ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 819/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 819/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2
decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamanta V.I. a solicitat
obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General să emită
dispoziție de soluționare a notificării nr. 322/2001 formulată în temeiul Legii
nr. 10/2001.
Ulterior, la data de
4 mai 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că solicită, în
conformitate cu Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, ca instanța să soluționeze pe
fond notificarea și să dispună restituirea în natură a terenului liber și
acordarea de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit.
Prin Sentința civilă
nr. 596 din 04 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis
cererea formulată de reclamantă, a dispus restituirea în natură a suprafeței de
169 mp teren situat în Municipiul București, având configurația și dimensiunile
prevăzute în schița-anexă la raportul de expertiză întocmit de către expertul
ing. P.M., a obligat pe Primarul General al Municipiului București să emită
dispoziție prin care să propună acordarea unor despăgubiri echivalente pentru
terenul de 1035 mp, situat în Municipiul București, imposibil de restituit în
natură, a obligat pe Primarul General al Municipiului București să înainteze
dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală
pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor și a luat act că reclamanta V.I.
nu solicită cheltuieli de judecată în această fază procesuală.
În esență, prima
instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană
îndreptățită la măsuri reparatorii. În ceea ce privește situația terenului,
instanța a avut în vedere raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de
către expertul ing. P.M., ale cărui concluzii nu au fost combătute, prin care
s-a reținut că terenul de 169 mp, parcela P3, poate fi restituită în natură, în
timp ce o suprafață de 1035 mp, situat în Municipiul București, este imposibil
de restituit în natură, fiind afectată de detalii de sistematizare.
Tribunalul a apreciat
că reclamanta este îndreptățită să obțină, restituirea în natură, a suprafeței
de 169 mp teren situat în Municipiul București, având configurația și
dimensiunile prevăzute în schița-anexă la raportul de expertiză, iar în
privința suprafeței de 1035 mp, Primarul General al Municipiului București a
fost obligat să emită dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri.
Totodată, în vederea
realizării efective a drepturilor prevăzute de legea reparatorie în favoarea
reclamantei, instanța 1-a obligat pe Primarul General al Municipiului
București, să înainteze decizia, sentința și documentația aferentă, către
Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel Municipiul București prin Primarul General,
criticând-o ca nelegală și netemeinică.
La data de 15 iulie
2011 intimata-reclamantă V.I. a decedat, motiv pentru care au fost introduși în
cauză moștenitorii Ș.L. și Ș.C.M., în calitate de intimați, conform
Certificatului de moștenitor nr. 182 din 17 octombrie 2011 emis de BNP B.A.
La data de 16
februarie 2012 Regia Autonomă de Transporturi București RA a formulat cerere de
intervenție în interesul apelantului-pârât Municipiul București, susținând că
terenul situat în București, sector 5 este afectat de o rețea edilitară aflată
în proprietatea RATB ce asigură alimentarea cu energie electrică pentru
rețelele de contact, de tramvai și troleibuz de pe arterele: 13 Septembrie,
Șoseaua Antiaeriană, str. Drumul Sării, șos. Progresul și Calea Rahova.
Prin Decizia nr. 154
A din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie, a respins atât apelul cât și cererea de
intervenție în interesul apelantului.
În considerentele
acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele:
Sub aspectul
criticat, care vizează nelămurirea naturii juridice a terenului restituit în
natură reclamantei, apelantul invocă prin motivele de apel faptul că nu s-a
dovedit dacă acest teren este în patrimoniul pârâtului la acest moment și nici
dacă el este liber, respectiv neafectat de elemente de sistematizare.
Verificând aceste
aspecte prin prisma probelor administrate, Curtea a constatat că terenul de 169
mp restituit în natură intimaților face parte din domeniul privat al
apelantului și este liber de elemente de sistematizare.
