiată, întrucât suprafața totală de teren deținută în proprietate de contestatoare, potrivit actelor de proprietate, este de 2.594 m.p., iar prin dispoziția nr. 1527 din 18 septembrie 2003 a Primarului General al Municipiului București s-a restituit în natură numai suprafața de 1.867 mp.

Cu toate că s-a precizat în dispoziție faptul că suprafața totală ar fi de 2020 mp, s-a reținut de către instanță că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate pentru o suprafață totală de 2594 mp, acesta fiind îndreptățită la stabilirea măsurilor reparatorii pentru diferența de teren de 728 mp. În raport de prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 1 pct. 7 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, ținând seama și de raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar C.V.T., prin care s-a arătat că terenul în suprafață de 728 mp situat în vecinătatea suprafeței restituite de 1867 mp, este liber și poate fi acordat în compensare, nefiind afectat de servituți legale sau de lucrări de utilitate publică, tribunalul a apreciat întemeiată solicitarea reclamantei de acordare a acestui teren în compensare.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului, s-a arătat că în mod greșit s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată Primăria Municipiului București să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu în condițiile Legii nr. 247/2005, precum și la emiterea unei dispoziții de acordare în natură, prin compensare a terenului în suprafață de 728 mp situat în vecinătatea terenului în suprafață de 1867 mp. Apelantul a susținut că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare privind dreptul de proprietate, calitatea de moștenitor etc, pot fi depuse până la data soluționării notificării, astfel că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) și (2) din lege curge numai de la depunerea acestor acte.

În speță, Primăria Municipiului București trebuia obligată doar la emiterea unei dispoziții de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, întrucât potrivit notei emise de Primarul General, rezultă că instituția nu dispune momentan de bunuri și/sau servicii care pot fi acordate în compensare, iar potrivit prevederilor art. 1 pct. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005 pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul proprietății, „primarii... pot acorda în compensare ...". În sprijinul apelului formulat, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri care să clarifice situația juridică a terenului acordat de prima instanță în compensare, în suprafață de 728 mp, probă încuviințată.

Prin Decizia nr. 269A din 25 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat. Pe baza probelor noi administrate în apel, atât la solicitarea părților cât și din oficiu (înscrisuri și suplimentări ale raportului de expertiză privind identificarea terenului de 728 mp solicitat în compensare), Curtea a constatat că apelul nu este fondat, deoarece, astfel cum rezultă din completările la raportul de expertiză tehnică efectuate de expertul tehnic C.V.T., s-a restituit în natură parțial terenul în suprafață de 1.867 mp, astfel cum este reprezentat clar în schițele ultimei completări de expertiză, iar pentru restul imobilului, imposibil a fi restituit în natură (deoarece a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 odată cu spațiile de locuit) reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent.

Din probele administrate în cauză, amplu prezentate în considerentele deciziei din apel, instanța a reținut că terenul solicitat în compensare nu este amenajat ca zonă verde, ci pe această suprafață cresc spontan copaci, vegetație la întâmplare, liane, etc, acesta aflându-se într-o completare firească a terenului deja restituit în natură prin Dispoziția Primăriei Municipiului București, în suprafață de 1.867 mp din str. D.M.N. nr. 2. Astfel cum a precizat expertul tehnic, terenul identificat în suprafață de 728 mp aflat în continuarea celui retrocedat de 1.867 mp în natură reclamantei, nu este afectat construcțiilor supra și subterane, aleilor sau trotuarului, nu asigură funcționalitatea clădirii (Vila A.) nici accesului comunității în zonă, fiind practic situat în spatele vilei și în lateral, astfel că el poate face obiectul acordării în compensare, astfel cum a reținut în mod legal și temeinic prima instanță.

Curtea a constatat totodată că acest teren de 728 mp ce ținea de str. P.G.B. este distinct de terenurile (imobilele) ce fac obiectul unor dosare de notificare în baza Legii nr. 10/2001, fără a se suprapune cu acestea, din str. B. nr. 2-8, aspect precizat de Direcțiile de Patrimoniu și Juridic din cadrul Primăriei Municipiului București, dar și de expertul tehnic în completările efectuate la expertiza topografică administrată în cauză. Relațiile obținute în cauză au stabilit că terenul nu a făcut nici obiectul legilor de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor (Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 247/2005).

