ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3267/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, la data de 28 iulie 2005, sub nr. 6142/CA/2005, reclamantul D.V. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, soluționarea cererile de restituire cu notificările trimise prin executorul judecătoresc înregistrate în 2001 ce fac obiectul Dosarelor nr. 28248, nr. 28249 și nr. 30023/2001 precum și cererea pentru despăgubiri bănești pentru imobil, Dosar nr. 28247/2001 înregistrat la Primăria Municipiului București; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri pentru întârziere aferentă perioadei cuprinsă între 12 aprilie 2005 și data soluționării notificărilor, cu obligarea acesteia și la plata sumei de 1.000 euro daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în calitate de persoană vătămată prin nesoluționarea în termen legal, de către Primăria Municipiului București, a cererilor sale, a promovat această acțiune întrucât de circa 2 ani și 6 luni nu a primit nici un răspuns în ce privește restituirea în natură a 3 imobile și despăgubiri bănești pentru alt imobil. Prin încheierea de ședință din 31 octombrie 2005, instanța a admis excepția necompetenței funcționale a secției a VIII-a a Tribunalului București, dispunând scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea dosarului conducerii tribunalului în vederea repartizării sale unei secții civile, întrucât litigiile izvorând din restituirea în natură a imobilelor, respectiv, acordarea de despăgubiri bănești se soluționează potrivit Legii nr. 10/2001 iar competența, revine în acest caz secției civile a tribunalului, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Dosarul a fost înregistrat la secția a V-a civilă a Tribunalului București sub nr. 46364/3/2005 iar la termenul acordat, 16 ianuarie 2006, reclamantul și-a precizat acțiunea în ce privește notificarea din 2001, solicitând restituirea în natură pentru terenul rămas liber iar, pentru o eventuală diferență de teren, pe str. A., fie în imediata apropriere, teren de aceeași valoare având în vedere că Legea nr. 10/2001 nu prevede despăgubiri bănești. Prin sentința civilă nr. 72 din 16 ianuarie 2006, Tribunalul București, secția a V-a civilă, și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei sector 5 București în considerarea art. 25 din Legea nr. 10/2001 corelate cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ. privind competența materială generală a judecătoriei în soluționarea acțiunilor.

Prin sentința civilă nr. 4177 din 16 iunie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 3645/302/2006, Judecătoria sector 5 București a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâta să emită dispoziții motivate prin care să răspundă la notificările din 20 iulie 2001 și, respectiv, din 9 august 2001, adresate de reclamant și înregistrate, fiind respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 1400/A din 6 septembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis apelurile formulate de ambele părți împotriva sentinței sus-menționate, pe care a anulat-o, constatând că Tribunalul București are competență materială în primă instanță în soluționarea cererii astfel cum s-a decis prin decizia în interesul Legii nr. 9/2006, în sensul că cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie/dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 sunt de competența secției civile a tribunalului în a cărei rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

Prin sentința civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, soluționând cauza în primă instanță, a admis în parte cererea, obligând pârâta Primăria Municipiului București să emită decizii sau dispoziții motivate în soluționarea notificărilor din data de 20 iulie 2001 și din 9 august 2001, respingând în rest pretențiile reclamantului, ca neîntemeiate. Prin decizia civilă nr. 440 din 19 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței civile mai sus arătate.

Prin decizia civilă nr. 508 din 30 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului împotriva hotărârii instanței de apel, a casat hotărârea atacată precum și sentința civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și a trimis cauza acestei din urmă instanțe pentru soluționarea pe fond a pricinii. Cauza a fost înregistrată în fond la data de 4 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. 32866/3/2006. Prin sentința civilă nr. 988 din 20 iulie 2009, Tribunalul Bucuresti, secția a V-a civilă, a admis în parte acțiunea; a constatat calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la restituirea prin echivalent pentru următoarele imobile: teren în suprafață de 250 m.p., situat în București, șos.