Acest fapt rezultă
din adresa Direcției Generale de Dezvoltare Investiți și Planificare Urbană,
care atestă că pentru acest teren nu există documentație de Plan Urbanistic
Zonal, din Adresa Distrigaz nr. 819 din 12 octombrie 2011 din care rezultă că
pe teren nu există rețele de distribuție gaze naturale, din Adresa nr. 10054037
din 12 octombrie 2011 din care rezultă că pe teren nu există rețele de apă
(acestea fiind amplasate pe terenul cu număr poștal 331) și adresa RADET care atestă
că terenul nu este afectat de rețele tehnico-edilitare aflate în administrarea
RADET.
Intervenienta RATB a
pretins inițial, prin Adresa nr. SP19738 din 13 octombrie 2011, că terenul este
afectat de o rețea tehnico-edilitară aflată în proprietatea sa. Însă, din
raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă faptul că terenul de 169 mp
este liber, putând fi restituit în natură.
Expertul
individualizează pe schița-plan întocmită cu ocazia efectuării expertizei
rețeaua tehnico-edilitară ce se află în proprietatea RATB, rețea ce se află
amplasată pe terenul situat la nr. 229 A, și nu pe terenul în litigiu de la nr.
229.
În ședința din 04
aprilie 2012 când s-a acordat cuvântul pe fond părților, intervenienta prin
consilier juridic a recunoscut că terenul pe care-l au în administrare și pe
care se află amplasată rețeaua edilitară se află situat la nr. 229 A și nu 229,
arătând că nu se opune restituirii în natură a suprafeței de 169 mp.
În raport cu
materialul probator administrat, Curtea a apreciat că instanța de fond a făcut
o corectă aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
restituind în natură reclamantei partea de teren rămasă liberă de 169 mp, iar
pentru diferența de teren de 1.035 mp dispunând obligarea Primarului General al
Municipiului București la emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor
reparatorii.
Curtea nu a
considerat întemeiat ultimul motiv de apel, în cadrul căruia apelantul critica
măsura de obligare a sa de a trimite documentația la Comisia Centrală pentru
Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor. Instanța de apel a apreciat că prima
instanță a respectat dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,
urmând ca această comisie, pe baza expertizei evaluatoare pe care o va dispune,
să determine cuantumul despăgubirilor ce se cuvin intimaților și modalitatea de
acordare a acestora.
S-a mai reținut, în
considerentele deciziei recurate, că nu se mai impune realizarea controlului de
legalitate al prefectului, atâta vreme cât întreaga cauză a fost cenzurată de
către instanța de judecată care a vegheat la respectarea legalității. Instanța
a mai adăugat că nu se poate admite, având în vedere principiul separării
puterilor în stat, ca hotărârea instanței de judecată să fie supusă controlului
de legalitate al Prefectului.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,
pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, invocând motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susține că
hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța a respins
în mod eronat apelul, reținând în considerente că instanța de fond a făcut
aplicarea corectă a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
restituind în natură terenul de 169 mp și dispunând obligarea pârâtului de a
emite dispoziție pentru acordarea de măsuri reparatorii în ceea ce privește
terenul de 1035 mp.
Se mai susține că
instanța de apel a reținut greșit că prima instanță ar fi respectat prevederile
art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Din punctul de vedere al
recurentului, înaintarea dosarului administrativ către instituția Prefectului,
în vederea întocmirii unui aviz de legalitate este absolut obligatorie.
Raționamentul instanței de apel eludează dispozițiile imperative ale O.U.G. nr.
81/2007, deoarece controlul de legalitate al Prefectului nu constituie o
cenzurare a hotărârii judecătorești, ci vizează o analiză și o verificare
exhaustivă a dosarului administrativ format pe baza notificării.
Examinând decizia
recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține
următoarele:
În ceea ce privește
restituirea în natură a terenului de 169 mp și acordarea de măsuri reparatorii
pentru terenul de 1035 mp, recurentul nu invocă nicio critică de nelegalitate, ci
se limitează la afirmația că instanța de apel ar fi aplicat greșit legea și că
ar fi respins în mod eronat apelul.
