ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4316/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4316/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 16 mai 2007, reclamanții D.C. și D.V., au solicitat instanței

- în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primar General - să constate nulitatea

absolută a contractului de donație autentificat din 7 mai 1974, având ca obiect

suprafața de 270 m.p. teren, situată în București și să oblige pârâtul de a le lăsa

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, dobândit în baza unui contract

de vânzare-cumpărare autentificat din 30 iulie 1958.

În motivarea cererii, întemeiată pe dispozițiile art.

801, 948, 966 și 480 C. civ., reclamanții au arătat că au dobândit prin actul autentic

invocat, terenul în suprafață de 270 m.p. și construcția edificată pe acesta, situate

în București, iar în anul 1974, urmare demolării construcției - situată într-o zonă

restructurabilă - au fost obligați, în baza prevederilor Decretului nr. 478/1954

să doneze statului terenul rămas liber, donație care a fost făcută sub amenințarea

că nu vor primi o altă locuință din fondul locativ de stat.

La data de 21 aprilie 2008, reclamanții și-au modificat

capătul doi al cererii de chemare în judecată, solicitând ca pârâtul să fie obligat

a le restitui prin echivalent imobilul, prin acordarea despăgubirilor aferente,

stabilite la valoarea de circulație a nemișcătorului, așa cum aceasta a fost evidențiată

în raportul de expertiză întocmit de expert A.M., respectiv suma de 317.790

euro, echivalent în RON.

Învestită în primă instanță, Judecătoria sectorului 4

București, prin încheierea din 26 mai 2008, a disjuns - potrivit art. 163 C.

proc. civ. - capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității ofertei de

donație, de cel privind revendicarea imobilului și a dispus formarea unui nou dosar,

luând act de faptul că ambele capete de cerere au caracterul de cereri principale,

nefiind accesorie una celeilalte.

Aceeași instanță, prin sentința nr. 3172 din 2 iunie 2008,

a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare

a cererii vizând revendicarea imobilului în favoarea Tribunalului București, reținând

că obiectul acțiunii are o valoare de peste 1.156.447 RON, echivalentul a 317.790

euro.

Prin sentința nr. 1073 din 10 septembrie 2010, Tribunalul

București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea astfel cum a fost precizată și

în consecință l-a obligat pe pârât la plata către reclamanți a sumei de 317.790

euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru imobilul

din București.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut

că prin sentința civilă nr. 3171 din data de 02 iunie 2008, pronunțată de Judecătoria

sectorului 5 București în Dosarul nr. 5051/4/2007, definitivă și irevocabilă, s-a

constatat nulă absolut oferta de donație autentificată din 07 mai 1974 cu privire

la imobilul situat în București.

Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 Înalta Curte de

Casație și Justiție, a admis recursul în interesul legii și a statuat că în situația

concursului dintre legea specială și legea generală, are prioritate legea specială,

conform principiului specialia generalibus derogant.

Prin aceeași decizie însă, instanța supremă a stabilit

că, în situația în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, cea din urmă are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

În speță, având în vedere dispozițiile în interesul legii

citate mai sus, Tribunalul a apreciat că în mod prioritar trebuie aplicate prevederile

art. 1 parag. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Astfel, Tribunalul a reținut că, declarându-se nulitatea

absolută a ofertei de donație prin sentința civilă nr. 3171 din data de 02

iunie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, reclamanții au fost

privați de un bun, fără ca această privare să fi fost compensată printr-o justă

despăgubire.

Potrivit prevederilor art. 1 parag. 1 din Protocolul Adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea

sa decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și

de principiile de drept internațional.

Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., conchide

Tribunalul, privarea de proprietate poate fi justificată numai din motive de utilitate

publică și numai în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit aceleiași jurisprudențe, orice ingerință în folosința

proprietății trebuie să răspundă unui criteriu de proporționalitate între protecția

proprietății și cerințele interesului general.