O., sector 4; teren în suprafață de 1400 m.p., situat în București, str. P., nr. X1, sector 4 și teren în suprafață de 1400 mp, situat în București, str. P., fără număr, sector 4, despăgubirile pentru aceste imobile urmând a fi acordate în condițiile legii speciale; a respins cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la restituire pentru terenul situat în str. D., sector 4, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect pretenții; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 2.006 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul a formulat apel, ce a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 103 A din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București Prin decizia civila nr. 5855 din 5 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul reclamantului împotriva hotărârii sus-menționate, pe care a casat-o în parte, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe numai în ceea ce privește cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la restituire pentru terenul situat în str. D., sector 4, asociată cu cererea de constatare a nulității donației, precum și în ceea ce privește cererea având ca obiect pretenții; au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâta Primăria Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 2323 din 23 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea reclamantului; a anulat contractul de donație încheiat la data de 4 iunie 1974 între V.D., în calitate de donatoare și Statul Român prin Consiliul popular al sectorului 5 București, în calitate de donatar, având ca obiect imobilul situat în București, sector 5, str. D.; a constatat că reclamantul D.V.

are dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, cu privire la imobilul din București, str. D., sector 5, compus din teren în suprafață de 166.50 m.p., identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul tehnic R.M.V.; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 1.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând despăgubiri morale cât și la plata, către reclamant, a sumei de 290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, la data de 4 iunie 1974, prin acceptarea, de către Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, prin decizia nr. 729, a ofertei de donație autentificată din 19 aprilie 1974 de Notariatul de Stat al sectorului 5 București, V.D.

a transmis în favoarea Statului Român dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. D., compus din teren în suprafață de 166.50 m.p. Donatoarea dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului prin moștenire legală, conform certificatului de moștenitor din 1962, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului N.B., de la defuncții N.I. și N.V., care îl dețineau, la rândul lor, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 6 noiembrie 1923, de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Pe baza probatoriilor administrate în cauză, tribunalul a constatat că, în realitate, nu intenția de a gratifica a stat la baza încheierii contractului de donație, ci dorința de a înlătura amenințarea autorităților vremii de demolare a imobilului.

Tribunalul a mai constatat că, lipsa intenției de a gratifica rezultă și din împrejurarea că donatoarea nu deținea un alt imobil în proprietate, locuind acolo atât înainte cât și după încheierea contractului de donație, sens în care a reținut incidența dispozițiilor art. 948, 966 teza I și 967 C. civ., sancțiunea care se impune fiind cea a nulității absolute a contractului. În consecință, față de împrejurarea că, în urma decesului donatoarei V.D., dreptul acesteia de a invoca nulitatea absolută s-a transmis, în cadrul devoluțiunii succesorale legale reclamantului, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 16 martie 1982, eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 4 București, tribunalul a admis acest capăt de cerere.

Ținând cont că instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de donației încheiat între autoarea reclamantului, V.D., și Statul român, rezultă că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001. Reținând și dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora de prevederile acestui act normativ beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, tribunalul a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Imobilul a fost identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic R.M.V., prin care s-a reținut că, în prezent, terenul aferent fostului imobil de pe str. D. este liber de construcții și nu este afectat de elemente de sistematizare sau de rețele subterane ori supraterane, fiind folosit ca depozit de gunoaie și materiale lemnoase rezultate la curățirea Parcului Lumea Copiilor. Cu toate acestea, având în vedere că din relațiile comunicate de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară Cadastrală din 8 noiembrie 2011, rezultă că terenul care a purtat adresa menționată anterior reprezintă în prezent o secțiune de teren aparținând actualului traseu al arterei de circulație „str.

S.”, sector 4 și o secțiune de teren inclusă în perimetrul Parcului „L.C.”, în suprafață de 238079,43 mp, teren înscris în CF, pe str. P.A., sector 4, tribunalul a apreciat că nu poate fi restituit în natură, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, ce vor fi stabilite la valoarea de piață, de la data pronunțării hotărârii, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Constatând că în mod evident reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza incertitudinii și frustrării produse de refuzul pârâtei, de a soluționa timp de aproximativ 10 ani notificarea formulată de acesta, fiind, totodată, îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a pârâtei, tribunalul a apreciat că suma de 1.000 euro (în echivalent RON la data plății), reprezintă o evaluare adecvată a daunelor morale.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți. Reclamantul a arătat că soluția de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor este lipsită de temei legal, întmcât la data judecării cauzei, art. 10 alin. (2), alin. (8) și alin. (10) din Legea nr. 10/2001, erau inaplicabile, guvernul, urmare reproșurilor făcute de C.E.D.O., având în lucru un proiect nou de lege pentru plata despăgubirilor, proiect încă nefinalizat. Reclamantul a mai arătat că este evident că art. l din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a rămas fără obiect, sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, urmând a fi stabilite printr-o nouă lege, aflată în faza de proiect și a cărei dată de finalizare este incertă.

