ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3267/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3267/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte

de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, la data de 28

iulie 2005, sub nr. 6142/CA/2005, reclamantul D.V.

a solicitat, în contradictoriu cu

Primăria Municipiului București, soluționarea cererile de restituire cu

notificările trimise prin executorul judecătoresc înregistrate în 2001 ce fac

obiectul Dosarelor nr. 28248, nr. 28249 și nr. 30023/2001 precum și cererea

pentru despăgubiri bănești pentru imobil, Dosar nr. 28247/2001 înregistrat la

Primăria Municipiului București; obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri

pentru întârziere aferentă perioadei cuprinsă între 12 aprilie 2005 și data

soluționării notificărilor, cu obligarea acesteia și la plata sumei de 1.000

euro daune morale, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că în

temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în calitate de persoană

vătămată prin nesoluționarea în termen legal, de către Primăria Municipiului București,

a cererilor sale, a promovat această acțiune întrucât de circa 2 ani și 6 luni nu

a primit nici un răspuns în ce privește restituirea în natură a 3 imobile și despăgubiri

bănești pentru alt imobil.

Prin încheierea de ședință din 31

octombrie 2005, instanța a admis excepția necompetenței funcționale a secției a

VIII-a a Tribunalului București,

dispunând

scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea dosarului conducerii tribunalului în vederea

repartizării sale unei secții civile, întrucât litigiile izvorând din restituirea

în natură a imobilelor, respectiv, acordarea de despăgubiri bănești se soluționează

potrivit Legii nr. 10/2001 iar competența, revine în acest caz secției civile a

tribunalului, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Dosarul a fost înregistrat la secția a

V-a civilă a Tribunalului București sub nr. 46364/3/2005 iar la termenul acordat,

16 ianuarie 2006, reclamantul și-a precizat acțiunea în ce privește notificarea

din 2001, solicitând restituirea în natură pentru terenul rămas liber iar, pentru

o eventuală diferență de teren, pe str. A., fie în imediata apropriere, teren de

aceeași valoare având în vedere că Legea nr. 10/2001 nu prevede despăgubiri bănești.

Prin sentința civilă nr. 72 din 16 ianuarie

2006, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei sector 5

București în considerarea art. 25 din Legea nr. 10/2001 corelate cu art. 1 pct.

1 C. proc. civ. privind competența materială generală a judecătoriei în soluționarea

acțiunilor.

Prin sentința civilă nr. 4177 din 16 iunie

2006, pronunțată în Dosarul nr. 3645/302/2006, Judecătoria sector 5 București

a admis în parte acțiunea, în sensul că

a obligat pârâta să emită dispoziții motivate prin care să răspundă la notificările

din 20 iulie 2001 și, respectiv, din 9 august 2001, adresate de reclamant și înregistrate,

fiind respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei

la plata daunelor morale.

Prin decizia civilă nr. 1400/A din 6 septembrie

2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă

a admis apelurile formulate de ambele părți

împotriva sentinței sus-menționate, pe care a anulat-o, constatând că Tribunalul

București are competență materială în primă instanță în soluționarea cererii astfel

cum s-a decis prin decizia în interesul Legii nr. 9/2006, în sensul că cererile

formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului,

de a emite decizie/dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de

despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 sunt de competența secției civile a tribunalului

în a cărei rază teritorială își are sediul persoana juridică respectivă.

Prin sentința civilă nr. 1539 din 5 decembrie

2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

soluționând cauza în primă instanță, a

admis în parte cererea, obligând pârâta Primăria Municipiului București să emită

decizii sau dispoziții motivate în soluționarea notificărilor din data de 20

iulie 2001 și din 9 august 2001, respingând în rest pretențiile reclamantului, ca

neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 440 din 19 iunie

2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul reclamantului

împotriva sentinței civile mai sus arătate.

Prin decizia civilă nr. 508 din 30 ianuarie

2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a admis recursul reclamantului

împotriva hotărârii instanței de apel, a casat hotărârea atacată precum și sentința

civilă nr. 1539 din 5 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă și a trimis cauza acestei din urmă instanțe pentru soluționarea pe

fond a pricinii.

