ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3821/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3821/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin dispoziția din 24 ianuarie 2006, Primarul

General al Municipiului București a propus acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent – în favoarea notificatorului V.C. – pentru imobilul situat în București,

Calea 13 S., sector 5, imposibil de restituit în natură.

Art. 1 al sus-menționatei

dispoziții, dispune comunicarea acesteia către secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, de pe lângă Cancelaria Primului Ministru.

La 20 februarie 2006,

persoana îndreptățită a contestat această dispoziție solicitând instanței – în contradictoriu

cu Municipiul București, prin Primarul General și Primarul General al Municipiului

București – ca, în principal, să oblige pârâții a-i acorda despăgubiri bănești în

cuantum de 510.320 euro sau un alt teren, la schimb, egal ca valoare cu terenul

imposibil de restituit în natură.

În subsidiar, contestatorul

a solicitat – în condițiile art. 1, 7, 9, 10 alin. (1) și (16) din Legea nr. 10/2001

– restituirea în natură a suprafeței de teren liberă, aflată în incinta Parlamentului

României și acordarea, prin compensare, a unui alt teren, pentru restul suprafeței

imposibil de restituit.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 379 din 13 martie 2007,

a respins ca neîntemeiată contestația, reținând în esență că dispoziția atacată

nu poate avea în vedere alte măsuri reparatorii prin echivalent decât cele prevăzute

de lege, la data emiterii ei.

Or, se mai arată, acordarea

despăgubirilor bănești, este o modalitate reparatorie care nu mai era prevăzută

de Legea nr. 10/2001, la data emiterii dispoziției contestate.

Cât privește măsura reparatorie

a compensării cu alte bunuri sau servicii, aceasta este lăsată de legiuitor la aprecierea

unității deținătoare sau a entității investită cu soluționarea notificării, singura

abilitată să aprecieze dacă este în măsură să propună compensarea, în funcție de

bunurile sau serviciile disponibile.

Tribunalul nu a primit

nici susținerea contestatorului, în sensul că prin acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent, în fapt i s-a făcut o ofertă alternativă care, odată acceptată,

are valoarea unui contract.

Astfel, se arată, pentru

a fi în prezența unei oferte de bunuri, sau servicii în compensare, este necesar

ca oferta să aibă un obiect determinat sau determinabil, respectiv să indice bunul

sau bunurile ori serviciile oferite.

Or, din dispoziția contestată,

nu rezultă să se fi făcut o astfel de ofertă, dimpotrivă comunicarea acesteia către

Comisia Centrală, ducând, fără echivoc la concluzia propunerii de despăgubiri în

condițiile legii speciale.

Tot astfel, conchide instanța

fondului, modalitatea restituirii în natură este exclusă în condițiile în care asupra

acestui aspect s-a mai pronunțat Tribunalul București, prin sentința nr. 665 din

30 iunie 2004, intrată în puterea lucrului judecat, prin care pârâții au fost obligați

la concretizarea unei oferte de restituire prin echivalent, modalitate care exclude

restituirea în natură.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, care prin decizia nr. 380/A din 22 mai 2008, în esență cu aceeași motivare,

a respins ca nefondat, apelul contestatorului.

Recursul declarat în cauză

de V.C., a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, care, prin decizia nr. 1493 din 13 februarie 2009, a casat

hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța supremă a reținut în esență că, în cauză, s-a emis de către pârât o primă

dispoziție, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care a fost supusă

controlului de temeinicie și legalitate al instanței, prin pronunțarea unei hotărâri

devenită irevocabilă anterior aceleiași date.

În executarea respectivei

sentințe, începând cu data de 11 februarie 2005, pârâtul era obligat să se conformeze

dispozitivului și să facă o ofertă de despăgubire prin echivalent pentru imobilul

în litigiu, corespunzător valorii acestuia, așa cum prevedeau dispozițiile art.

24 din Legea nr. 10/2001.

Or, pârâtul a emis o nouă

dispoziție abia la 26 ianuarie 2006, situația actuală fiind creată din culpa sa

exclusivă în condițiile în care nu a înțeles să soluționeze notificarea în termenul

prevăzut de lege.

