ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3821/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin dispoziția din 24 ianuarie 2006, Primarul General al Municipiului București a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent – în favoarea notificatorului V.C. – pentru imobilul situat în București, Calea 13 S., sector 5, imposibil de restituit în natură. Art. 1 al sus-menționatei dispoziții, dispune comunicarea acesteia către secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, de pe lângă Cancelaria Primului Ministru. La 20 februarie 2006, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție solicitând instanței – în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General și Primarul General al Municipiului București – ca, în principal, să oblige pârâții a-i acorda despăgubiri bănești în cuantum de 510.320 euro sau un alt teren, la schimb, egal ca valoare cu terenul imposibil de restituit în natură.

În subsidiar, contestatorul a solicitat – în condițiile art. 1, 7, 9, 10 alin. (1) și (16) din Legea nr. 10/2001 – restituirea în natură a suprafeței de teren liberă, aflată în incinta Parlamentului României și acordarea, prin compensare, a unui alt teren, pentru restul suprafeței imposibil de restituit. Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 379 din 13 martie 2007, a respins ca neîntemeiată contestația, reținând în esență că dispoziția atacată nu poate avea în vedere alte măsuri reparatorii prin echivalent decât cele prevăzute de lege, la data emiterii ei. Or, se mai arată, acordarea despăgubirilor bănești, este o modalitate reparatorie care nu mai era prevăzută de Legea nr. 10/2001, la data emiterii dispoziției contestate.

Cât privește măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii, aceasta este lăsată de legiuitor la aprecierea unității deținătoare sau a entității investită cu soluționarea notificării, singura abilitată să aprecieze dacă este în măsură să propună compensarea, în funcție de bunurile sau serviciile disponibile. Tribunalul nu a primit nici susținerea contestatorului, în sensul că prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în fapt i s-a făcut o ofertă alternativă care, odată acceptată, are valoarea unui contract. Astfel, se arată, pentru a fi în prezența unei oferte de bunuri, sau servicii în compensare, este necesar ca oferta să aibă un obiect determinat sau determinabil, respectiv să indice bunul sau bunurile ori serviciile oferite.

Or, din dispoziția contestată, nu rezultă să se fi făcut o astfel de ofertă, dimpotrivă comunicarea acesteia către Comisia Centrală, ducând, fără echivoc la concluzia propunerii de despăgubiri în condițiile legii speciale. Tot astfel, conchide instanța fondului, modalitatea restituirii în natură este exclusă în condițiile în care asupra acestui aspect s-a mai pronunțat Tribunalul București, prin sentința nr. 665 din 30 iunie 2004, intrată în puterea lucrului judecat, prin care pârâții au fost obligați la concretizarea unei oferte de restituire prin echivalent, modalitate care exclude restituirea în natură. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care prin decizia nr. 380/A din 22 mai 2008, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondat, apelul contestatorului.

Recursul declarat în cauză de V.C., a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 1493 din 13 februarie 2009, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut în esență că, în cauză, s-a emis de către pârât o primă dispoziție, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care a fost supusă controlului de temeinicie și legalitate al instanței, prin pronunțarea unei hotărâri devenită irevocabilă anterior aceleiași date. În executarea respectivei sentințe, începând cu data de 11 februarie 2005, pârâtul era obligat să se conformeze dispozitivului și să facă o ofertă de despăgubire prin echivalent pentru imobilul în litigiu, corespunzător valorii acestuia, așa cum prevedeau dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Or, pârâtul a emis o nouă dispoziție abia la 26 ianuarie 2006, situația actuală fiind creată din culpa sa exclusivă în condițiile în care nu a înțeles să soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege. Abordarea instanțelor – care au reținut că dispoziția, fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, nu putea avea în vedere alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de acest act normativ – nu ține seama de particularitățile cauzei și de drepturile recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a noii legi, punându-l pe acesta în aceeași situație cu acele persoane cărora nu le-au fost soluționate notificările înainte de această dată.

Cum reclamantului i s-a recunoscut preluarea imobilului de către stat, fără titlu valabil, precum și dreptul la una din măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, anterior modificării, trimiterea dosarului notificării, la Comisia Centrală, în condițiile în care Fondul Proprietatea nu funcționează în mod efectiv, încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional. Ca atare, mai reține instanța supremă, aplicarea în acest caz a legii noi, crează un prejudiciu reclamantului, prin faptul că nu respectă cerința proporționalității între scopul urmărit (realizarea unui interes economic general) și mijloacele folosite, pentru a face aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) din teza a II-a a Protocolului nr. 1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cât privește vocația reclamantului de a primi un teren în compensare, s-a reținut că din interpretarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară modificării, nu rezultă că această măsură reparatorie este lăsată exclusiv la latitudinea deținătorului, scăpând cenzurii instanței de judecată refuzul acordării unei asemenea reparații. S-a concluzionat că o asemenea interpretare recunoaște posibilitatea deținătorilor de a refuza în mod arbitrar să acorde bunuri sau servicii în compensare pentru imobilele pe care nu le restituie în natură persoanelor îndreptățite, sau să acorde acest tip de reparație – cu adevărat eficientă – în mod preferențial și discriminatoriu, printr-un abuz de drept.