Cauza a fost înregistrată în fond la data

de 4 septembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub

nr. 32866/3/2006.

Prin sentința civilă nr. 988 din 20 iulie

2009, Tribunalul Bucuresti, secția a V-a civilă,

a admis în parte acțiunea; a constatat calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantului la restituirea prin echivalent pentru următoarele imobile:

teren în suprafață de 250 m.p., situat în București, șos. O., sector 4; teren în

suprafață de 1400 m.p., situat în București, str. P., nr. X1, sector 4 și teren

în suprafață de 1400 mp, situat în București, str. P., fără număr, sector 4, despăgubirile

pentru aceste imobile urmând a fi acordate în condițiile legii speciale; a respins

cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la restituire pentru

terenul situat în str. D., sector 4, ca neîntemeiată; a respins, ca neîntemeiat,

capătul de cerere având ca obiect pretenții; a obligat pârâta la plata, către reclamant,

a sumei de 2.006 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe reclamantul

a formulat apel, ce a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 103 A

din 10 februarie 2010 a Curții de Apel București

Prin decizia civila nr. 5855 din 5 noiembrie

2010, Înalta Curte de Casație și Justiție,

a admis recursul reclamantului împotriva hotărârii sus-menționate,

pe care a casat-o în parte, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe numai

în ceea ce privește cererea de constatare a calității de persoană îndreptățită la

restituire pentru terenul situat în str. D., sector 4, asociată cu cererea de constatare

a nulității donației, precum și în ceea ce privește cererea având ca obiect pretenții;

au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și a fost respins, ca nefondat,

recursul formulat de pârâta Primăria Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 2323 din 23 decembrie

2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis cererea reclamantului; a anulat contractul de donație

încheiat la data de 4 iunie 1974 între V.D., în calitate de donatoare și Statul

Român prin Consiliul popular al sectorului 5 București, în calitate de donatar,

având ca obiect imobilul situat în București, sector 5, str. D.; a constatat că

reclamantul D.V. are dreptul la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate

abuziv, cu privire la imobilul din București, str. D., sector 5, compus din teren

în suprafață de 166.50 m.p., identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică

întocmit de expertul tehnic R.M.V.; a obligat pârâta la plata, către reclamant,

a sumei de 1.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din

ziua plății, reprezentând despăgubiri morale cât și la plata, către reclamant, a

sumei de 290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul

a reținut că, la data de 4 iunie 1974, prin acceptarea, de către Comitetul executiv

al Consiliului Popular al Municipiului București, prin decizia nr. 729, a ofertei

de donație autentificată din 19 aprilie 1974 de Notariatul de Stat al sectorului

5 București, V.D. a transmis în favoarea Statului Român dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în București, str. D., compus din teren în suprafață de 166.50

m.p.

Donatoarea dobândise dreptul de proprietate

asupra imobilului prin moștenire legală, conform certificatului de moștenitor din

1962, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului N.B., de la defuncții N.I. și

N.V., care îl dețineau, la rândul lor, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 6 noiembrie 1923, de Tribunalul Ilfov, secția Notariat.

Pe baza probatoriilor administrate în cauză,

tribunalul a constatat că, în realitate, nu intenția de a gratifica a stat la baza

încheierii contractului de donație, ci dorința de a înlătura amenințarea autorităților

vremii de demolare a imobilului.

Tribunalul a mai constatat că, lipsa intenției

de a gratifica rezultă și din împrejurarea că donatoarea nu deținea un alt imobil

în proprietate, locuind acolo atât înainte cât și după încheierea contractului de

donație, sens în care a reținut incidența dispozițiilor art. 948, 966 teza I și

967 C. civ., sancțiunea care se impune fiind cea a nulității absolute a contractului.

În consecință, față de împrejurarea că,

în urma decesului donatoarei V.D., dreptul acesteia de a invoca nulitatea absolută

s-a transmis, în cadrul devoluțiunii succesorale legale reclamantului, așa cum rezultă

din certificatul de moștenitor din 16 martie 1982, eliberat de Notariatul de Stat

al sectorului 4 București, tribunalul a admis acest capăt de cerere.

