ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3264/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3264/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la

data de 27 iulie 2010, reclamanta M.L.A.

a

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar

general, obligarea acestuia la plata despăgubirilor corespunzătoare măsurilor

reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren și construcție, situat în

București, sector 4, în temeiul art. 11 din Legea nr. 10/2001 și a sentinței

civile nr. 734/2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

rămasă irevocabilă.

În motivare, reclamanta a arătat că

prin sentința menționată anterior, pârâtul a fost obligat să emită o dispoziție

motivată prin care să facă acesteia oferta de restituire prin echivalent a

contravalorii cotei aferentă imobilului compus din teren și construcție, situat

în București, sector 4. Întrucât hotărârea de obligare a pârâtului a rămas

irevocabilă, iar acesta nu și-a îndeplinit obligația, în baza jurisprudenței

constante a C.E.D.O., reclamanta este îndreptățită să se îndrepte împotriva

pârâtului cu o acțiune pentru plata efectivă a despăgubirilor.

La data de 21 februarie 2011, reclamanta

a modificat și completat acțiunea introductivă în sensul că a chemat în judecată,

în calitate de pârât, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

ca pârâții să fie obligați în solidar la plata despăgubirilor pentru cota de ½

din imobil și a indicat drept temei al acțiunii art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului.

Prin sentința civilă nr. 398 din 2 7 februarie

2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca neîntemeiată acțiunea în

contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, și ca inadmisibilă,

în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță

a reținut că admisibilitatea unei astfel de acțiuni a făcut obiectul deciziei în

interesul Legii nr. 27/2011, fiind incidente dispozițiile art. 330

7

C.

proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept printr-o

asemenea decizie este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of. al României Partea I, în speță, 14 februarie 2012.

Față de soluția adoptată asupra excepției

de inadmisibilitate, tribunalul a constatat că nu se mai impune analizarea excepției

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

Pe fondul cererii formulate în contradictoriu

cu Municipiul București, fundamentată pe același temei juridic, tribunalul a constatat

că cererea este neîntemeiată, deoarece singurul raport juridic între reclamantă

și pârâtul Municipiul București susceptibil de a fi analizat este cel determinat

de calitatea pârâtului de unitate competentă să soluționeze notificarea formulată

în temeiul Legii nr. 10/2001. În cauză, construcția a fost demolată, iar terenul

nu a putut fi restituit în natură față de împrejurarea că acesta este în cea mai

mare parte ocupat de o arteră de circulație. Prin urmare, atât timp cât legea exclude

în asemenea ipoteze restituirea în natură și stabilește în mod concret o altă modalitate

de despăgubire, Municipiul București nu poate fi obligat la plata contravalorii

bunului preluat abuziv, singura modalitate de despăgubire fiind în cadrul procedurii

reglementate de legea specială, pe care de altfel reclamanta a demonstrat că o urmează.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs,

calificat ulterior drept apel, reclamanta M.L.A.,

arătând că aplicarea în cauză a deciziei

nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este nelegală și încalcă

dreptul de acces la justiție de care reclamanta beneficiază conform art. 6, primul

paragraf din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanta a mai arătat că jurisprudența

C.E.D.O. înlătură de la aplicare legea specială, în situațiile în care drepturile

persoanelor îndreptățite nu au fost rezolvate timp de 12 ani, iar mecanismele instituite

de către stat în acest scop au funcționat defectuos timp de 7 ani și că statul trebuia

să reacționeze într-un termen rezonabil și să instituie proceduri previzibile pentru

că altfel lipsește de conținut însăși drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești

și recunoscute prin legile interne persoanelor ale căror imobile au fost preluate

abuziv de către stat.

Nu se poate reține aserțiunea primei instanțe

conform căreia „cauza pilot Măria Atanasiu și alții contra României” ar rezolva

problema întrucât respectiva cauză nu face altceva decât să prelungească excesiv

proceduri care au început în anul 2001.