Instanța de apel a apreciat că situația juridică a terenului de 728 mp, clarificată pe deplin prin probatoriul administrat în faza de judecată a apelului, conturează, dimpotrivă, contrar susținerilor apelantului Municipiul București, ideea că acest teren este „disponibil" în sensul art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, putând fi acordat în compensare. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., Primăria Municipiului București, care a invocat motivul de recurs prevăzut de art 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, după o reluarea amănunțită a argumentelor instanței de apel, recurentul arată că nu poate fi de acord cu soluția acestei instanțe, atâta timp cât recurenta putea fi obligată doar să emită dispoziția de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și H.G.

nr. 250/2007. Se mai susține de către recurentă că nu dispune de bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare, acest aspect reieșind din notele emise lunar de către Primarul General al Municipiului București. Recurenta mai arată că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece chiar dacă s-ar admite că acest text legal prevede o obligație alternativă în cazul măsurilor prin echivalent, în cauza de față instanța a apreciat eronat că situația concretă a speței corespunde acestui text de lege.

Instanța de apel ignoră dispozițiile art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001 care nu numai că prevăd această obligație alternativă (sau compensare cu bunuri sau servicii, sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale), dar mai mult decât atât, stipulează fără echivoc faptul că în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, acestea trebuie să fie „oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării", așadar trebuie să existe o ofertă, ceea ce nu este cazul în speță, iar această ofertă trebuie să aibă „acordul persoanei îndreptățite", așadar, să fie acceptată de către persoana îndreptățită. Recurenta consideră astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru compensare, deoarece terenul în suprafață de 728 mp nu este disponibil și nu a format obiectul unei oferte care să fie acceptată de contestatoare.

Cu privire la situația juridică a terenului în suprafață de 728 mp oferit în compensare, recurenta susține că acesta reprezintă o secțiune dintr-un teren mai mare expropriat printr-o decizie administrativă în anul 1948 pentru realizarea zonei verzi din jurul Gării B., cauza de utilitate publică a terenului litigios fiind indiscutabilă încă de la momentul exproprierii și până în prezent, făcând astfel imposibilă atribuirea în compensare. Faptul că pe terenul în discuție cresc spontan copaci și vegetație la întâmplare nu înseamnă că și-a pierdut utilitatea publică de zona verde. În raport de aceste considerente și de întregul material probator administrat la instanța de fond și în apel, recurentul solicită modificarea deciziei recurate, schimbarea în parte a sentinței de fond și respingerea cererii de acordare în compensare a terenului în suprafață de 728 mp.

Examinând decizia recurată, în raport cu motivul de recurs invocat, astfel cum a fost dezvoltat, Înalta Curte reține următoarele'. Din partea finală a motivării recursului reiese că recurenta a înțeles să atace pe această cale exclusiv soluția dată cererii contestatoarei având ca obiect acordarea în compensare a terenului în suprafață de 728 mp. Acest aspect este evidențiat de solicitarea explicită a recurentei de a se dispune schimbarea în parte a sentinței instanței de fond, în sensul respingerii cererii de atribuire în compensare a suprafeței de teren menționate.

Având în vedere principiul disponibilității care guvernează procesul civil inclusiv în faza căii extraordinare de atac a recursului, în contextul lipsei unor critici care să vizeze soluția de obligare a pârâților de a emite în favoarea contestatoarei dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru apartamentele vândute, Înalta Curte nu poate efectua controlul de legalitate asupra modului de soluționare a acestei cereri. Argumentul recurentei, în sensul că putea fi obligată doar să emită dispoziția de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și H.G.

nr. 250/2007, deși formulat în mod generic, se corelează cu fraza imediat următoare, în care recurenta arată că nu dispune de bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare, fiind evident că ceea ce se contestă în cadrul prezentului recurs este soluția dată cererii de acordare în compensare a terenului de 728 mp. Fiind lămurite astfel limitele controlului judiciar în recurs, Înalta Curte constată următoarele: Susținerea recurentei în sensul că putea fi obligată doar să emită dispoziția de acordare de măsuri reparatorii în echivalent (ceea ce ar exclude posibilitatea ca instanța de judecată să stabilească în mod direct dreptul contestatoarei la acordarea terenului în compensare) nu poate fi primită.