Ținând cont că instanța a constatat nulitatea

absolută a contractului de donației încheiat între autoarea reclamantului, V.D.,

și Statul român, rezultă că imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate

abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001.

Reținând și dispozițiile art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora de prevederile acestui act normativ beneficiază

și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, tribunalul

a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de

măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001.

Imobilul a fost identificat prin raportul

de expertiză topografică întocmit de expertul tehnic R.M.V., prin care s-a reținut

că, în prezent, terenul aferent fostului imobil de pe str. D. este liber de construcții

și nu este afectat de elemente de sistematizare sau de rețele subterane ori supraterane,

fiind folosit ca depozit de gunoaie și materiale lemnoase rezultate la curățirea

Parcului Lumea Copiilor.

Cu toate acestea, având în vedere că din

relațiile comunicate de Primăria Municipiului București, Direcția Evidență Imobiliară

Cadastrală din 8 noiembrie 2011, rezultă că terenul care a purtat adresa menționată

anterior reprezintă în prezent o secțiune de teren aparținând actualului traseu

al arterei de circulație „str. S.”, sector 4 și o secțiune de teren inclusă în perimetrul

Parcului „L.C.”, în suprafață de 238079,43 mp, teren înscris în CF, pe str. P.A.,

sector 4, tribunalul a apreciat că nu poate fi restituit în natură, reclamantul

fiind îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, ce vor fi stabilite

la valoarea de piață, de la data pronunțării hotărârii, stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare.

Constatând că în mod evident reclamantul

a suferit un prejudiciu moral din cauza incertitudinii și frustrării produse de

refuzul pârâtei, de a soluționa timp de aproximativ 10 ani notificarea formulată

de acesta, fiind, totodată, îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale

a pârâtei, tribunalul a apreciat că suma de 1.000 euro (în echivalent RON la data

plății), reprezintă o evaluare adecvată a daunelor morale.

Împotriva acestei sentințe au formulat

apel ambele părți.

Reclamantul

a arătat că soluția de acordare de despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor

este lipsită de temei legal, întmcât la data judecării cauzei, art. 10 alin.

(2), alin. (8) și alin. (10) din Legea nr. 10/2001, erau inaplicabile, guvernul,

urmare reproșurilor făcute de C.E.D.O., având în lucru un proiect nou de lege pentru

plata despăgubirilor, proiect încă nefinalizat.

Reclamantul a mai arătat că este evident

că art. l din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a rămas fără obiect, sursele de finanțare,

cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu

pot fi restituite în natură, urmând a fi stabilite printr-o nouă lege, aflată în

faza de proiect și a cărei dată de finalizare este incertă.

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005

determină încălcarea Convenției Europene a Dreptului Omului, în condițiile în care

orice lege cu lacune de reglementare se completează cu principiile dreptului, cuprinse

în Constituție și în C. civ., iar prelungirea fără temei a incertitudinii în ceea

ce privește rezolvarea modului de despăgubire fără a avea în vedere și durata de

viață a celor îndreptățiți la despăgubire este nedreaptă.

Față de cele arătate, se impune acordarea

despăgubirilor conform art. 44 din Constituția României și a art. 480-481 C.

civ., care concordă cu art. 44 din Constituție și cu prevederile Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Pârâta

a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că actul

de donație este lovit de nulitate absolută, în cauză neputând fi vorba de o cauză

ilicită, falsă și imorală a donației în ceea ce privește causa proxima și causa

remota. Intenția de a gratifica reprezintă tocmai cauza acestui contract, or intenția

de a gratifica a existat din partea autoarei reclamantului, V.D., care a oferit

spre donație statului român dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, actul de donație a fost încheiat

cu respectarea întocmai a legislației în vigoare la acel moment, respectiv, a Decretului

nr. 758/1954 și cu intenția clară de a efectua o liberalitate.