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 determină încălcarea Convenției Europene a Dreptului Omului, în condițiile în care orice lege cu lacune de reglementare se completează cu principiile dreptului, cuprinse în Constituție și în C. civ., iar prelungirea fără temei a incertitudinii în ceea ce privește rezolvarea modului de despăgubire fără a avea în vedere și durata de viață a celor îndreptățiți la despăgubire este nedreaptă. Față de cele arătate, se impune acordarea despăgubirilor conform art. 44 din Constituția României și a art. 480-481 C. civ., care concordă cu art. 44 din Constituție și cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Pârâta a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că actul de donație este lovit de nulitate absolută, în cauză neputând fi vorba de o cauză ilicită, falsă și imorală a donației în ceea ce privește causa proxima și causa remota.

Intenția de a gratifica reprezintă tocmai cauza acestui contract, or intenția de a gratifica a existat din partea autoarei reclamantului, V.D., care a oferit spre donație statului român dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Prin urmare, actul de donație a fost încheiat cu respectarea întocmai a legislației în vigoare la acel moment, respectiv, a Decretului nr. 758/1954 și cu intenția clară de a efectua o liberalitate. În speță nu s-au făcut dovezi în sensul că imobilul a fost donat cu încălcarea legii, oferta de donație poartă semnătura donatoarei, așa încât nu poate fi reținută afirmația martorei S.S. că numita V.D. a încheiat contractul de donație la presiunea autorităților locale, ai căror reprezentanți i-au spus că în ipoteza în care nu va dona imobilul, acesta urmează să fie demolat.

În mod greșit s-a constatat calitatea de persoană îndreptățită la restituire a reclamantului, având în vedere că nu există nici un act în dosar relevant prin care să reiasă că bunul se află în proprietatea statului și că notificatorii sunt persoane îndreptățite la restituire. Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, situație față de care instanța de judecată nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a reglementat în mod expres.

Notificarea reclamantului nu a fost soluționată deoarece dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, respectiv, actele depuse de reclamant și avute în vedere de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu fac dovada dreptului de proprietate, astfel cum impun dispozițiile legale în materie. În mod greșit instanța de fond a dispus restituirea în natură a imobilului, ignorând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și fără a clarifica exact situația juridică a imobilului. Cu privire la plata sumei de 1.000 euro în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând despăgubiri morale, pârâta a arătat că, întrucât notificările depuse de către reclamant nu au fost soluționate din cauza acestuia, întrucât nu a completat dosarele aferente cu documentele necesare dovedirii temeiniciei cererilor lui, o astfel de despăgubire nu se justifică.

Pe de altă parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, iar reclamantul nu a probat existența unui prejudiciu real. Prin decizia nr. 450/A din 6 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, ambele apeluri. Referitor la apelul reclamantului, instanța de apel a reținut că, având în vedere faptul că obiectul acțiunii de față îl formează soluționarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, asupra căreia instanța de judecată statuează în virtutea plenitudinii de jurisdicție potrivit celor stabilite prin decizia în interesul Legii nr. 20/2007, în mod corect prima instanță a stabilit că se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005.

Faptul că instanța de contencios european a impus statului român obligația de lua măsuri legislative pentru eficientizarea sistemului de acordare a despăgubirilor, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece procesul de eficientizare a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea și urmează să fie amendat printr-un alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Athanasiu contra României, astfel cum a fost prelungit, urmărindu-se să se creeze în acest fel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

Chestiunea acordării de despăgubiri pentru imobilele ce nu pot fi retrocedate în natură de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost tranșată chiar de instanța supremă printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a unei astfel de acțiuni, în situația în care pretențiile sunt întemeiate pe dispozițiile dreptului comun și, respectiv, pentru lipsa de calitate procesuală pasivă, în cazul în care temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă prevederile legii speciale. Este adevărat că decizia în interesul legii anterior menționată se referă la maniera de soluționare a unor astfel de pretenții îndreptate împotriva Statului Român, iar în speța de față, în calitate de pârât figurează unitatea deținătoare a imobilului, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, însă raționamentul și soluția adoptate de instanța supremă se impun a fi avute în vedere și sunt pe deplin aplicabile.