Or, conchide instanța supremă, o asemenea atitudine din partea pârâtului este invocată în speță, iar situația de fapt nu a fost analizată de Curtea de Apel care, s-a limitat a statua că pârâtul nu poate fi obligat la acordarea unui bun imobil în compensare, așa cum se solicită. În realitate, în măsura în care se face dovada că pârâtul deține terenuri libere pe care le-ar putea oferi în compensare reclamantului, dar refuză să o facă în mod nejustificat, acesta poate fi obligat să se conformeze prin hotărârea pronunțată de instanță.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 426/A din 8 iulie 2010, a admis apelul declarat de contestator și schimbând în tot sentința apelată, a admis contestația și a modificat în parte dispoziția din 24 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului București, în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent acordate pentru imobilul din București strada 13 S., Sector 5, imposibil de restituit în natură, constau în compensare cu terenul în suprafață de 4.268 m.p. situat în București, bulevardul T., Sector 6, astfel cum a fost delimitat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de A.M. Pentru a se pronunța astfel, instanța de trimitere a reținut în esență că, față de decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, în rejudecare are a se pronunța cu privire la posibilitatea acordării în concret a unor măsuri reparatorii prin echivalent, în compensare.

În urma identificării terenului din bulevardul T., Sector 6, de către contestatorul V.C., ca un posibil teren ce poate fi atribuit în compensare, s-a reținut în privința acestuia că figurează ca proprietate de stat, categoria de folosință: curți, construcții, imobilul fiind înscris ca teren în suprafață totală de 31.747,00 m.p. din care construcții corp A, în suprafață de 829 m.p. și corp B, în suprafață de 2.101 m.p. Avându-se în vedere situația juridică rezultată din documentele de evidență imobiliară și cadastrală a imobilului situat la adresa poștală indicată de contestator, depuse la dosarul cauzei, s-a reținut că parte din acest teren, poate face obiectul compensării, potrivit Legii nr. 10/2001, în forma în vigoare anterior modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005.

Totalul suprafeței de teren propusă a fi atribuită în compensare, potrivit expertizei în construcții, întocmită în rejudecare este de 4.268 m.p., care a fost identificată de expert în incinta administrativă a SC R. SA, ca proprietate a Municipiului București. În cuprinsul raportului de expertiză, întocmit în două variante, s-a stabilit că terenul nu este afectat de detalii de sistematizare sau rețele de utilitate publică, fiind identificate însă un număr de 5 construcții pentru care Primăria Municipiului București nu a putut prezenta autorizații de construire.

S-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 și respectiv acordul parțial al părților în privința desdăunării cu un alt teren, respectiv construcții în compensare, până la limita valorii de circulație a bunului preluat abuziv de stat și evaluat, conform expertizelor efectuate în apel – rejudecare, instanța de trimitere luând act că singura divergență dintre părți vizează atribuirea în compensare a terenului, în varianta I sau II propusă de expertul în specialitatea topografie. S-a apreciat ca fiind mai favorabilă persoanei îndreptățite varianta a II-a propusă de expertiză, situație în care s-a înlăturat varianta dezdăunării acestuia prin stabilirea unei sume de bani, ca obligație de plată în sarcina intimaților, în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005 dar și de rațiuni de ordin economic.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs atât reclamantul V.C., cât și pârâții Municipiul București, prin Primar General și Primăria Municipiului București. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamantul critică decizia din apel, după cum urmează: - instanța a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., atunci când a respins solicitarea reclamantului de a obliga intimații la plata unor despăgubiri bănești de 3.540.608,29 euro [ca măsură reparatorie prevăzută de art. 24 alin. (2) din lege] sau atribuirea prin compensare a imobilului din București, bulevardul T., sector 6, astfel cum este identificat în raportul de expertiză al ing. A.M., ca obligație alternativă lăsată la alegerea contestatorului.

- respingerea cererii de acordare a despăgubirilor bănești, s-a fondat pe un argument subsidiar, inexistent în economia Legii nr. 10/2001, raportarea la dispozițiile Legii nr. 247/2005, încălcând prevederile art. 315 C. proc. civ. - prin decizia de casare s-a mai stabilit că susținerile reclamantului referitoare la încălcarea art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt întemeiate, cererea de acordare a despăgubirilor bănești justificându-se și în considerarea deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în secții unite, care a admis că acțiunea în revendicare (restituire) se poate converti într-o pretenție vizând despăgubirile bănești.