În speță nu s-au făcut dovezi în sensul

că imobilul a fost donat cu încălcarea legii, oferta de donație poartă semnătura

donatoarei, așa încât nu poate fi reținută afirmația martorei S.S. că numita V.D.

a încheiat contractul de donație la presiunea autorităților locale, ai căror reprezentanți

i-au spus că în ipoteza în care nu va dona imobilul, acesta urmează să fie demolat.

În mod greșit s-a constatat calitatea de

persoană îndreptățită la restituire a reclamantului, având în vedere că nu există

nici un act în dosar relevant prin care să reiasă că bunul se află în proprietatea

statului și că notificatorii sunt persoane îndreptățite la restituire.

Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din

Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie

sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin

măsuri reparatorii, situație față de care instanța de judecată nu se poate subroga

într-un drept pe care legiuitorul l-a reglementat în mod expres.

Notificarea reclamantului nu a fost soluționată

deoarece dosarul administrativ nu a fost completat cu toate actele necesare, respectiv,

actele depuse de reclamant și avute în vedere de către Comisia pentru aplicarea

Legii nr. 10/2001 la pronunțarea deciziei contestate nu fac dovada dreptului de

proprietate, astfel cum impun dispozițiile legale în materie.

În mod greșit instanța de fond a dispus

restituirea în natură a imobilului, ignorând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și fără

a clarifica exact situația juridică a imobilului.

Cu privire la plata sumei de 1.000 euro

în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând

despăgubiri morale, pârâta a arătat că, întrucât notificările depuse de către reclamant

nu au fost soluționate din cauza acestuia, întrucât nu a completat dosarele aferente

cu documentele necesare dovedirii temeiniciei cererilor lui, o astfel de despăgubire

nu se justifică. Pe de altă parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale, iar reclamantul nu a probat existența unui prejudiciu real.

Prin decizia nr. 450/A din 6 decembrie

2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie,

a respins,

ca nefondate, ambele apeluri.

Referitor la apelul reclamantului,

instanța de apel a reținut că, având în

vedere faptul că obiectul acțiunii de față îl formează soluționarea notificării

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, asupra căreia instanța de judecată statuează

în virtutea plenitudinii de jurisdicție potrivit celor stabilite prin decizia în

interesul Legii nr. 20/2007, în mod corect prima instanță a stabilit că se impune

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Legii nr. 247/2005.

Faptul că instanța de contencios european

a impus statului român obligația de lua măsuri legislative pentru eficientizarea

sistemului de acordare a despăgubirilor, nu este de natură să conducă la o altă

concluzie, deoarece procesul de eficientizare a demarat prin cotarea la bursă a

Fondului Proprietatea și urmează să fie amendat printr-un alt mecanism pe care statul

este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea

Europeană în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Athanasiu contra

României, astfel cum a fost prelungit, urmărindu-se să se creeze în acest fel o

modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă,

care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii

cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

Chestiunea acordării de despăgubiri pentru

imobilele ce nu pot fi retrocedate în natură de către Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a fost tranșată chiar de instanța supremă printr-o decizie pronunțată

în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat în sensul respingerii, ca inadmisibilă,

a unei astfel de acțiuni, în situația în care pretențiile sunt întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun și, respectiv, pentru lipsa de calitate procesuală pasivă, în cazul

în care temeiul juridic al acțiunii îl reprezintă prevederile legii speciale. Este

adevărat că decizia în interesul legii anterior menționată se referă la maniera

de soluționare a unor astfel de pretenții îndreptate împotriva Statului Român, iar

în speța de față, în calitate de pârât figurează unitatea deținătoare a imobilului,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, însă raționamentul și soluția adoptate

de instanța supremă se impun a fi avute în vedere și sunt pe deplin aplicabile.

Pe cale de consecință, procedura de stabilire

a măsurilor reparatori prin echivalent este reglementată de dispozițiile Legii

nr. 247/2005, titlul VII, potrivit căreia cuantumul despăgubirilor se va stabili

de către Comisia Centrală, iar modalitatea de acordare efectivă a acestora se realizează

pe baza opțiunii exprimate de persoana îndreptățită.