Astfel cum s-a reținut în considerentele Deciziei civile nr. 310/A din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel București (prin care s-a desființat Sentința civilă nr. 549 din 14 aprilie 2009 a Tribunalului București și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare), în ceea ce privește diferența dintre suprafața de teren preluată de stat în mod abuziv și terenul restituit prin dispoziția nr. 1527 din 18 septembrie 2003, notificarea a rămas nesoluționată.

În aceste condiții, devine aplicabilă Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Instanța de judecată nu are doar o prerogativă formală de a dispune emiterea unei dispoziții sau decizii de către unitatea notificată, ci, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța are competența de a se pronunța pe fond asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii, inclusiv a măsurii reparatorii sub forma compensării cu un alt teren, putând dispune în mod direct această măsură.

Susținerile recurentei în sensul că nu dispune de bunuri sau servicii care să poată fi acordate în compensare și că terenul în suprafață de 728 mp nu ar fi disponibil, deoarece este ocupat de zonă verde și este de utilitate publică, repun în discuție aspectele de fapt ale pricinii. Instanța de apel a avut în vedere, atunci când a stabilit că terenul este disponibil și poate fi acordat în compensare, constatările expertului cuprinse în ultima completare a expertizei tehnice dispuse în cauză. Expertul a precizat că terenul de 728 mp nu deservește clădirea din zonă (ce a făcut obiectul vânzării - cumpărării către chiriași conform Legii nr. 112/1995, cu terenul aferent spațiilor locative), nu asigură funcționalitatea acesteia și nici nu servește comunicării, nu reprezintă alee, trotuar, zonă verde, ci doar teren viran neglijat, fiind retras față de poziționarea planimetrică a „Vilei Albe" fosta proprietate N.V.

și aflat în continuarea și completarea terenului de 1.867 mp restituit în natură, reclamantei prin dispoziția Primăriei Municipiului București, cu asigurarea servituții de trecere a locatarilor clădirii, fiind reprezentat în clar și pe schițele anexă și oglindit și în planșele foto anexate (imaginând copaci și lăstăriș, vegetație spontană, liane, teren neamenajat - filele 290 - 303 dosar apel). Contestând situația de fapt a imobilului și pretinzând că în realitate terenul acordat în compensare ar constitui zonă verde de interes public, recurenta tinde la reevaluarea probatoriului și la stabilirea în recurs a altei situații de fapt decât cea stabilită în apel pe bază de probe, ceea ce este incompatibil cu structura recursului, care permite exclusiv controlul de legalitate a hotărârii recurate.

înalta Curte constată, în ceea ce privește modul de interpretare și aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum și pretinsa încălcare a art. 10 alin. (10) din aceeași lege, că recursul este nefondat. Prevederea din lege potrivit căreia bunurile sau serviciile sunt „oferite" spre compensare de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu „acordul persoanei îndreptățite", are în vedere procedura prealabilă de soluționare a notificării. Or, în speță, s-a stabilit prin decizia pronunțată în apel, în ciclul procesual anterior, că notificarea cu privire la diferența de teren nerestituită a rămas nesoluționată, situație în care contestatoarea s-a adresat instanței de judecată în vederea soluționării pe fond a notificării.

Unitatea notificată nu poate invoca lipsa unei „oferte" de compensare ca motiv de respingere a acțiunii, deoarece în faza jurisdicțională a soluționării notificării, cenzura instanței poartă inclusiv asupra refuzului unității notificate de a face ofertă de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării cu alte bunuri sau servicii. În ceea ce privește „acordul persoanei îndreptățite", acesta este explicit exprimat prin însăși cererea contestatoarei de acordare a terenului în compensare. În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de Primăria Municipiului București va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Primăria Municipiului București împotriva Deciziei nr. 269A din 25 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013. Procesat de GGC - DG