În cauză, criteriul de proporționalitate nu a fost respectat,

întrucât bunul a fost preluat de Statul Român și ulterior a fost trecut în domeniul

public, fără nicio despăgubire. Prin preluarea acestui bun, reclamanții au suportat

o sarcină specială și exorbitantă, fiindu-le atins dreptul de proprietate protejat

prin art. 1 parag. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Apelul formulat în cauză de pârâtul Municipiul București

prin Primar General, a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

care, prin decizia nr. 477/A din 10 mai 2011 a schimbat în parte sentința în sensul

că urmare admiterii acțiunii precizate, a recunoscut dreptul reclamanților la măsuri

reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, constând în teren

în suprafață de 270 m.p. ce vor fi stabilite și acordate în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a

reținut că deși prin acțiunea introductivă, reclamanții au solicitat, în cadrul

celui de-al doilea capăt de cerere, obligarea pârâtului la predarea imobilului în

deplină proprietate și posesie, întemeind această cerere pe prevederile art. 480

C. civ., ulterior, prin cererea precizatoare depusă la data de 21 aprilie 2008,

în Dosarul nr. 5051/4/2007 al Judecătoriei sectorului 4 București, aceștia și-au

precizat cel de-al doilea capăt de cerere, arătând că solicită, în temeiul prevederilor

art. 11 alin. (3), (4) și (8) din Legea nr. 10/2001, acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent, sub forma despăgubirilor la valoarea de circulație a imobilului.

Același temei de drept a fost susținut de către apărătorul

reclamanților intimați în cadrul concluziilor orale în fața instanței de apel.

În consecință, instanța de control judiciar a constatat

că prima instanță nu a fost învestită cu o acțiune în revendicare, a cărei alternativă,

în cazul imposibilității predării bunului în natură, să fie dezdăunarea proprietarului

la valoarea bunului revendicat, ci a avut de soluționat o acțiune de restituire

a unui imobil preluat în mod abuziv de către stat, imobil care intră sub incidența

Legii nr. 10/2001, așa încât măsurile reparatorii cuvenite reclamanților sunt cele

prevăzute de această lege specială.

Chiar și în ipoteza în care reclamanții nu ar fi formulat

cererea precizatoare și ar fi susținut în continuare că acțiunea lor este întemeiată

pe dreptul comun (în sensul că obligația de despăgubire ar reveni Municipiului București,

în calitate de pârât în cadrul acțiunii în revendicare, aflat în imposibilitate

de a restitui în natură imobilul revendicat), s-a considerat că invocarea de către

reclamanți a prevederilor art. 480 C. civ. nu împiedică instanța să califice temeiul

de drept în raport de situația specială a bunului a cărei restituire se solicită.

În speță, se mai arată, este vorba despre un imobil care

intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și pentru care reclamanții au formulat notificare,

nesoluționată. Potrivit principiului specialia generalibus derogant, reclamanții,

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de

a opta între calea prevăzută de acest act normativ și dreptul comun în materia revendicării,

acest aspect fiind deja statuat prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite.

În speță nu se pune problema existenței unui conflict

între reclamanți, în calitate de foști proprietari și un terț dobânditor de la stat,

în favoarea căruia să fi fost înstrăinat bunul, astfel încât să fie incidență situația

dezbătută și soluționată de instanța supremă în partea a doua a deciziei nr. 33/2008.

Atunci când Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia în interesul legii

menționată, a recunoscut admisibilitatea unor acțiuni în revendicare, în ipoteza

în care se sesizează neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, nu s-a avut nicidecum în vedere situația în care pârât în

cadrul acțiunii în revendicare este chiar statul, unitatea administrativ teritorială

sau o altă unitate deținătoare, ci exclusiv cazul în care pârâtul este un terț dobânditor.

În cazul unui raționament contrar, prima parte a deciziei în interesul legii, prin

care se stabilește prioritatea legii speciale în raport cu dreptul comun în materia

revendicării, ar deveni inutilă.

Rezultă că, în situația imobilelor preluate de stat în

mod abuziv, care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, dacă acestea nu au fost

înstrăinate, unitatea deținătoare sau statul nu pot fi chemați în judecată, în cadrul

unei acțiuni în revendicare de drept comun, fiind aplicabile prevederile legii speciale,

care reglementează formele de reparație, prima fiind restituirea în natură, iar

în cazul imposibilității aplicării acestei măsuri, acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent.

În ceea ce privește soluția primei instanțe, de obligare

a Municipiului București la plata către reclamanți a sumei reprezentând valoarea

de circulație a imobilului, s-a reținut că măsurile reparatorii prin echivalent

sub forma despăgubirilor bănești, astfel cum erau reglementate prin Legea nr. 10/2001,

în forma anterioară modificării din 2005, se puteau stabili numai în cazurile expres

prevăzute de lege [art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1) și (2), art. 20 alin.

(4), art. 24 alin. (2), art. 25 alin. (6), art. 27 alin. (4)]. Acordarea și încasarea

acestora era condiționată de adoptarea unei legi speciale care urma să stabilească

modalitățile și procedurile de acordare a despăgubirilor, art. 40 din lege prevăzând

chiar posibilitatea plafonării lor.