Întemeindu-și calea extraordinară de atac, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții critică hotărârea dată în rejudecare, pe considerentul greșitei admiteri a apelului formulat de reclamant și respectiv a obligării pârâților la atribuirea în compensare a unui imobil determinat, în condițiile în care nu a existat o ofertă fermă din partea acestora, de acordare în compensare a unor bunuri sau servicii disponibile. Or, se arată, sintagma „bun disponibil” în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcții, ci reprezintă o noțiune complexă și anume ca bunul în cauză să nu fie necesar instituției respective.

Se invocă prevederile obligatorii ale deciziei nr. 52/2007 pronunțată în secții unite de Înalta Curte de Casație și Justiție, învederându-se că decizia ce ar trebui emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, ca efect al hotărârii atacate, nu se poate sustrage dispozițiilor acestui act normativ, potrivit căruia doar Comisiei Centrale îi revine atribuția stabilirii cuantumului final al despăgubirilor. Or, conchid recurenții, Municipiul București nu poate înainta dosarul notificării, după emiterea unei noi dispoziții, către Comisia Centrală, înainte ca instituția Prefectului să elibereze avizul de legalitate, potrivit O.U.G. nr. 81/2007. Ambele recursuri declarate în cauză, se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.

Regula enunțată prin dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe, soluția consacrată având indiscutabil o justificare și o deplină legitimare ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar. Prevederile mai sus invocate, conduc însă și la concluzia potrivit căreia în privința problemelor de fapt, instanța care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea acestora fiind atributul exclusiv al instanței care soluționează fondul cauzei, aceasta neexcluzând desigur obligativitatea instanței de trimitere de a se conforma îndrumărilor date prin decizia de casare cu privire la necesitatea administrării unor probe și examinării unor apărări.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, limitele rejudecării sunt circumscrise, de asemenea, împrejurărilor ce au determinat casarea. În speță, prin decizia nr. 1493 din 13 februarie 2009, instanța supremă a reținut că, asupra notificării formulată de reclamant, nu numai că s-a emis de către pârât o primă dispoziție anterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar aceasta a și fost supusă controlului de temeinicie și legalitate al instanței, prin pronunțarea unei hotărâri devenită irevocabilă anterior aceleiași date.

Ca atare, s-a decis că întrucât drepturile reclamantului au fost recunoscute anterior intrării în vigoare a legii noi, aplicarea acesteia crează un prejudiciu persoanei îndreptățite, nefiind respectată cerința proporționalității între scopul urmărit (realizarea unui interes economic general) și mijloacele folosite pentru a face aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1) teza II din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Concluzia acestei interpretări, obligatorie pentru instanța de trimitere, este aceea că instanța trebuie să aibă în vedere, acele măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.

Trebuie observat însă că, nici prin hotărârile pronunțate în ciclul procesual anterior și nici prin decizia de casare, instanțele nu s-au pronunțat, cu putere de lucru judecat, asupra îndreptățirii reclamantului la acordarea despăgubirilor bănești și, cu atât mai puțin, la o obligație alternativă a pârâtului (de a oferi ambele măsuri reparatorii prin echivalent: compensarea cu un alt bun, comparativ valoric și respectiv despăgubiri bănești) care să fie lăsată la alegerea contestatorului.

Dimpotrivă, instanța supremă, reținând – așa cum s-a arătat – posibilitatea acordării uneia din măsurile reparatorii prevăzute de lege, în forma anterioară modificării, a accentuat asupra vocației reclamantului la atribuirea unui teren în compensare, pentru cel imposibil de restituit în natură, statuând că această măsură reparatorie nu trebuie lăsată exclusiv la latitudinea deținătorului scăpând cenzurii instanței de judecată, situație în care s-ar permite ca refuzul să fie arbitrar și discriminatoriu, ceea ce ar genera abuzul de drept.

Cum o asemenea atitudine a pârâtului a fost invocată în speță (iar prin decizia de casare s-a reținut că instanța de control judiciar nu a analizat, din această perspectivă, posibilitatea acordării unui bun imobil în compensare) instanța de trimitere a apreciat corect, urmare identificării terenului din bulevardul T., Sector 6, chiar de către reclamant, și a coroborării probelor administrate, ce atestă că imobilul a reintrat integral în proprietatea Municipiului București, asupra acestei măsuri reparatorii.

