ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 819/2013

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, reclamanta V.I. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General să emită dispoziție de soluționare a notificării nr. 322/2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Ulterior, la data de 4 mai 2010, reclamanta și-a precizat acțiunea, arătând că solicită, în conformitate cu Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, ca instanța să soluționeze pe fond notificarea și să dispună restituirea în natură a terenului liber și acordarea de despăgubiri pentru terenul imposibil de restituit.

Prin Sentința civilă nr. 596 din 04 mai 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamantă, a dispus restituirea în natură a suprafeței de 169 mp teren situat în Municipiul București, având configurația și dimensiunile prevăzute în schița-anexă la raportul de expertiză întocmit de către expertul ing. P.M., a obligat pe Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție prin care să propună acordarea unor despăgubiri echivalente pentru terenul de 1035 mp, situat în Municipiul București, imposibil de restituit în natură, a obligat pe Primarul General al Municipiului București să înainteze dispoziția, prezenta sentință și documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor și a luat act că reclamanta V.I.

nu solicită cheltuieli de judecată în această fază procesuală. În esență, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. În ceea ce privește situația terenului, instanța a avut în vedere raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de către expertul ing. P.M., ale cărui concluzii nu au fost combătute, prin care s-a reținut că terenul de 169 mp, parcela P3, poate fi restituită în natură, în timp ce o suprafață de 1035 mp, situat în Municipiul București, este imposibil de restituit în natură, fiind afectată de detalii de sistematizare.

Tribunalul a apreciat că reclamanta este îndreptățită să obțină, restituirea în natură, a suprafeței de 169 mp teren situat în Municipiul București, având configurația și dimensiunile prevăzute în schița-anexă la raportul de expertiză, iar în privința suprafeței de 1035 mp, Primarul General al Municipiului București a fost obligat să emită dispoziție prin care să propună acordarea de despăgubiri. Totodată, în vederea realizării efective a drepturilor prevăzute de legea reparatorie în favoarea reclamantei, instanța 1-a obligat pe Primarul General al Municipiului București, să înainteze decizia, sentința și documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București prin Primarul General, criticând-o ca nelegală și netemeinică. La data de 15 iulie 2011 intimata-reclamantă V.I. a decedat, motiv pentru care au fost introduși în cauză moștenitorii Ș.L. și Ș.C.M., în calitate de intimați, conform Certificatului de moștenitor nr. 182 din 17 octombrie 2011 emis de BNP B.A. La data de 16 februarie 2012 Regia Autonomă de Transporturi București RA a formulat cerere de intervenție în interesul apelantului-pârât Municipiul București, susținând că terenul situat în București, sector 5 este afectat de o rețea edilitară aflată în proprietatea RATB ce asigură alimentarea cu energie electrică pentru rețelele de contact, de tramvai și troleibuz de pe arterele: 13 Septembrie, Șoseaua Antiaeriană, str. Drumul Sării, șos.

Progresul și Calea Rahova. Prin Decizia nr. 154 A din 4 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins atât apelul cât și cererea de intervenție în interesul apelantului. În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut următoarele: Sub aspectul criticat, care vizează nelămurirea naturii juridice a terenului restituit în natură reclamantei, apelantul invocă prin motivele de apel faptul că nu s-a dovedit dacă acest teren este în patrimoniul pârâtului la acest moment și nici dacă el este liber, respectiv neafectat de elemente de sistematizare. Verificând aceste aspecte prin prisma probelor administrate, Curtea a constatat că terenul de 169 mp restituit în natură intimaților face parte din domeniul privat al apelantului și este liber de elemente de sistematizare.

Acest fapt rezultă din adresa Direcției Generale de Dezvoltare Investiți și Planificare Urbană, care atestă că pentru acest teren nu există documentație de Plan Urbanistic Zonal, din Adresa Distrigaz nr. 819 din 12 octombrie 2011 din care rezultă că pe teren nu există rețele de distribuție gaze naturale, din Adresa nr. 10054037 din 12 octombrie 2011 din care rezultă că pe teren nu există rețele de apă (acestea fiind amplasate pe terenul cu număr poștal 331) și adresa RADET care atestă că terenul nu este afectat de rețele tehnico-edilitare aflate în administrarea RADET. Intervenienta RATB a pretins inițial, prin Adresa nr. SP19738 din 13 octombrie 2011, că terenul este afectat de o rețea tehnico-edilitară aflată în proprietatea sa.

Însă, din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă faptul că terenul de 169 mp este liber, putând fi restituit în natură. Expertul individualizează pe schița-plan întocmită cu ocazia efectuării expertizei rețeaua tehnico-edilitară ce se află în proprietatea RATB, rețea ce se află amplasată pe terenul situat la nr. 229 A, și nu pe terenul în litigiu de la nr. 229. În ședința din 04 aprilie 2012 când s-a acordat cuvântul pe fond părților, intervenienta prin consilier juridic a recunoscut că terenul pe care-l au în administrare și pe care se află amplasată rețeaua edilitară se află situat la nr. 229 A și nu 229, arătând că nu se opune restituirii în natură a suprafeței de 169 mp.