Abordarea instanțelor

– care au reținut că dispoziția, fiind emisă după intrarea în vigoare a Legii

nr. 247/2005, nu putea avea în vedere alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute

de acest act normativ – nu ține seama de particularitățile cauzei și de drepturile

recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a noii legi, punându-l pe

acesta în aceeași situație cu acele persoane cărora nu le-au fost soluționate notificările

înainte de această dată.

Cum reclamantului i s-a

recunoscut preluarea imobilului de către stat, fără titlu valabil, precum și dreptul

la una din măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001,

anterior modificării, trimiterea dosarului notificării, la Comisia Centrală, în

condițiile în care Fondul Proprietatea nu funcționează în mod efectiv, încalcă

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional.

Ca atare, mai reține instanța

supremă, aplicarea în acest caz a legii noi, crează un prejudiciu reclamantului,

prin faptul că nu respectă cerința proporționalității între scopul urmărit (realizarea

unui interes economic general) și mijloacele folosite, pentru a face aplicabile

dispozițiile art. 1 alin. (1) din teza a II-a a Protocolului nr. 1, adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cât privește vocația reclamantului

de a primi un teren în compensare, s-a reținut că din interpretarea dispozițiilor

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară modificării, nu

rezultă că această măsură reparatorie este lăsată exclusiv la latitudinea deținătorului,

scăpând cenzurii instanței de judecată refuzul acordării unei asemenea reparații.

S-a concluzionat că o

asemenea interpretare recunoaște posibilitatea deținătorilor de a refuza în mod

arbitrar să acorde bunuri sau servicii în compensare pentru imobilele pe care nu

le restituie în natură persoanelor îndreptățite, sau să acorde acest tip de reparație

– cu adevărat eficientă – în mod preferențial și discriminatoriu, printr-un abuz

de drept.

Or, conchide instanța

supremă, o asemenea atitudine din partea pârâtului este invocată în speță, iar situația

de fapt nu a fost analizată de Curtea de Apel care, s-a limitat a statua că pârâtul

nu poate fi obligat la acordarea unui bun imobil în compensare, așa cum se solicită.

În realitate, în măsura

în care se face dovada că pârâtul deține terenuri libere pe care le-ar putea oferi

în compensare reclamantului, dar refuză să o facă în mod nejustificat, acesta poate

fi obligat să se conformeze prin hotărârea pronunțată de instanță.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

prin decizia nr. 426/A din 8 iulie 2010, a admis apelul declarat de contestator

și schimbând în tot sentința apelată, a admis contestația și a modificat în parte

dispoziția din 24 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului București, în sensul

că măsurile reparatorii prin echivalent acordate pentru imobilul din București

strada 13 S., Sector 5, imposibil de restituit în natură, constau în compensare

cu terenul în suprafață de 4.268 m.p. situat în București, bulevardul T., Sector

6, astfel cum a fost delimitat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de A.M.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de trimitere a reținut în esență că, față de decizia pronunțată în recurs

de Înalta Curte de Casație și Justiție, în rejudecare are a se pronunța cu privire

la posibilitatea acordării în concret a unor măsuri reparatorii prin echivalent,

în compensare.

În urma identificării

terenului din bulevardul T., Sector 6, de către contestatorul V.C., ca un posibil

teren ce poate fi atribuit în compensare, s-a reținut în privința acestuia că figurează

ca proprietate de stat, categoria de folosință: curți, construcții, imobilul fiind

înscris ca teren în suprafață totală de 31.747,00 m.p. din care construcții corp

A, în suprafață de 829 m.p. și corp B, în suprafață de 2.101 m.p.

Avându-se în vedere situația

juridică rezultată din documentele de evidență imobiliară și cadastrală a imobilului

situat la adresa poștală indicată de contestator, depuse la dosarul cauzei, s-a

reținut că parte din acest teren, poate face obiectul compensării, potrivit Legii

nr. 10/2001, în forma în vigoare anterior modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005.

Totalul suprafeței de

teren propusă a fi atribuită în compensare, potrivit expertizei în construcții,

întocmită în rejudecare este de 4.268 m.p., care a fost identificată de expert în

incinta administrativă a SC R. SA, ca proprietate a Municipiului București.