Referitor la apelul pârâtei,

instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la critica privind greșita constatare

a nulității absolute a contractului de donație,

instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță

a reținut lipsa intenției de a gratifica, ceea ce echivalează cu lipsa cauzei imediate,

sancționată cu nulitatea absolută. Astfel, în mod corect a fost valorificată declarația

martorei audiate în cauză, care, prin depoziția sa, a învederat faptul că actul

de donație a fost încheiat de autoarea reclamantului la presiunea autorităților

și sub amenințarea demolării imobilului. Pe de altă parte, în contextul socio-politic

al regimului comunist, este de notorietate că sistematizarea capitalei s-a realizat

prin preluarea imobilelor aflate în zonele vizate, atât pe calea exproprierii cât

și prin maniera întâlnită în speță de a forța proprietarii să-și doneze imobilele

statului, deși, evident nu exista această intenție din partea titularilor dreptului

de proprietate, în condițiile în care aceștia nu dețineau nicio o altă locuință.

Referitor la critica privind calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită,

acesta

a dovedit calitatea de proprietar al imobilului în persoana autoarei sale V.D.,

care l-a dobândit prin moștenire la de sora sa, N.I., potrivit certificatului de

moștenitor. Aceasta (N.I.) a cumpărat imobilul în litigiu împreună cu soțul său,

N.V., în anul 1924, de la Ministerul Agriculturii. Prin decizia Comitetului Executiv

al Consiliului Popular al Municipiului București nr. 729/1974 a fost acceptată oferta

de donație din 1974 formulată de autoarea reclamantului, pentru imobilul notificat,

astfel că, instanța de apel a constatat că în cauză sunt incidente prevederile

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care instanța s-a

pronunțat asupra constatării nulității absolute a contractului de donație, în sensul

admiterii acestui capăt de cerere.

Referitor la critica privind faptul că

imobilul se află în proprietatea statului,

instanța de apel a înlăturat-o, ca nefondată, având în vedere

probele administrate în cauză, și anume, relațiile furnizate de Primăria Municipiului

București, Direcția Patrimoniu, Serviciu Cadastru, care atestă că o secțiune din

amplasamentul imobilul în litigiu, în urma sistematizării zonei respective, este

inclus în amplasamentul Parcul L.C., iar cealaltă secțiune este amplasată pe artera

de circulație cu denumirea str. S. Concluziile raportului de expertiză topografică

efectuată în cauză, au identificat terenul respectiv, atât sub aspectul suprafeței

cât și al vecinătăților, localizându-l pe actuala str. S., la baza taluzului dinspre

Parcul T.

Referitor la critica privind imposibilitatea

instanței de judecată de a soluționa fondul notificării,

atâta timp cât procedura administrativă

nu a fost finalizată, instanța de apel a constatat că acțiunea de față se întemeiază

pe decizia în interesul Legii nr. 20/2007, prin care s-a recunoscut îndrituirea

organului judiciar de a soluționa pe fond notificarea formulată în baza Legii

nr. 10/2001, în condițiile în care unitatea deținătoare sau entitatea competentă,

potrivit normelor legii speciale să soluționeze notificarea, nu a rezolvat cererea

persoanei îndreptățite.

În susținerea acestei critici, pârâta a

învederat faptul că nu a fost în măsură să soluționeze notificarea reclamantului

deoarece dosarul administrativ nu a fost completat cu toate probele necesare, făcând

în mod punctual referire la nedepunerea unei declarații, de către notificator, relativ

la inexistența altor probe suplimentare.

De asemenea, pârâta a mai făcut referire

la obligația persoanei îndreptățite de a depune toate actele doveditoare, momentul

de la care începe să curgă termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor pentru ca

unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, precum și la dispozițiile

normelor metodologice care prevăd necesitatea formulării, de către persoana îndreptățită,

a unei precizări referitoare la inexistența altor probe, precum și a unei declarații

prin care persoana îndreptățită să arate că nu mai are alte dovezi de prezentat.