În raport cu materialul probator administrat, Curtea a apreciat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituind în natură reclamantei partea de teren rămasă liberă de 169 mp, iar pentru diferența de teren de 1.035 mp dispunând obligarea Primarului General al Municipiului București la emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii. Curtea nu a considerat întemeiat ultimul motiv de apel, în cadrul căruia apelantul critica măsura de obligare a sa de a trimite documentația la Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor. Instanța de apel a apreciat că prima instanță a respectat dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, urmând ca această comisie, pe baza expertizei evaluatoare pe care o va dispune, să determine cuantumul despăgubirilor ce se cuvin intimaților și modalitatea de acordare a acestora.

S-a mai reținut, în considerentele deciziei recurate, că nu se mai impune realizarea controlului de legalitate al prefectului, atâta vreme cât întreaga cauză a fost cenzurată de către instanța de judecată care a vegheat la respectarea legalității. Instanța a mai adăugat că nu se poate admite, având în vedere principiul separării puterilor în stat, ca hotărârea instanței de judecată să fie supusă controlului de legalitate al Prefectului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susține că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța a respins în mod eronat apelul, reținând în considerente că instanța de fond a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituind în natură terenul de 169 mp și dispunând obligarea pârâtului de a emite dispoziție pentru acordarea de măsuri reparatorii în ceea ce privește terenul de 1035 mp. Se mai susține că instanța de apel a reținut greșit că prima instanță ar fi respectat prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Din punctul de vedere al recurentului, înaintarea dosarului administrativ către instituția Prefectului, în vederea întocmirii unui aviz de legalitate este absolut obligatorie.

Raționamentul instanței de apel eludează dispozițiile imperative ale O.U.G. nr. 81/2007, deoarece controlul de legalitate al Prefectului nu constituie o cenzurare a hotărârii judecătorești, ci vizează o analiză și o verificare exhaustivă a dosarului administrativ format pe baza notificării. Examinând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte reține următoarele: În ceea ce privește restituirea în natură a terenului de 169 mp și acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul de 1035 mp, recurentul nu invocă nicio critică de nelegalitate, ci se limitează la afirmația că instanța de apel ar fi aplicat greșit legea și că ar fi respins în mod eronat apelul. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, sub aspectul menținerii soluției de acordare a măsurilor reparatorii, recurentul mărginindu-se doar a considera ca nelegală hotărârea, fără însă a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Or, în asemenea condiții procedurale, nu este posibilă examinarea sub aspect de nelegalitate a hotărârii atacate din perspectiva recunoașterii dreptului intimaților la măsuri reparatorii.

Sub aspectul obligării sale de a înainta decizia cu propunere de măsuri reparatorii, sentința și documentația aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor, recurentul consideră că instanța de apel a încălcat prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007, care impun în prealabil sesizarea prefectului în vederea exercitării controlului de legalitate. Recurentul confundă situația în care notificarea este soluționată de către autoritatea administrației publice locale, fără intervenția instanței de judecată [caz în care, potrivit art. 19 lit. e) din Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului, acesta verifică legalitatea actului emis de primar], cu situația în care soluția dată notificării este rezultatul activității instanței de judecată, hotărârea judecătorească neputând fi verificată sub aspectul legalității decât prin intermediul căilor de atac.

Potrivit art. 16 alin. (2 1 ) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce formează obiect al controlului de legalitate sunt dispozițiile autorităților administrației publice locale, acte de autoritate emise în realizarea sarcinilor puterii executive, ca manifestări de voință ale autorității administrative. În speță, pârâtul nu emite decizia cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în virtutea propriei voințe și ca rezultat al propriilor verificări privind îndeplinirea condițiilor Legii nr. 10/2001, ci ca modalitate de executare a hotărârii judecătorești. Verificările pe care prefectul le efectuează asupra deciziilor și dispozițiilor autorităților publice locale, în cadrul controlului de legalitate, potrivit art. 16.9 din Norma metodologică de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005, aprobată prin H.G.

nr. 1095/2005, vizează aspecte care, în speță, nu mai pot fi repuse în discuție. Astfel, prefectul ar urma să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a-i fi recunoscută notificatorului calitatea de persoană îndreptățită, respectiv depunerea notificării cu respectarea condițiilor și în termenul prevăzut de lege, existența la dosar a înscrisurilor care dovedesc calitatea de fost proprietar al bunului imobil preluat în mod abuziv sau, după caz, calitatea de moștenitor al fostului proprietar, existența actelor doveditoare referitoare la preluarea abuzivă a imobilului notificat în perioada de referință a legii și, după caz, expertizele și evaluările existente la dosar cu privire la valoarea imobilului care face obiectul notificării.

Or, atunci când prin hotărâre judecătorească s-a statuat cu putere de lucru judecat că toate aceste condiții sunt îndeplinite (motiv pentru care s-a și admis acțiunea și s-a stabilit modalitatea de reparație), un eventual control de legalitate exercitat ulterior de către prefect nu poate fi decât contrar principiului separației puterilor în stat. În raport cu aceste considerente, constatând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) din același cod, către intimații-reclamanți Ș.C.M.

și Ș.L. La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate intimaților, instanța de recurs a avut în vedere că suma de 3500 RON solicitată cu titlu de onorariu avocațial este prea mare în raport de complexitatea cauzei în această fază procesuală și faptul că recursul s-a soluționat la primul termen de judecată, împrejurări care se reflectă în mod corespunzător asupra volumului de activitate depus de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar general împotriva Deciziei nr. 154 A din 4 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurent la 1000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimații-reclamanți Ș.C.M. și Ș.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2013. Procesat de GGC - GV