În cuprinsul raportului

de expertiză, întocmit în două variante, s-a stabilit că terenul nu este afectat

de detalii de sistematizare sau rețele de utilitate publică, fiind identificate

însă un număr de 5 construcții pentru care Primăria Municipiului București nu a

putut prezenta autorizații de construire.

S-a reținut incidența

în cauză a prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 și respectiv acordul parțial

al părților în privința desdăunării cu un alt teren, respectiv construcții în compensare,

până la limita valorii de circulație a bunului preluat abuziv de stat și evaluat,

conform expertizelor efectuate în apel – rejudecare, instanța de trimitere luând

act că singura divergență dintre părți vizează atribuirea în compensare a terenului,

în varianta I sau II propusă de expertul în specialitatea topografie.

S-a apreciat ca fiind

mai favorabilă persoanei îndreptățite varianta a II-a propusă de expertiză, situație

în care s-a înlăturat varianta dezdăunării acestuia prin stabilirea unei sume de

bani, ca obligație de plată în sarcina intimaților, în raport de dispozițiile Legii

nr. 247/2005 dar și de rațiuni de ordin economic.

Împotriva acestei ultime

hotărâri, au declarat recurs atât reclamantul V.C., cât și pârâții Municipiul București,

prin Primar General și Primăria Municipiului București.

În recursul său, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamantul critică decizia

din apel, după cum urmează:

- instanța a încălcat

prevederile art. 315 C. proc. civ., atunci când a respins solicitarea reclamantului

de a obliga intimații la plata unor despăgubiri bănești de 3.540.608,29 euro [ca

măsură reparatorie prevăzută de art. 24 alin. (2) din lege] sau atribuirea prin

compensare a imobilului din București, bulevardul T., sector 6, astfel cum este

identificat în raportul de expertiză al ing. A.M., ca obligație alternativă lăsată

la alegerea contestatorului.

- respingerea cererii

de acordare a despăgubirilor bănești, s-a fondat pe un argument subsidiar, inexistent

în economia Legii nr. 10/2001, raportarea la dispozițiile Legii nr. 247/2005, încălcând

prevederile art. 315 C. proc. civ.

- prin decizia de casare

s-a mai stabilit că susținerile reclamantului referitoare la încălcarea art. 1 din

primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt întemeiate,

cererea de acordare a despăgubirilor bănești justificându-se și în considerarea

deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în

secții unite, care a admis că acțiunea în revendicare (restituire) se poate converti

într-o pretenție vizând despăgubirile bănești.

Întemeindu-și calea extraordinară

de atac, pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții critică hotărârea

dată în rejudecare, pe considerentul greșitei admiteri a apelului formulat de reclamant

și respectiv a obligării pârâților la atribuirea în compensare a unui imobil determinat,

în condițiile în care nu a existat o ofertă fermă din partea acestora, de acordare

în compensare a unor bunuri sau servicii disponibile.

Or, se arată, sintagma

„bun disponibil” în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcții,

ci reprezintă o noțiune complexă și anume ca bunul în cauză să nu fie necesar instituției

respective.

Se invocă prevederile

obligatorii ale deciziei nr. 52/2007 pronunțată în secții unite de Înalta Curte

de Casație și Justiție, învederându-se că decizia ce ar trebui emisă după intrarea

în vigoare a Legii nr. 247/2005, ca efect al hotărârii atacate, nu se poate sustrage

dispozițiilor acestui act normativ, potrivit căruia doar Comisiei Centrale îi revine

atribuția stabilirii cuantumului final al despăgubirilor.

Or, conchid recurenții,

Municipiul București nu poate înainta dosarul notificării, după emiterea unei noi

dispoziții, către Comisia Centrală, înainte ca instituția Prefectului să elibereze

avizul de legalitate, potrivit O.U.G. nr. 81/2007.

Ambele recursuri declarate

în cauză, se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor

ce succed.

Regula enunțată prin dispozițiile

art. 315 alin. (1) C. proc. civ. vizează obligativitatea îndrumărilor date de instanța

de casare cu privire la problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării

unor probe, soluția consacrată având indiscutabil o justificare și o deplină legitimare

ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar.