Instanța de apel a constatat însă că lipsa

acestei declarații nu poate constitui un impediment pentru unitatea deținătoare

de a soluționa notificarea în termenul legal, această cerință fiind stipulată de

legiuitor în favoarea persoanelor îndreptățite în sensul că reprezintă o garanție

pentru acestea că unitatea deținătoare va rezolva cererea de acordare a măsurilor

reparatorii, analizând întregul material probator pe care persoanele îndreptățite

ar fi putut să-l pună la dispoziția unității deținătoare.

Prevederile pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003

stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare

de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință,

fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

Lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea

unor adrese către persoanele îndreptățite prin care să li se solicite completarea

probatoriului în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare

a termenului de 60 de zile stabilit imperativ de legiuitor.

În ceea ce privește termenul în care trebuiau

depuse actele doveditoare, instanța de apel a constatat că eventuala nerespectare

a acestuia, de către cei care au formulat notificări, nu poate avea semnificația

unei exonerări de răspundere a unității deținătoare pentru nesoluționarea în termenul

legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condițiile în care unitatea

deținătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea

concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea

notificatorului sau comunicarea unui răspuns în sensul că nu poate completa probațiunea

sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unității deținătoare să treacă la soluționarea

cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului

de 60 de zile.

Referitor la critica privind neîndeplinirea

cerințelor răspunderii civile delictuale,

instanța

de apel a apreciat-o ca nefondată, având în vedere că reclamantul avea dreptul recunoscut

de lege de a obține soluționarea notificării în termenul legal iar nerezolvarea

sa în termenul legal l-a prejudiciat pe acesta, având în vedere că se impune acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent, care au primit o reglementare diferită după

adoptarea Legii nr. 247/2005, în ceea ce privește procedura și modalitățile de acordare.

Susținerile pârâtei privind imposibilitatea soluționării notificării datorită lipsei

unor acte doveditoare din dosar, nu poate constitui un element exonerator pentru

unitatea deținătoare, care avea obligația să solicite completarea probatoriului,

dacă aprecia necesar, iar în cazul în care notificatorul nu se conforma, trebuia

să treacă la soluționarea notificării și nu să temporizeze nejustificat rezolvarea

cererii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul D.V.,

arătând

că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea

greșită a legii, întrucât prevederile Legii nr. 247/2005 nu erau aplicabile la data

pronunțării și nici în viitor, raportat la împrejurarea că statul român a fost obligat

de C.E.D.O. la edictarea unei noi legislații în ceea ce privește procedura de acordare

a despăgubirilor, în cadrul căreia se vor stabili sursele de finanțare, cuantumul

și procedura de acordare a despăgubirilor, adică exact acele reglementări care erau

prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și, implicit, art. 10 din Legea

nr. 10/2001.

Recurentul-reclamant mai arată că plățile

în bani au fost blocate la nivelul A.N.R.P. în 2010, iar de la începutul anului

2012 nu s-au mai putut acorda despăgubiri nici măcar sub formă de acțiuni la Fondul

Proprietatea.

Prin decizia recurată se recunoaște că

C.E.D.O. a impus statului român să ia măsuri legislative, că procesul de eficientizare

urmează să fie amendat printr-un alt mecanism, că urmează să se creeze în acest

fel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar și totuși afirmă, fără

temei legal, că „stabilirea obligației statului de a crea un mecanism adecvat, reprezintă,

în același timp, o validare a măsurilor reparatorii reglementate prin Legea nr.

10/2001”.

Legea nr. 247/2005 fiind inaplicabilă,

până la elaborarea unei noi legi, instanțele nu pot împiedica persoana îndreptățită

să-și valorifice drepturile și nici nu o pot pune într-o situație de inferioritate.

Soluția legală este dată, în opinia recurentului-reclamant,

de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, care consacră dreptul

de proprietate și la despăgubiri în caz de expropriere pentru utilitate publică,

ce este cuprins și în Constituția României [art. 44 alin. (3) și (6)], cât și în

C. civ. (art. 480-481), iar hotărârile C.E.D.O. permit jurisdicțiilor naționale

să înlăture dispozițiile interne incompatibile cu prevederile Convenției și ale

protocoalelor ei adiționale.