Mai mult, analizând cele două variante propuse de expertul în specialitatea topografie, instanța de trimitere a optat pentru varianta a II-a mai favorabilă contestatorului, în sensul atribuirii în compensare, pentru imobilul de care acesta a fost deposedat abuziv, a suprafeței de 4.268 m.p., cu vecinătățile arătate, precum și a construcțiilor aflate pe acest teren, luându-se în calcul atât suprafața de teren a fostului imobil din Calea 13 S., sector 5, București cât și valoarea construcțiilor demolate. Pentru aceeași modalitate reparatorie și în aceeași variantă, și-a manifestat și contestatorul opțiunea, învederând instanței (în notele scrise prezentate anterior soluționării pe fond a cauzei) că varianta a II-a a expertizei topografice reprezintă o modalitate de despăgubire egală cu cea a imobilului preluat în mod abuziv.

În consecință, în contextul prezentat, nu se poate reține că acordarea măsurii reparatorii prin echivalent a compensării cu un alt imobil, egal ca valoare cu cel preluat abuziv, ar echivala cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., în condițiile în care – așa cum s-a arătat – soluția este urmarea aprecierii asupra tuturor circumstanțelor de fapt ale cauzei, în legătură cu care instanța de trimitere este suverană. Tot astfel, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia respingerea cererii (principale) de acordare a despăgubirilor bănești ar fi fost fondată pe un argument subsidiar, inexistent în economia Legii nr. 10/2001, respectiv circumstanțele economice ale Statului Român și implicit ale pârâtei Primăria Municipiului București.

În interpretarea probelor administrate și implicit în alegerea uneia din măsurile reparatorii prevăzută de lege, ce putea fi acordată contestatorului, trebuie recunoscut dreptul de apreciere al instanței care, nu se poate detașa și nu poate ignora impactul economic al unora din aceste măsuri asupra ansamblului statului, care ar putea înfrânge echilibrul între dreptul individual și interesul general. Cum, în cauză, s-au făcut repetate trimiteri la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul I, adițional, se constată că soluția adoptată se înscrie într-unul din criteriile proprii jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe între protecția dreptului individual și exigențele apărării interesului general (a se vedea cauza Saggia c/Italiei).

Argumentele mai sus expuse, răspund și criticilor formulate de pârâți vizând obligarea „greșită” a acestora la atribuirea în compensare a terenului în suprafață de 4.268 m.p., situat în București, bulevardul T., sector 6. Cât privește susținerea referitoare la faptul că această măsură reparatorie nu putea fi acordată contestatorului fără o „ofertă fermă” din partea acestora, care să aibă un obiect clar determinat ori determinabil, aceasta nu poate fi primită, în contextul în care, prin decizia de casare, instanța supremă a reținut în mod neechivoc că, în măsura în care se face dovada că pârâtul deține terenuri libere pe care, le-ar putea oferi în compensare reclamantului, dar refuză să o facă în mod nejustificat, printr-un abuz de drept, acesta poate fi obligat să se conformeze prin hotărârea pronunțată de instanță.

Or, probele administrate în rejudecare atestă că terenul oferit în compensare, parte integrantă dintr-o suprafață totală de 31.747 m.p., a reintrat integral în proprietatea Municipiului București, prin Hotărârea nr. 53 din 21 martie 2002 a Consiliului General al Municipiului București și se află în posesia RASUB, urmare închirierii prin licitație publică, situație juridică care nu a fost, de altfel, contestată de recurenții-pârâți. Mai mult, în încheierea de dezbateri, din 24 iunie 2010 este consemnat, ca obțiune subsidiară, acordul pârâtului cu privire la măsura compensării, în varianta nr. I a raportului de expertiză, situație în care în mod corect instanța de trimitere a avut în vedere „acordul parțial” al părților în privința dezdăunării cu un alt teren, respectiv construcție, în compensare.

Ultimile critici formulate de recurenții pârâți, sunt lipsite de suport în contextul soluției pronunțată de instanță care, nu i-a obligat la emiterea unei noi dispoziții ci, a procedat la modificarea dispoziției atacate în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, constau în compensare cu terenul în suprafață de 4.268 m.p., situat în București, bulevardul T., sector 6 și construcțiile aflate pe acesta. Nefondată este și trimiterea făcută de recurenți la prevederile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, în raportul de expertiză topografică efectuat în cauză se menționează explicit că în cazul ambelor variante, terenul propus spre compensare nu este afectat de detalii de sistematizare sau rețele de utilitate publică, fiind identificate doar un număr de 5 construcții anexe, pentru care nu au fost depuse la dosar autorizațiile de construire.

Așa fiind, în considerarea celor ce preced ambele recursuri declarate în cauză, urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de contestatorul V.C. și pârâții Municipiul București prin Primar General și Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 426/A din 08 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 10 mai 2011.