Prevederile mai sus invocate,

conduc însă și la concluzia potrivit căreia în privința problemelor de fapt, instanța

care rejudecă pricina are o deplină putere de apreciere, stabilirea acestora fiind

atributul exclusiv al instanței care soluționează fondul cauzei, aceasta neexcluzând

desigur obligativitatea instanței de trimitere de a se conforma îndrumărilor date

prin decizia de casare cu privire la necesitatea administrării unor probe și examinării

unor apărări.

Nu în ultimul rând, trebuie

subliniat că, limitele rejudecării sunt circumscrise, de asemenea, împrejurărilor

ce au determinat casarea.

În speță, prin decizia

nr. 1493 din 13 februarie 2009, instanța supremă a reținut că, asupra notificării

formulată de reclamant, nu numai că s-a emis de către pârât o primă dispoziție anterior

datei intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, dar aceasta a și fost supusă controlului

de temeinicie și legalitate al instanței, prin pronunțarea unei hotărâri devenită

irevocabilă anterior aceleiași date.

Ca atare, s-a decis că

întrucât drepturile reclamantului au fost recunoscute anterior intrării în vigoare

a legii noi, aplicarea acesteia crează un prejudiciu persoanei îndreptățite, nefiind

respectată cerința proporționalității între scopul urmărit (realizarea unui interes

economic general) și mijloacele folosite pentru a face aplicabile dispozițiile

art. 1 alin. (1) teza II din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Concluzia acestei interpretări,

obligatorie pentru instanța de trimitere, este aceea că instanța trebuie să aibă

în vedere, acele măsuri reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001,

în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.

Trebuie observat însă

că, nici prin hotărârile pronunțate în ciclul procesual anterior și nici prin decizia

de casare, instanțele nu s-au pronunțat, cu putere de lucru judecat, asupra îndreptățirii

reclamantului la acordarea despăgubirilor bănești și, cu atât mai puțin, la o obligație

alternativă a pârâtului (de a oferi ambele măsuri reparatorii prin echivalent: compensarea

cu un alt bun, comparativ valoric și respectiv despăgubiri bănești) care să fie

lăsată la alegerea contestatorului.

Dimpotrivă, instanța supremă,

reținând – așa cum s-a arătat – posibilitatea acordării uneia din măsurile reparatorii

prevăzute de lege, în forma anterioară modificării, a accentuat asupra vocației

reclamantului la atribuirea unui teren în compensare, pentru cel imposibil de restituit

în natură, statuând că această măsură reparatorie nu trebuie lăsată exclusiv la

latitudinea deținătorului scăpând cenzurii instanței de judecată, situație în care

s-ar permite ca refuzul să fie arbitrar și discriminatoriu, ceea ce ar genera abuzul

de drept.

Cum o asemenea atitudine

a pârâtului a fost invocată în speță (iar prin decizia de casare s-a reținut că

instanța de control judiciar nu a analizat, din această perspectivă, posibilitatea

acordării unui bun imobil în compensare) instanța de trimitere a apreciat corect,

urmare identificării terenului din bulevardul T., Sector 6, chiar de către reclamant,

și a coroborării probelor administrate, ce atestă că imobilul a reintrat integral

în proprietatea Municipiului București, asupra acestei măsuri reparatorii.

Mai mult, analizând cele

două variante propuse de expertul în specialitatea topografie, instanța de trimitere

a optat pentru varianta a II-a mai favorabilă contestatorului, în sensul atribuirii

în compensare, pentru imobilul de care acesta a fost deposedat abuziv, a suprafeței

de 4.268 m.p., cu vecinătățile arătate, precum și a construcțiilor aflate pe acest

teren, luându-se în calcul atât suprafața de teren a fostului imobil din Calea 13

S., sector 5, București cât și valoarea construcțiilor demolate.

Pentru aceeași modalitate

reparatorie și în aceeași variantă, și-a manifestat și contestatorul opțiunea, învederând

instanței (în notele scrise prezentate anterior soluționării pe fond a cauzei) că

varianta a II-a a expertizei topografice reprezintă o modalitate de despăgubire

egală cu cea a imobilului preluat în mod abuziv.

