ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3264/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 27 iulie 2010, reclamanta M.L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, obligarea acestuia la plata despăgubirilor corespunzătoare măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren și construcție, situat în București, sector 4, în temeiul art. 11 din Legea nr. 10/2001 și a sentinței civile nr. 734/2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă.

În motivare, reclamanta a arătat că prin sentința menționată anterior, pârâtul a fost obligat să emită o dispoziție motivată prin care să facă acesteia oferta de restituire prin echivalent a contravalorii cotei aferentă imobilului compus din teren și construcție, situat în București, sector 4. Întrucât hotărârea de obligare a pârâtului a rămas irevocabilă, iar acesta nu și-a îndeplinit obligația, în baza jurisprudenței constante a C.E.D.O., reclamanta este îndreptățită să se îndrepte împotriva pârâtului cu o acțiune pentru plata efectivă a despăgubirilor.

La data de 21 februarie 2011, reclamanta a modificat și completat acțiunea introductivă în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârât, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca pârâții să fie obligați în solidar la plata despăgubirilor pentru cota de ½ din imobil și a indicat drept temei al acțiunii art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului. Prin sentința civilă nr. 398 din 2 7 februarie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată acțiunea în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, și ca inadmisibilă, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că admisibilitatea unei astfel de acțiuni a făcut obiectul deciziei în interesul Legii nr. 27/2011, fiind incidente dispozițiile art. 330 7 C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept printr-o asemenea decizie este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României Partea I, în speță, 14 februarie 2012. Față de soluția adoptată asupra excepției de inadmisibilitate, tribunalul a constatat că nu se mai impune analizarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

Pe fondul cererii formulate în contradictoriu cu Municipiul București, fundamentată pe același temei juridic, tribunalul a constatat că cererea este neîntemeiată, deoarece singurul raport juridic între reclamantă și pârâtul Municipiul București susceptibil de a fi analizat este cel determinat de calitatea pârâtului de unitate competentă să soluționeze notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. În cauză, construcția a fost demolată, iar terenul nu a putut fi restituit în natură față de împrejurarea că acesta este în cea mai mare parte ocupat de o arteră de circulație. Prin urmare, atât timp cât legea exclude în asemenea ipoteze restituirea în natură și stabilește în mod concret o altă modalitate de despăgubire, Municipiul București nu poate fi obligat la plata contravalorii bunului preluat abuziv, singura modalitate de despăgubire fiind în cadrul procedurii reglementate de legea specială, pe care de altfel reclamanta a demonstrat că o urmează.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, calificat ulterior drept apel, reclamanta M.L.A., arătând că aplicarea în cauză a deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este nelegală și încalcă dreptul de acces la justiție de care reclamanta beneficiază conform art. 6, primul paragraf din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Reclamanta a mai arătat că jurisprudența C.E.D.O. înlătură de la aplicare legea specială, în situațiile în care drepturile persoanelor îndreptățite nu au fost rezolvate timp de 12 ani, iar mecanismele instituite de către stat în acest scop au funcționat defectuos timp de 7 ani și că statul trebuia să reacționeze într-un termen rezonabil și să instituie proceduri previzibile pentru că altfel lipsește de conținut însăși drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești și recunoscute prin legile interne persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv de către stat.

Nu se poate reține aserțiunea primei instanțe conform căreia „cauza pilot Măria Atanasiu și alții contra României” ar rezolva problema întrucât respectiva cauză nu face altceva decât să prelungească excesiv proceduri care au început în anul 2001. Prin decizia civilă nr. 328/A din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 27/2011, se stabilește că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

În atare situație, în mod corect prima instanță a admis excepția inadmisibilității cererii formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și întemeiată pe art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța de apel a constatat că reclamanta nu critică expres soluția de respingere a cererii în contradictoriu cu Municipiul București, astfel că în această privință este suficient a se reține că unitatea administrativ teritorială nu poate fi obligată nici în baza Legii nr. 10/2001, nici în baza Legii nr. 247/2005 și nici în baza Legii nr. 213/1998 la plata efectivă, din propriul buget, a sumelor de bani cuvenite persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv de către Statul Român în perioada comunistă.

Interpretările date de reclamantă dispozițiilor Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005 și raportarea acestora la jurisprudența C.E.D.O. sunt aspecte care nu constituie critici aduse sentinței tribunalului, ci critici aduse deciziei nr. 27/2011, iar susținerea conform căreia prin cauza pilot Măria Atanasiu și alții contra României nu se rezolvă problema, ci doar se prelungește durata procedurilor, nu este de natură a infirma legalitatea și temeinicia hotărârii tribunalului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta M.L.A.

În motivare, recurenta-reclamantă arată că aplicarea în cauză a Deciziei nr. 27/2011 încalcă dreptul de acces la justiție prevăzut de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, și că prin acțiunea lentă a expertului, reclamanta este sancționată, pe de o parte, prin nerecunoașterea dreptului său la despăgubire pentru imobilul teren și construcție ce nu mai poate fi restituit în natură, iar pe de altă parte, este obligată, de sistemul jurisdicțional românesc să achite o expertiză lipsită de efect și finalitate. Mai arată că modul deficitar în care este asigurată aducerea la îndeplinire a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost nu numai sancționat de jurisprudența europeană, ci recunoscut de însuși Guvernul României, prin ordonanța de suspendare a funcționării autorității înființată în temeiul legii speciale, din martie 2012. Jurisprudența C.E.D.O.

a statuat fără echivoc în sensul că aceste măsuri trebuie luate într-un termen rezonabil, cu o finalitate previzibilă și fără posibilitatea ca persoana îndreptățită să fie lipsită de însuși efectul pentru care legea specială a fost adoptată. Or, statul român, care a edictat și are obligația să controleze modul de aplicare a propriilor legi, nu a luat nici un fel de măsură ca legea să respecte cerințele elementare ale C.E.D.O., în sensul că reclamanta este titulară a unui drept recunoscut irevocabil de către o instanță internă, ignorat fără nicio posibilitate de promovare a unui recurs efectiv, cu finalitate, care să sancționeze inacțiunea păgubitoare pentru aceasta. Mai mult, statul român nu numai că nu înlătură incertitudinea legislativă și administrativă provenind din practicile aplicate de autorități, dar înlătură în mod explicit orice cale de realizare a dreptului reclamantei într-un termen rezonabil.