Recursul este nefondat, pentru argumentele

ce succed:

Reclamantul a promovat prezenta cerere

urmare a refuzului entității obligate la restituire, în speță, Primăria Municipiului

București, de a soluționa notificările trimise acesteia prin executor judecătoresc.

După mai multe cicluri procesuale, prin

sentința civilă nr. 2323 din 23 decembrie 2011, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis cererea reclamantului; a anulat contractul de donație încheiat la

data de 4 iunie 1974 între V.D., în calitate de donatoare și Statul Român prin Consiliul

popular al sectorului 5 București, în calitate de donatar, având ca obiect imobilul

situat în București, sector 5, str. D.; a constatat că reclamantul D.V. are dreptul

la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, cu privire la imobilul

din București, str. D., sector 5, compus din teren în suprafață de 166.50 m.p.,

identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul

tehnic R.M.V.; a obligat pârâta la plata, către reclamant, a sumei de 1.000 euro,

în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României din ziua plății, reprezentând

despăgubiri morale cât și la plata, către reclamant, a sumei de 290 RON cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Soluționând pe fond notificarea și stabilind,

în limitele Legii nr. 10/2001, calitatea reclamantului de persoană îndreptățită,

precum și tipul de măsuri reparatorii ce i se cuvin, respectiv, despăgubiri ce urmează

a fi stabilite și plătite în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, instanța

de fond a procedat la o corectă aplicare a deciziei nr. 20/2007 în interesul legii,

în contextul în care analiza pe fond a contestației în sistemul Legii nr. 10/2001

nu înseamnă doar stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci în primul rând, stabilirea

calității de persoană îndreptățită, a existenței preluării abuzive, precum și a

naturii măsurilor reparatorii care se impun.

Soluția a fost, în mod corect, menținută

și de către instanța de apel, în calea de atac formulată de către reclamant.

Critica acestuia vizează soluția de acordare

a despăgubirilor în condițiile Legii nr. 247/2005, raportat la faptul că legea specială

a rămas fără obiect, față de cele statuate prin hotărârea pilot Măria Atanasiu contra

României, impunându-se obligarea unității deținătoare la plata acestor despăgubiri.

Soluția preconizată de reclamant nu are

însă corespondent în dispozițiile legii speciale, întrucât solicitarea de obligare

directă a entității învestite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale,

cu soluționarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului

juridic obligațional în care această entitate are calitate procesuală pasivă și

justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu

privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea

reclamantului la stabilirea și plata unor despăgubiri, astfel cum au fost concepute

și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după

epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.

Aceasta, întrucât după intrarea în vigoare

a Legii nr. 247/2005, analiza pe fond a contestației întemeiate pe Legea nr. 10/2001

a fost scindată în două etape egal obligatorii, respectiv: procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001, al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea

de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute

de lege-regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin

echivalent-compensare cu alte bunuri sau servicii) îl reprezintă decizia/dispoziția

motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor emisă în procedura administrativă

ori în cea judiciară; procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea

nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor

ce urmează a se converti în titluri de despăgubire, cu efect pentru despăgubirile

de până în 500.000 RON, dacă persoana îndreptățită opta pentru încasarea sumei în

numerar, în această limită.

În acest sens a fost pronunțată și decizia

nr. 52/2007 în interesul legii, prin care s-a statuat că „prevederile cuprinse în

art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării

în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel

cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

Per a contrario, deciziile/dispozițiile

emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din

Titlul VII, cum este cazul de față, întrucât reclamantului, de la momentul pronunțării

deciziei recurate în prezenta cauză, i s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea

de persoană îndreptățită la despăgubiri, respectiv, la 6 decembrie 2012.