În consecință, în contextul

prezentat, nu se poate reține că acordarea măsurii reparatorii prin echivalent a

compensării cu un alt imobil, egal ca valoare cu cel preluat abuziv, ar echivala

cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., în condițiile în care – așa cum

s-a arătat – soluția este urmarea aprecierii asupra tuturor circumstanțelor de fapt

ale cauzei, în legătură cu care instanța de trimitere este suverană.

Tot astfel, nu poate fi

reținută nici critica potrivit căreia respingerea cererii (principale) de acordare

a despăgubirilor bănești ar fi fost fondată pe un argument subsidiar, inexistent

în economia Legii nr. 10/2001, respectiv circumstanțele economice ale Statului Român

și implicit ale pârâtei Primăria Municipiului București.

În interpretarea probelor

administrate și implicit în alegerea uneia din măsurile reparatorii prevăzută de

lege, ce putea fi acordată contestatorului, trebuie recunoscut dreptul de apreciere

al instanței care, nu se poate detașa și nu poate ignora impactul economic al unora

din aceste măsuri asupra ansamblului statului, care ar putea înfrânge echilibrul

între dreptul individual și interesul general.

Cum, în cauză, s-au făcut

repetate trimiteri la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Protocolul I,

adițional, se constată că soluția adoptată se înscrie într-unul din criteriile proprii

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și anume acela al proporționalității

măsurii, al echilibrului care trebuie să existe între protecția dreptului individual

și exigențele apărării interesului general (a se vedea cauza Saggia c/Italiei).

Argumentele mai sus expuse,

răspund și criticilor formulate de pârâți vizând obligarea „greșită” a acestora

la atribuirea în compensare a terenului în suprafață de 4.268 m.p., situat în București,

bulevardul T., sector 6.

Cât privește susținerea

referitoare la faptul că această măsură reparatorie nu putea fi acordată contestatorului

fără o „ofertă fermă” din partea acestora, care să aibă un obiect clar determinat

ori determinabil, aceasta nu poate fi primită, în contextul în care, prin decizia

de casare, instanța supremă a reținut în mod neechivoc că, în măsura în care se

face dovada că pârâtul deține terenuri libere pe care, le-ar putea oferi în compensare

reclamantului, dar refuză să o facă în mod nejustificat, printr-un abuz de drept,

acesta poate fi obligat să se conformeze prin hotărârea pronunțată de instanță.

Or, probele administrate

în rejudecare atestă că terenul oferit în compensare, parte integrantă dintr-o suprafață

totală de 31.747 m.p., a reintrat integral în proprietatea Municipiului București,

prin Hotărârea nr. 53 din 21 martie 2002 a Consiliului General al Municipiului București

și se află în posesia RASUB, urmare închirierii prin licitație publică, situație

juridică care nu a fost, de altfel, contestată de recurenții-pârâți.

Mai mult, în încheierea

de dezbateri, din 24 iunie 2010 este consemnat, ca obțiune subsidiară, acordul pârâtului

cu privire la măsura compensării, în varianta nr. I a raportului de expertiză, situație

în care în mod corect instanța de trimitere a avut în vedere „acordul parțial” al

părților în privința dezdăunării cu un alt teren, respectiv construcție, în compensare.

Ultimile critici formulate

de recurenții pârâți, sunt lipsite de suport în contextul soluției pronunțată de

instanță care, nu i-a obligat la emiterea unei noi dispoziții ci, a procedat la

modificarea dispoziției atacate în sensul că măsurile reparatorii prin echivalent

pentru imobilul notificat, constau în compensare cu terenul în suprafață de 4.268

m.p., situat în București, bulevardul T., sector 6 și construcțiile aflate pe acesta.

Nefondată este și trimiterea

făcută de recurenți la prevederile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în condițiile în

care, în raportul de expertiză topografică efectuat în cauză se menționează explicit

că în cazul ambelor variante, terenul propus spre compensare nu este afectat de

detalii de sistematizare sau rețele de utilitate publică, fiind identificate doar

un număr de 5 construcții anexe, pentru care nu au fost depuse la dosar autorizațiile

de construire.

Așa fiind, în considerarea

celor ce preced ambele recursuri declarate în cauză, urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de contestatorul V.C. și pârâții Municipiul București prin

Primar General și Primăria Municipiului București împotriva deciziei nr. 426/A din

08 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 10 mai 2011.