Pe cale de consecință, procedura de stabilire a măsurilor reparatori prin echivalent este reglementată de dispozițiile Legii nr. 247/2005, titlul VII, potrivit căreia cuantumul despăgubirilor se va stabili de către Comisia Centrală, iar modalitatea de acordare efectivă a acestora se realizează pe baza opțiunii exprimate de persoana îndreptățită. Referitor la apelul pârâtei, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la critica privind greșita constatare a nulității absolute a contractului de donație, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a reținut lipsa intenției de a gratifica, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei imediate, sancționată cu nulitatea absolută. Astfel, în mod corect a fost valorificată declarația martorei audiate în cauză, care, prin depoziția sa, a învederat faptul că actul de donație a fost încheiat de autoarea reclamantului la presiunea autorităților și sub amenințarea demolării imobilului.

Pe de altă parte, în contextul socio-politic al regimului comunist, este de notorietate că sistematizarea capitalei s-a realizat prin preluarea imobilelor aflate în zonele vizate, atât pe calea exproprierii cât și prin maniera întâlnită în speță de a forța proprietarii să-și doneze imobilele statului, deși, evident nu exista această intenție din partea titularilor dreptului de proprietate, în condițiile în care aceștia nu dețineau nicio o altă locuință. Referitor la critica privind calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, acesta a dovedit calitatea de proprietar al imobilului în persoana autoarei sale V.D., care l-a dobândit prin moștenire la de sora sa, N.I., potrivit certificatului de moștenitor.

Aceasta (N.I.) a cumpărat imobilul în litigiu împreună cu soțul său, N.V., în anul 1924, de la Ministerul Agriculturii. Prin decizia Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nr. 729/1974 a fost acceptată oferta de donație din 1974 formulată de autoarea reclamantului, pentru imobilul notificat, astfel că, instanța de apel a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care instanța s-a pronunțat asupra constatării nulității absolute a contractului de donație, în sensul admiterii acestui capăt de cerere.

Referitor la critica privind faptul că imobilul se află în proprietatea statului, instanța de apel a înlăturat-o, ca nefondată, având în vedere probele administrate în cauză, și anume, relațiile furnizate de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, Serviciu Cadastru, care atestă că o secțiune din amplasamentul imobilul în litigiu, în urma sistematizării zonei respective, este inclus în amplasamentul Parcul L.C., iar cealaltă secțiune este amplasată pe artera de circulație cu denumirea str. S. Concluziile raportului de expertiză topografică efectuată în cauză, au identificat terenul respectiv, atât sub aspectul suprafeței cât și al vecinătăților, localizându-l pe actuala str. S., la baza taluzului dinspre Parcul T. Referitor la critica privind imposibilitatea instanței de judecată de a soluționa fondul notificării, atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată, instanța de apel a constatat că acțiunea de față se întemeiază pe decizia în interesul Legii nr. 20/2007, prin care s-a recunoscut îndrituirea organului judiciar de a soluționa pe fond notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, în condițiile în care unitatea deținătoare sau entitatea competentă, potrivit normelor legii speciale să soluționeze notificarea, nu a rezolvat cererea persoanei îndreptățite.

În susținerea acestei critici, pârâta a învederat faptul că nu a fost în măsură să soluționeze notificarea reclamantului deoarece dosarul administrativ nu a fost completat cu toate probele necesare, făcând în mod punctual referire la nedepunerea unei declarații, de către notificator, relativ la inexistența altor probe suplimentare. De asemenea, pârâta a mai făcut referire la obligația persoanei îndreptățite de a depune toate actele doveditoare, momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor pentru ca unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, precum și la dispozițiile normelor metodologice care prevăd necesitatea formulării, de către persoana îndreptățită, a unei precizări referitoare la inexistența altor probe, precum și a unei declarații prin care persoana îndreptățită să arate că nu mai are alte dovezi de prezentat.

Instanța de apel a constatat însă că lipsa acestei declarații nu poate constitui un impediment pentru unitatea deținătoare de a soluționa notificarea în termenul legal, această cerință fiind stipulată de legiuitor în favoarea persoanelor îndreptățite în sensul că reprezintă o garanție pentru acestea că unitatea deținătoare va rezolva cererea de acordare a măsurilor reparatorii, analizând întregul material probator pe care persoanele îndreptățite ar fi putut să-l pună la dispoziția unității deținătoare. Prevederile pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003 stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptățite prin care să li se solicite completarea probatoriului în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile stabilit imperativ de legiuitor.