Precizarea este necesară, întrucât anterior

modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispozițiile de drept material

din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligația unității deținătoare

care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire

sub forma despăgubirilor bănești, aspect care intra în competența instanței civile,

astfel încât era posibilă fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul

contestației împotriva dispoziției/deciziei motivate conținând o atare propunere,

fie chiar să le stabilească instanța însăși, în cadrul unei acțiuni de sancționare

a refuzului nejustificat de a se emite decizia sau dispoziția.

De aceea, se constată că în mod corect

instanța de fond a constatat dreptul la despăgubiri al reclamantului în condițiile

Legii nr. 247/2005, soluție menținută și în calea de atac a apelului, instanțele

judecând cauza în limitele competențelor oferite de legiuitor în această fază a

procedurii de acordare a măsurilor reparatorii.

Pe de altă parte, odată cu modificarea

Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, a fost înlăturată din art. 1 alin.

(2) posibilitatea acordării de despăgubiri bănești, hotărârea de fond prin care

s-a recunoscut dreptul reclamantului fiind pronunțată la 23 decembrie 2011, deci

ulterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație menționată.

În consecință, modalitățile prin care este

valorificat dreptul la despăgubiri sunt cele la care se face referire în art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, conform modificărilor legislative

în vigoare la momentul soluționării cauzei pe fond, iar la acel moment textul menționat

nu prevedea posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent constând

în despăgubiri bănești, astfel că instanța nu putea dispune în acest sens.

Prin prezenta cale de atac, reclamantul

a solicitat în mod expres obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, însă realizarea

unui alt cadru procesual decât cel determinat de legea internă, prin raportare la

jurisprudenta europeană, ar fi posibilă numai în situația în care instanța europeană

ar fi constatat o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului de către

legea internă, sub aspectul nerespectării garanțiilor procedurale.

Înlăturarea unor dispoziții legale din

dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate

(Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și

dispozițiile art. 11 și 20 din Constituția României, după cum, anumite pretenții

concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată

în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor

de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv prevăzut de art. 13 din Convenție),

în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru protejarea cărora un stat

resortisant al unui stat membru al Convenției solicită antrenarea mecanismului judiciar

național.

Împrejurarea că Fondul Proprietatea, în

opinia reclamantului, nu funcționează de o manieră care să asigure plata efectivă

și rapidă a sumelor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată

prin Legea nr. 247/2005, nu poate atribui instanței posibilitatea de depășire a

cadrului legal intern și de obligare directă a entității deținătoare la acordarea

de despăgubiri bănești, căci o astfel de obligație nu este prevăzută de legea internă,

astfel încât instanța ar depăși atributele puterii judecătorești, intrând în sfera

de competență a puterii legislative.

Este adevărat că instanța de contencios

european a constatat, în mai multe cauze împotriva României (Viașu, Matache, Katz,

Faimblat , Atanasiu, etc.) că motivul nerespectării dreptului de proprietate recunoscut

fostului proprietar a fost imposibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești

date în aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 247/2005, imposibilitate datorată lipsei banilor, ca urmare a nefuncționării

Fondului Proprietatea.

Însă, pe de o parte, sancționarea Statului

Român nu s-a datorat în acest caz deficiențelor legislative sau încălcării, de către

instanțe, a dreptului la un proces echitabil, ci neîndeplinirii, de către Statul

Român, prin organele sale cu atribuții executive, a obligațiilor asumate prin lege,

iar pe de altă parte, referitor la funcționalitatea Fondului Proprietatea, nu trebuie

ignorat faptul că începând cu data de 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa

de Valori București.

Deși jurisprudența C.E.D.O. statuează că

faza de executare este o componentă a procesului civil, iar neexecutarea unei hotărâri

judecătorești poate prelungi nejustificat durata acestuia, se constată că nu se

poate crea un cadru procesual nou, numai luând în considerare imposibilitatea temporară

de plată a despăgubirilor stabilite prin dispoziții ale primarilor sau prin hotărâri

judecătorești, ca urmare a suspendării plății până la data de 15 mai 2013 prin Legea

nr. 117/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în

vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din Titlu

VII al Legii nr. 247/2005.

Pentru aceste considerente, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 450/A din 6 decembrie 2012 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 iunie 2013.