Prin decizia civilă nr. 328/A din 4 octombrie

2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că prin decizia nr. 27/2011, se stabilește că „acțiunile în acordarea

de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit

în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii

nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

În atare situație, în mod corect prima

instanță a admis excepția inadmisibilității cererii formulată în contradictoriu

cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și întemeiată pe art. 1 din

Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanța de apel a constatat că reclamanta

nu critică expres soluția de respingere a cererii în contradictoriu cu Municipiul

București, astfel că în această privință este suficient a se reține că unitatea

administrativ teritorială nu poate fi obligată nici în baza Legii nr. 10/2001, nici

în baza Legii nr. 247/2005 și nici în baza Legii nr. 213/1998 la plata efectivă,

din propriul buget, a sumelor de bani cuvenite persoanelor ale căror imobile au

fost preluate abuziv de către Statul Român în perioada comunistă.

Interpretările date de reclamantă dispozițiilor

Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005 și raportarea acestora la jurisprudența C.E.D.O.

sunt aspecte care nu constituie critici aduse sentinței tribunalului, ci critici

aduse deciziei nr. 27/2011, iar susținerea conform căreia prin cauza pilot Măria

Atanasiu și alții contra României nu se rezolvă problema, ci doar se prelungește

durata procedurilor, nu este de natură a infirma legalitatea și temeinicia hotărârii

tribunalului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta M.L.A.

În motivare, recurenta-reclamantă arată

că aplicarea în cauză a Deciziei nr. 27/2011 încalcă dreptul de acces la justiție

prevăzut de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, și că prin acțiunea

lentă a expertului, reclamanta este sancționată, pe de o parte, prin nerecunoașterea

dreptului său la despăgubire pentru imobilul teren și construcție ce nu mai poate

fi restituit în natură, iar pe de altă parte, este obligată, de sistemul jurisdicțional

românesc să achite o expertiză lipsită de efect și finalitate.

Mai arată că modul deficitar în care este

asigurată aducerea la îndeplinire a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea

nr. 10/2001 a fost nu numai sancționat de jurisprudența europeană, ci recunoscut

de însuși Guvernul României, prin ordonanța de suspendare a funcționării autorității

înființată în temeiul legii speciale, din martie 2012.

Jurisprudența C.E.D.O. a statuat fără echivoc

în sensul că aceste măsuri trebuie luate într-un termen rezonabil, cu o finalitate

previzibilă și fără posibilitatea ca persoana îndreptățită să fie lipsită de însuși

efectul pentru care legea specială a fost adoptată.

Or, statul român, care a edictat și are

obligația să controleze modul de aplicare a propriilor legi, nu a luat nici un fel

de măsură ca legea să respecte cerințele elementare ale C.E.D.O., în sensul că reclamanta

este titulară a unui drept recunoscut irevocabil de către o instanță internă, ignorat

fără nicio posibilitate de promovare a unui recurs efectiv, cu finalitate, care

să sancționeze inacțiunea păgubitoare pentru aceasta.

Mai mult, statul român nu numai că nu înlătură

incertitudinea legislativă și administrativă provenind din practicile aplicate de

autorități, dar înlătură în mod explicit orice cale de realizare a dreptului reclamantei

într-un termen rezonabil.

Pronunțarea Curții Europene în cauza Atanasiu

nu rezolvă problema arătată, dimpotrivă, prelungește durata excesivă a procedurilor

urmate de reclamantă până la acest moment, la care astfel se adaugă o nouă perioadă

de așteptare, ce nu poate fi apreciată ca rezonabilă, raportat la punctul de referință

situat la nivelul anului 2001.

Recursul este nefondat, pentru argumentele

ce succed:

Reclamanta a promovat prezenta cerere urmare

a refuzului entității obligate la restituire de a-și îndeplini obligațiile impuse

de lege, chiar a nesocotirii, de către aceasta, a unei hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, respectiv, sentința civilă nr. 734/2005 pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, prin care intimatul-pârât Municipiul București a

fost obligat să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.

Raportat la această situație, reclamanta

a solicitat obligarea în solidar, la plata efectivă a despăgubirilor, atât a unității

deținătoare obligată prin hotărâre judecătorească la emiterea dispoziției cu propunere

de acordare a măsurilor reparatorii, în speță, Municipiul București, cât și a Statului

Român, în calitate de „(...) gestionar al bugetului statului și girant al executării

acestuia, entitate obligată prin lege să asigure resursele financiare necesare plății

măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 10/2001(...)”.