În ceea ce privește termenul în care trebuiau depuse actele doveditoare, instanța de apel a constatat că eventuala nerespectare a acestuia, de către cei care au formulat notificări, nu poate avea semnificația unei exonerări de răspundere a unității deținătoare pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condițiile în care unitatea deținătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea notificatorului sau comunicarea unui răspuns în sensul că nu poate completa probațiunea sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unității deținătoare să treacă la soluționarea cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului de 60 de zile.

Referitor la critica privind neîndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a apreciat-o ca nefondată, având în vedere că reclamantul avea dreptul recunoscut de lege de a obține soluționarea notificării în termenul legal iar nerezolvarea sa în termenul legal l-a prejudiciat pe acesta, având în vedere că se impune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, care au primit o reglementare diferită după adoptarea Legii nr. 247/2005, în ceea ce privește procedura și modalitățile de acordare. Susținerile pârâtei privind imposibilitatea soluționării notificării datorită lipsei unor acte doveditoare din dosar, nu poate constitui un element exonerator pentru unitatea deținătoare, care avea obligația să solicite completarea probatoriului, dacă aprecia necesar, iar în cazul în care notificatorul nu se conforma, trebuia să treacă la soluționarea notificării și nu să temporizeze nejustificat rezolvarea cererii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul D.V., arătând că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât prevederile Legii nr. 247/2005 nu erau aplicabile la data pronunțării și nici în viitor, raportat la împrejurarea că statul român a fost obligat de C.E.D.O. la edictarea unei noi legislații în ceea ce privește procedura de acordare a despăgubirilor, în cadrul căreia se vor stabili sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor, adică exact acele reglementări care erau prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și, implicit, art. 10 din Legea nr. 10/2001. Recurentul-reclamant mai arată că plățile în bani au fost blocate la nivelul A.N.R.P.

în 2010, iar de la începutul anului 2012 nu s-au mai putut acorda despăgubiri nici măcar sub formă de acțiuni la Fondul Proprietatea. Prin decizia recurată se recunoaște că C.E.D.O. a impus statului român să ia măsuri legislative, că procesul de eficientizare urmează să fie amendat printr-un alt mecanism, că urmează să se creeze în acest fel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar și totuși afirmă, fără temei legal, că „stabilirea obligației statului de a crea un mecanism adecvat, reprezintă, în același timp, o validare a măsurilor reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001”. Legea nr. 247/2005 fiind inaplicabilă, până la elaborarea unei noi legi, instanțele nu pot împiedica persoana îndreptățită să-și valorifice drepturile și nici nu o pot pune într-o situație de inferioritate.

Soluția legală este dată, în opinia recurentului-reclamant, de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, care consacră dreptul de proprietate și la despăgubiri în caz de expropriere pentru utilitate publică, ce este cuprins și în Constituția României [art. 44 alin. (3) și (6)], cât și în C. civ. (art. 480-481), iar hotărârile C.E.D.O. permit jurisdicțiilor naționale să înlăture dispozițiile interne incompatibile cu prevederile Convenției și ale protocoalelor ei adiționale. Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: Reclamantul a promovat prezenta cerere urmare a refuzului entității obligate la restituire, în speță, Primăria Municipiului București, de a soluționa notificările trimise acesteia prin executor judecătoresc.

După mai multe cicluri procesuale, prin sentința civilă nr. 2323 din 23 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea reclamantului; a anulat contractul de donație încheiat la data de 4 iunie 1974 între V.D., în calitate de donatoare și Statul Român prin Consiliul popular al sectorului 5 București, în calitate de donatar, având ca obiect imobilul situat în București, sector 5, str. D.; a constatat că reclamantul D.V.

are dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, cu privire la imobilul din București, str. D., sector 5, compus din teren în suprafață de 166.50 m.p., identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul tehnic R.M.V.; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 1.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând despăgubiri morale cât și la plata, către reclamant, a sumei de 290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Soluționând pe fond notificarea și stabilind, în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, precum și tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin, respectiv, despăgubiri ce urmează a fi stabilite și plătite în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța de fond a procedat la o corectă aplicare a deciziei nr. 20/2007 în interesul legii, în contextul în care analiza pe fond a contestației în sistemul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea calității de persoană îndreptățită, a existenței preluării abuzive, precum și a naturii măsurilor reparatorii care se impun. Soluția a fost, în mod corect, menținută și de către instanța de apel, în calea de atac formulată de către reclamant.