Potrivit legii, nu
orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii
recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea
motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,
iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici
privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.
Se constată astfel că
pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând
legalitatea deciziei din apel, sub aspectul menținerii soluției de acordare a
măsurilor reparatorii, recurentul mărginindu-se doar a considera ca nelegală
hotărârea, fără însă a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost
făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Or, în asemenea condiții
procedurale, nu este posibilă examinarea sub aspect de nelegalitate a hotărârii
atacate din perspectiva recunoașterii dreptului intimaților la măsuri
reparatorii.
Sub aspectul
obligării sale de a înainta decizia cu propunere de măsuri reparatorii,
sentința și documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și
Acordarea Despăgubirilor, recurentul consideră că instanța de apel a încălcat
prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și dispozițiile O.U.G.
nr. 81/2007, care impun în prealabil sesizarea prefectului în vederea
exercitării controlului de legalitate.
Recurentul confundă
situația în care notificarea este soluționată de către autoritatea
administrației publice locale, fără intervenția instanței de judecată [caz în
care, potrivit art. 19 lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și
instituția prefectului, acesta verifică legalitatea actului emis de primar], cu
situația în care soluția dată notificării este rezultatul activității instanței
de judecată, hotărârea judecătorească neputând fi verificată sub aspectul
legalității decât prin intermediul căilor de atac.
Potrivit art. 16
alin. (2
1
) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce formează
obiect al controlului de legalitate sunt dispozițiile autorităților
administrației publice locale, acte de autoritate emise în realizarea
sarcinilor puterii executive, ca manifestări de voință ale autorității
administrative.
În speță, pârâtul nu
emite decizia cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în virtutea
propriei voințe și ca rezultat al propriilor verificări privind îndeplinirea
condițiilor Legii nr. 10/2001, ci ca modalitate de executare a hotărârii
judecătorești.
Verificările pe care
prefectul le efectuează asupra deciziilor și dispozițiilor autorităților
publice locale, în cadrul controlului de legalitate, potrivit art. 16.9 din
Norma metodologică de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aprobată
prin H.G. nr. 1095/2005, vizează aspecte care, în speță, nu mai pot fi repuse
în discuție.
Astfel, prefectul ar
urma să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a-i
fi recunoscută notificatorului calitatea de persoană îndreptățită, respectiv
depunerea notificării cu respectarea condițiilor și în termenul prevăzut de
lege, existența la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost
proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv sau, după caz, calitatea de
moștenitor al fostului proprietar, existența actelor doveditoare referitoare la
preluarea abuzivă a imobilului notificat în perioada de referință a legii și,
după caz, expertizele și evaluările existente la dosar cu privire la valoarea imobilului
care face obiectul notificării.
Or, atunci când prin
hotărâre judecătorească s-a statuat cu putere de lucru judecat că toate aceste
condiții sunt îndeplinite (motiv pentru care s-a și admis acțiunea și s-a
stabilit modalitatea de reparație), un eventual control de legalitate exercitat
ulterior de către prefect nu poate fi decât contrar principiului separației
puterilor în stat.
În raport cu aceste
considerente, constatând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu
aplicarea corectă a dispozițiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 312
alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
În temeiul art. 274
alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata sumei de 1000 RON
cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) din același cod,
către intimații-reclamanți Ș.C.M. și Ș.L. La stabilirea cuantumului
cheltuielilor de judecată acordate intimaților, instanța de recurs a avut în
vedere că suma de 3500 RON solicitată cu titlu de onorariu avocațial este prea
mare în raport de complexitatea cauzei în această fază procesuală și faptul că
recursul s-a soluționat la primul termen de judecată, împrejurări care se
reflectă în mod corespunzător asupra volumului de activitate depus de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar
general împotriva Deciziei nr. 154 A din 4 aprilie 2012 a Curții de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă pe recurent la
1000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc.
civ., către intimații-reclamanți Ș.C.M. și Ș.L.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 20 februarie 2013.
Procesat de GGC - GV