În acest sens, art. 36-40 din Legea nr. 10/2001, grupate

în Capitolul

V,

intitulat „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă

de despăgubiri bănești", prevedeau că atât notificările prin care persoana

îndreptățită solicita acordarea de despăgubiri bănești, cât și decizia, respectiv

dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești, emisă de unitatea

deținătoare a imobilului (în cazul în care restituirea în natură nu era aprobată

sau nu era posibilă), se adresau, respectiv se transmiteau prefecturilor. Acestea,

după centralizarea notificărilor și a ofertelor de acordare a despăgubirilor bănești,

transmiteau centralizatoarele, împreună cu materialele primite, Ministerului Finanțelor

Publice. Evaluarea despăgubirilor bănești urma să se facă de către o comisie interministerială

formată din 2-3 reprezentanți ai Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor

și Locuinței, Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului Administrației Publice,

iar pe baza acestei evaluări ar fi trebuit să se reglementeze, prin lege specială,

modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a despăgubirilor bănești, care

puteau fi plafonate.

Din analiza acestor prevederi legale rezultă că, illo

tempore, legea nu prevedea obligația de a plăti despăgubiri bănești în sarcina unității

deținătoare, a entității învestite cu soluționarea notificării sau a Ministerului

Finanțelor Publice. Nici chiar stabilirea cuantumului acestor despăgubiri nu era

lăsată la latitudinea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea

notificării, de vreme ce se prevedea că evaluarea propriu-zisă a despăgubirilor

urma să se facă, după centralizare, de către o comisie interministerială, iar modalitățile,

cuantumul, procedurile și limitele de acordare a despăgubirilor bănești nu erau

reglementate efectiv.

Nici în forma actuală, Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea

acordării de despăgubiri bănești efective de către unitatea deținătoare sau de către

entitatea învestită cu soluționarea notificării. Art. 26 alin. (1) din legea republicată

prevede că: „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului

sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării

este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul

prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte

bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă

sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită".

Legea specială, la care face trimitere art. 26 alin.

(1) mai sus citat, este Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin care s-a înființat,

în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor. Această Comisie are competența de a analiza și stabili cuantumul

final al despăgubirilor și de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.

Beneficiarul titlului de despăgubire îl poate valorifica într-una dintre modalitățile

prevăzute de art. 18

1

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum

a fost introdus prin O.U.G. nr. 81/2007, pentru accelerarea procedurii de acordare

a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Ca urmare a modificării prin O.U.G. nr. 81/2007, s-a înființat

Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, în structura A.N.R.P., care

are ca atribuție principală acordarea de despăgubiri în numerar persoanelor îndreptățite

cărora li s-au emis titluri de plată, în limita unei sume de maximum 500.000 RON.

Persoanele îndreptățite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 RON pot opta

pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum de maxim 500.000 RON, diferența

urmând a fi acordată în acțiuni la SC Fondul Proprietatea SA.

Ca atare, conchide instanța de apel, în niciuna dintre

ipotezele prezentate nu este stabilită obligația unităților deținătoare sau a entităților

învestite cu soluționarea notificărilor, de a plăti efectiv sume de bani, cu titlu

de despăgubiri, pentru imobilele preluate în mod abuziv.

În cauză, au declarat recurs în termen legal reclamanții

D.C. și D.V. care, invocând prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., critică

atât decizia pronunțată în apel, cât și încheierea din 22 martie 2011, dată de aceeași

instanță, după cum urmează:

- în mod greșit instanța de control judiciar nu l-a decăzut

pe pârât din dreptul de a mai formula motivele de apel, în condițiile în care acesta

nu s-a conformat prevederilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ. în sensul de a-și

motiva calea de atac până, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

- hotărârea dată de Tribunal a fost greșit schimbată,

deși urmare constatării nulității absolute a ofertei de donație făcută de reclamanți

în favoarea Statului Român, a rezultat cu evidență că au fost privați de proprietatea

lor în mod abuziv, fără ca această privare să fi fost compensată printr-o justă

și prealabilă despăgubire.

- orice ingerință în folosința proprietății, trebuie să

răspundă unui criteriu de proporționalitate între protecția proprietății și cerințele

interesului general, criteriu care în speță nu a fost respectat, bunul fiind preluat

de Statul Român și trecut în domeniul public fără niciun fel de despăgubire.

- nu au solicitat instanței să soluționeze pe fond notificarea

formulată în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001 și nici nu au invocat decizia

nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci au formulat o acțiune în

revendicare în condițiile dreptului comun.