Critica acestuia vizează soluția de acordare a despăgubirilor în condițiile Legii nr. 247/2005, raportat la faptul că legea specială a rămas fără obiect, față de cele statuate prin hotărârea pilot Măria Atanasiu contra României, impunându-se obligarea unității deținătoare la plata acestor despăgubiri.

Soluția preconizată de reclamant nu are însă corespondent în dispozițiile legii speciale, întrucât solicitarea de obligare directă a entității învestite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care această entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea reclamantului la stabilirea și plata unor despăgubiri, astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestației întemeiate pe Legea nr. 10/2001 a fost scindată în două etape egal obligatorii, respectiv: procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege-regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent-compensare cu alte bunuri sau servicii) îl reprezintă decizia/dispoziția motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară; procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 RON, dacă persoana îndreptățită opta pentru încasarea sumei în numerar, în această limită.

În acest sens a fost pronunțată și decizia nr. 52/2007 în interesul legii, prin care s-a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Per a contrario, deciziile/dispozițiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de față, întrucât reclamantului, de la momentul pronunțării deciziei recurate în prezenta cauză, i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri, respectiv, la 6 decembrie 2012. Precizarea este necesară, întrucât anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispozițiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligația unității deținătoare care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor bănești, aspect care intra în competența instanței civile, astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestației împotriva dispoziției/deciziei motivate conținând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanța însăși, în cadrul unei acțiuni de sancționare a refuzului nejustificat de a se emite decizia sau dispoziția.

De aceea, se constată că în mod corect instanța de fond a constatat dreptul la despăgubiri al reclamantului în condițiile Legii nr. 247/2005, soluție menținută și în calea de atac a apelului, instanțele judecând cauza în limitele competențelor oferite de legiuitor în această fază a procedurii de acordare a măsurilor reparatorii. Pe de altă parte, odată cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a fost înlăturată din art. 1 alin. (2) posibilitatea acordării de despăgubiri bănești, hotărârea de fond prin care s-a recunoscut dreptul reclamantului fiind pronunțată la 23 decembrie 2011, deci ulterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație menționată.

În consecință, modalitățile prin care este valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la care se face referire în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, conform modificărilor legislative în vigoare la momentul soluționării cauzei pe fond, iar la acel moment textul menționat nu prevedea posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri bănești, astfel că instanța nu putea dispune în acest sens. Prin prezenta cale de atac, reclamantul a solicitat în mod expres obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, însă realizarea unui alt cadru procesual decât cel determinat de legea internă, prin raportare la jurisprudenta europeană, ar fi posibilă numai în situația în care instanța europeană ar fi constatat o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului de către legea internă, sub aspectul nerespectării garanțiilor procedurale.

Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României, după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea cărora un stat resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

Împrejurarea că Fondul Proprietatea, în opinia reclamantului, nu funcționează de o manieră care să asigure plata efectivă și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței posibilitatea de depășire a cadrului legal intern și de obligare directă a entității deținătoare la acordarea de despăgubiri bănești, căci o astfel de obligație nu este prevăzută de legea internă, astfel încât instanța ar depăși atributele puterii judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative.

Este adevărat că instanța de contencios european a constatat, în mai multe cauze împotriva României (Viașu, Matache, Katz, Faimblat , Atanasiu, etc.) că motivul nerespectării dreptului de proprietate recunoscut fostului proprietar a fost imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești date în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imposibilitate datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncționării Fondului Proprietatea. Însă, pe de o parte, sancționarea Statului Român nu s-a datorat în acest caz deficiențelor legislative sau încălcării, de către instanțe, a dreptului la un proces echitabil, ci neîndeplinirii, de către Statul Român, prin organele sale cu atribuții executive, a obligațiilor asumate prin lege, iar pe de altă parte, referitor la funcționalitatea Fondului Proprietatea, nu trebuie ignorat faptul că începând cu data de 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori București.

Deși jurisprudența C.E.D.O. statuează că faza de executare este o componentă a procesului civil, iar neexecutarea unei hotărâri judecătorești poate prelungi nejustificat durata acestuia, se constată că nu se poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziții ale primarilor sau prin hotărâri judecătorești, ca urmare a suspendării plății până la data de 15 mai 2013 prin Legea nr. 117/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlu VII al Legii nr. 247/2005. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 450/A din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2013.