Pronunțarea Curții Europene în cauza Atanasiu nu rezolvă problema arătată, dimpotrivă, prelungește durata excesivă a procedurilor urmate de reclamantă până la acest moment, la care astfel se adaugă o nouă perioadă de așteptare, ce nu poate fi apreciată ca rezonabilă, raportat la punctul de referință situat la nivelul anului 2001. Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: Reclamanta a promovat prezenta cerere urmare a refuzului entității obligate la restituire de a-și îndeplini obligațiile impuse de lege, chiar a nesocotirii, de către aceasta, a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv, sentința civilă nr. 734/2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care intimatul-pârât Municipiul București a fost obligat să emită dispoziție motivată cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii.

Raportat la această situație, reclamanta a solicitat obligarea în solidar, la plata efectivă a despăgubirilor, atât a unității deținătoare obligată prin hotărâre judecătorească la emiterea dispoziției cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, în speță, Municipiul București, cât și a Statului Român, în calitate de „(...) gestionar al bugetului statului și girant al executării acestuia, entitate obligată prin lege să asigure resursele financiare necesare plății măsurilor reparatorii acordate în baza Legii nr. 10/2001(...)”. Prin precizarea la acțiune înregistrată la data de 21 februarie 2011, reclamanta a arătat că prin nesolutionarea dosarului administrativ mai bine de 10 ani, au fost încălcate dispozițiile art. l din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Rezultă că, deși inițial acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, din precizarea făcută ulterior și din apărările formulate în cauză, în realitate, este vorba de o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanțele de judecată conform dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., s-a stabilit că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Decizia în interesul legii sus-menționată a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 120/17.02.2012, fiind obligatorie pentru instanțele de judecată de la data publicării. Cum decizia recurată a fost pronunțată la data de 4 octombrie 2012, deci, ulterior publicării în M. Of. a deciziei în interesul legii anterior menționate, rezultă că aceasta este pe deplin aplicabilă, instanța de apel fiind ținută, în soluționarea cauzei, de cele statuate prin respectiva decizie.

Soluția consacrată de instanța supremă s-a raportat la raționamentul juridic expus printr-o decizie în interesul legii anterioară, respectiv, decizia nr. 33/2008, prin care s-a stabilit că, în cazul acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sun sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

În prezenta cauză s-a analizat posibilitatea pe care o are reclamanta de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită prin legea specială, respectiv, Legea nr. 247/2005, act normativ ce a adus o serie de modificări Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite, precum și procedura de stabilire și acordare a acestora. Concluzia reținută în mod corect de instanța de apel a fost aceea că, față de procedura reglementată prin Legea nr. 247/2005 și raportat la decizia în interesul Legii nr. 27/2011, reclamanta nu are posibilitatea de a solicita despăgubiri bănești printr-o acțiune directă împotriva statului român.

Este de observat că, parte din criticile reclamantei vizează, în realitate, conținutul deciziei nr. 27/2011 în interesul legii prin care, așa cum s-a arătat anterior, s-a paralizat demersul judiciar al persoanei îndreptățite la restituire, de promovare a unei acțiuni directe pentru obținerea de despăgubiri. Asemenea chestiuni însă, nu pot forma obiect de analiză al instanței de drept comun, astfel încât nu pot fi avute în vedere în prezenta cale de atac. Pe de altă parte, reclamanta arată că, datorită, intervalului îndelungat de timp aferent procedurilor administrative și judiciare pe care le-a inițiat în cauză, termenul rezonabil a fost afectat în sens negativ, iar accesul la justiție al acesteia a fost restricționat.

Termenul rezonabil și accesul la justiție se regăsesc în conținutul art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civi (...)”. În explicitarea acestui drept, în doctrina dreptului european dreptul de acces la un tribunal este înțeles ca un drept de acces concret și efectiv, care presupune ca justițiabilul „să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta atingerea adusă drepturilor sale”. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci, așa cum C.E.D.O.

a statuat în mai multe decizii (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii-1975; Ashingdane împotriva Regatului Unit-1985), dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care să poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. Prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 reclamantei nu i s-a refuzat dreptul de acces la o instanță în sensul că pretențiile sale nu pot face obiect de analiză în instanță, ci doar s-a statuat asupra căii efective de acces la instanță în situația concursului între legea specială și legea generală.

Soluția pronunțată în cauză nu reprezintă un refuz al instanței de a analiza fondul pretențiilor deduse judecății, ci sancțiunea procedurală aplicabilă alegerii unei căi de atac ineficiente și neconforme legii. De altfel, recursul în interesul legii, conceput ca o modalitate de unificare a practicii judiciare, conferă predictibilitate actului de justiție sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce privește modul de a recurge la justiție. În acest context, respingerea pretențiilor reclamantei urmare a aplicării unei decizii în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, nu este de natură să afecteze procesul echitabil (cu componentele sale privind termenul rezonabil și accesul la justiție) întrucât acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal existent la un moment dat, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGE

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.L.A. împotriva deciziei nr. 328 A din 4 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2013.