De aceea, cum prin motivele de apel se face trimitere

la o eventuală contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001, trebuia apreciat

că apelul nu a fost motivat, în condițiile în care criticile formulate nu au practic

legătură cu cauza dedusă judecății.

- argumentele din decizia atacată, potrivit cărora instanța

poate să califice temeiul de drept în raport de situația specială a bunului a cărui

restituire se solicită, sunt greșite prin raportare la considerentele deciziei

nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă având prioritate.

- a urma procedura administrativă prevăzută de Legea

nr. 247/2005 înseamnă a suporta în continuare o sarcină specială și exorbitantă

dată fiind ineficiența sistemului de restituire și în special întârzierea înregistrată

în procedura de plată a despăgubirilor, în argumentarea acestei critici, facându-se

trimitere la practica C.E.D.O., respectiv la hotărârea pilot dată în cauza Atanasiu

și alții împotriva României.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins

în considerarea celor ce succed.

Este adevărat că, împotriva hotărârii pronunțată de prima

instanță, intimatul pârât Municipiul București prin Primar General a declarat apel,

nemotivat, la 9 noiembrie 2010, motivele fiind depuse ulterior, la 17 martie 2011,

aparent cu încălcarea dispozițiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile

în care prima înfățișare avusese loc la 1 martie 2011.

Respectarea condițiilor impuse de lege trebuie analizată

însă în contextul împrejurărilor concrete ale cauzei, prin chiar preambulul motivelor

de apel arătându-se eroarea evidentă în care s-a găsit pârâtul, față de nerespectarea

„succesiunii normale" a numerotării dosarelor și a schimbării numărului cauzei

la instanța de apel.

În soluționarea excepției formulată de reclamanți - vizând

decăderea pârâtului din dreptul de a depune motivele de apel - instanța de control

judiciar a luat act de împrejurarea că nu s-a păstrat numărul unic al dosarului,

dat de instanța de fond, încălcându-se astfel prevederile art. 99

2

alin. (4) din Regulamentul de organizare și funcționare al instanțelor judecătorești

care impune păstrarea acestuia, fără modificări, pe tot parcursul judecății.

În raport cu acestea, în mod corect instanța de apel,

a apreciat ca fiind „credibilă" susținerea apelantului, referitor la inducerea

sa în eroare cu privire la numărul dosarului în care s-a emis citația pentru această

fază procesuală și în consecință, a constatat că motivele de apel au fost depuse

în termenul defipt prin lege.

Nu pot fi primite nici criticile formulate de reclamanți

cu privire la modalitatea de soluționare a fondului cauzei.

Astfel, în soluționarea unor atari cereri, în care se

invocă existenta unui „bun" în sensul Convenției, trebuie să se țină seama

de particularitățile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată chiar prin practica

constantă a C.E.D.O., și respectiv prin decizia nr. 33/2008, dată de instanța supremă

în secții unite, la care ambele instanțe fac trimitere.

Ca atare, cauza de față nu poate fi soluționată fără a

se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speței:

- imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului,

în baza deciziei nr. 1159 din 11 septembrie 1974 emisă urmare a ofertei de donație

autentificată din 7 mai 1974 de către fostul Notariat de Stat local al sectorului

5 București.

- intimații-reclamanți nu au formulat o acțiune în revendicare,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât să poată fi invocată

existența unui „bun" în sensul art. 1 al Protocolului 1 adițional la Convenție,

consacrat de jurisprudența C.E.D.O. doar în ipoteza existenței unei hotărâri de

retrocedare.

Potrivit aceleiași jurisprudențe a instanței europene,

există diferențe esențiale între „simpla speranță de restituire" chiar îndreptățită

din punct de vedere moral și „speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală

sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existența unei baze suficiente în dreptul

intern, pentru a se reține incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1,

adițional la Convenție.

- reclamanții au ieșit din pasivitate odată cu intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001 și au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută

de acest act normativ cu caracter special, comunicând prin executor judecătoresc

Primăriei Municipiului București, notificarea înregistrată din 30 mai 2001, prin

care au solicitat acordarea despăgubirilor bănești pentru același imobil, situat

în București, casă și teren în suprafață de 270 m.p.

- în soluționarea acestei notificări, Primarul Municipiului

București nu emisese încă la data introducerii acțiunii o dispoziție prin care să

se pronunțe asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

- ulterior, la 16 mai 2007, reclamanții au promovat prezenta

acțiune fondată pe dreptul comun (respectiv dispozițiile art. 480-481 C. civ.) prin

care au solicitat obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primar, să le lase

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

La data de 21 aprilie 2008, reclamanții și-au precizat

cererea, solicitând obligarea pârâtului de a-i restitui prin echivalent imobilul,

prin acordarea unor despăgubiri, stabilite la valoarea de circulație a nemișcătorului,

astfel cum aceasta a fost evidențiată în raportul de expertiză întocmit în cauză.