Prin precizarea la acțiune înregistrată

la data de 21 februarie 2011, reclamanta a arătat că prin nesolutionarea dosarului

administrativ mai bine de 10 ani, au fost încălcate dispozițiile art. l din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Rezultă că, deși inițial acțiunea a fost

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 247/2005, din precizarea făcută ulterior și din apărările formulate în cauză,

în realitate, este vorba de o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, prin decizia în interesul legii

nr. 27 din 14 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțele de judecată conform

dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., s-a stabilit că „acțiunile

în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil

de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Decizia în interesul legii sus-menționată

a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 120/17.02.2012, fiind obligatorie pentru

instanțele de judecată de la data publicării.

Cum decizia recurată a fost pronunțată

la data de 4 octombrie 2012, deci, ulterior publicării în M. Of. a deciziei în interesul

legii anterior menționate, rezultă că aceasta este pe deplin aplicabilă, instanța

de apel fiind ținută, în soluționarea cauzei, de cele statuate prin respectiva decizie.

Soluția consacrată de instanța supremă

s-a raportat la raționamentul juridic expus printr-o decizie în interesul legii

anterioară, respectiv, decizia nr. 33/2008, prin care s-a stabilit că, în cazul

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun formulate după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea principiului specialia generalibus derogant,

concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea legii

speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că,

în cazul în care sun sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001)

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

În prezenta cauză s-a analizat posibilitatea

pe care o are reclamanta de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă

procedură decât cea instituită prin legea specială, respectiv, Legea nr. 247/2005,

act normativ ce a adus o serie de modificări Legii nr. 10/2001, în special în ceea

ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite, precum

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Concluzia reținută în mod corect de instanța

de apel a fost aceea că, față de procedura reglementată prin Legea nr. 247/2005

și raportat la decizia în interesul Legii nr. 27/2011, reclamanta nu are posibilitatea

de a solicita despăgubiri bănești printr-o acțiune directă împotriva statului român.

Este de observat că, parte din criticile

reclamantei vizează, în realitate, conținutul deciziei nr. 27/2011 în interesul

legii prin care, așa cum s-a arătat anterior, s-a paralizat demersul judiciar al

persoanei îndreptățite la restituire, de promovare a unei acțiuni directe pentru

obținerea de despăgubiri.

Asemenea chestiuni însă, nu pot forma obiect

de analiză al instanței de drept comun, astfel încât nu pot fi avute în vedere în

prezenta cale de atac.

Pe de altă parte, reclamanta arată că,

datorită, intervalului îndelungat de timp aferent procedurilor administrative și

judiciare pe care le-a inițiat în cauză, termenul rezonabil a fost afectat în sens

negativ, iar accesul la justiție al acesteia a fost restricționat.

Termenul rezonabil și accesul la justiție

se regăsesc în conținutul art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

potrivit căruia „orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil,

public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial,

stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor

cu caracter civi (...)”.

În explicitarea acestui drept, în doctrina

dreptului european dreptul de acces la un tribunal este înțeles ca un drept de acces

concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul „să beneficieze de o posibilitate

clară și concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale”.

Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber

la justiție este un drept absolut, ci, așa cum C.E.D.O. a statuat în mai multe decizii

(Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii-1975; Ashingdane împotriva Regatului

Unit-1985), dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări.

Aceste limitări sunt implicit permise deoarece

dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din

partea statelor, care să poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile

și resursele de care dispune comunitatea.

Gradul de acces permis de legislația națională

trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în

lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică.

Prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011

reclamantei nu i s-a refuzat dreptul de acces la o instanță în sensul că pretențiile

sale nu pot face obiect de analiză în instanță, ci doar s-a statuat asupra căii

efective de acces la instanță în situația concursului între legea specială și legea

generală.

Soluția pronunțată în cauză nu reprezintă

un refuz al instanței de a analiza fondul pretențiilor deduse judecății, ci sancțiunea

procedurală aplicabilă alegerii unei căi de atac ineficiente și neconforme legii.

De altfel, recursul în interesul legii,

conceput ca o modalitate de unificare a practicii judiciare, conferă predictibilitate

actului de justiție sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește modul de a

recurge la justiție.

În acest context, respingerea pretențiilor

reclamantei urmare a aplicării unei decizii în interesul legii, obligatorie pentru

instanțele de judecată, nu este de natură să afecteze procesul echitabil (cu componentele

sale privind termenul rezonabil și accesul la justiție) întrucât acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal existent la un moment dat,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta M.L.A. împotriva deciziei nr. 328 A din 4 octombrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

12 iunie 2013.