Au fost invocate dispozițiile art. 11 alin. (3), (6)

și (8) din Legea nr. 10/2001 (a se vedea Dosarul nr. 4744/418/2008 al Judecătoriei

sector 4 București).

- Legea nr. 247/2005 „privind reforma în domeniile proprietății

și justiției", în Capitolul

V

al Titlului VII, a stabilit care

sunt procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, în situațiile în

care, imobilele ce au făcut obiectul notificărilor, nu pot fi restituite în natură,

analizarea și stabilirea cuantumului final al acestora revenind Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, organism constituit în subordinea Cancelariei

Primului Ministru, ale cărei decizii sunt deasemenea supuse controlului judiciar,

putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Or, dacă s-ar accepta soluția dată de tribunal, respectiv

obligarea directă de către instanță a persoanei juridice deținătoare, la plata sumelor

reprezentând valoarea de piață a imobilului ce a făcut obiectul notificării (imobil

ce nu poate fi restituit în natură), aceasta ar echivala cu golirea de conținut

a dispozițiilor legale mai sus invocate și lipsirea acestora de eficiență, cu vădit

impact asupra bugetului și politicilor financiare ale statului.

- este adevărat că, în câteva din cauzele aflate pe rolul

său, C.E.D.O., reținând că Fondul Proprietatea nu funcționează într-un mod susceptibil

a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri, (a se vedea

cazul Ruxandra Ionescu împotriva României, Matache și alții împotriva României)

instanța europeană luând în considerare și prejudiciul suferit din cauza lipsei

îndelungate de despăgubire (a se vedea cauza Porteanu împotriva României).

În aceste cauze însă (unele vizând respingerea cererii

pentru prematuritate, în condițiile în care nu fusese pronunțată o decizie administrativă

în termenul legal de 60 de zile, prevăzut de lege) Curtea nu a contestat „marja

de apreciere" de care beneficiază statele în a implementa proceduri administrative

prealabile asigurării accesului concret și efectiv la o instanță.

Ceea ce a sancționat instanța europeană în cazurile mai

sus enunțate (a se vedea și hotărârea din 13 ianuarie 2009, emisă în cauza Faimblat

împotriva României) nu este obligativitatea parcurgerii procedurii administrative

prevăzută de Legea nr. 10/2001 și respectiv Legea nr. 247/2005 ci accesul „teoretic

și iluzoriu" la despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul acestor legi, cauzat

de funcționarea ineficientă - la data soluționării acestor cauze - a Fondului Proprietatea.

Transpare, din întreaga practică C.E.D.O., obligația Statului

Român, în calitate de acționar unic la această societate de investiții, să asigure

funcționarea eficientă a Fondului Proprietatea și respectiv conversia titlurilor

de despăgubire emise de către Comisia Centrală, în despăgubire efectivă, după algoritmul

de calcul stabilit prin lege.

În consecință, parcurgerea procedurilor administrative,

nu prezintă, prin ea însăși „o problemă" din perspectiva Convenției, în condițiile

în care rezultatul final al acestora este cel al unei despăgubiri efective.

Cât privește temeiul juridic al acțiunii, în mod corect

instanța de control judiciar, luând act de cererea precizatoare formulată de reclamanți

la 21 aprilie 2008, a apreciat că instanța a fost învestită nu cu soluționarea unei

acțiuni în revendicare, fondată pe dreptul comun, ci cu o cerere de restituire -

prin echivalent - a unui imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001,

imobil în legătură cu care s-a și parcurs procedura prealabilă a notificării.

Astfel, la data de 21 aprilie 2008, reclamanții și-au

precizat cererea solicitând obligarea pârâtului de a le restitui prin echivalent

imobilul prin acordarea unor despăgubiri stabilite la valoarea de circulație a nemișcătorului,

astfel cum aceasta a fost evidențiată în raportul de expertiză întocmit în cauză.

Au fost invocate dispozițiile art. 11 alin. (3), (4)

și (8) din Legea nr. 10/2001 (a se vedea Dosar nr. 4744/418/2008 al Judecătoriei

sector 4 București).

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a

se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții D.C. și D.V. împotriva încheierii din

23 martie 2011, precum și a deciziei nr. 477/A din 10 mai 2011 ale Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 12 iunie 2012.