ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2863/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2863/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

21 octombrie 2011, sub nr. 67833/3/2011, reclamanta L.I.T. a chemat în judecată

pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora să-i plătească

despăgubiri aferentei cotei sale de ½, la valoarea de piață, pentru

apartamentele situate în imobilul din sector 2, București, împreună cu cotele

indivize din părțile de folosință comună și suprafețele de teren de sub

construcție, pentru apartamentul de la aceeași adresă, neidentificat cu număr

în contractul de vânzare-cumpărare, compus din hol, cameră, bucătărie, wc, în

suprafață utilă de 32,48 mp, cu cota indiviză de 19,37% din părțile de

folosință comună și suprafața de 44,69 mp teren situat sub construcție, precum

și pentru cota de ½ din suprafața de 350 mp teren de la aceeași adresă.

Prin sentința civilă

nr. 1217 din 06 iunie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă,

pentru următoarele considerente:

Acțiunea formulată de

reclamantă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 565, 566 C. civ. nou, 480 C.

civ. vechi, Decizia nr. 33 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

recurs în interesul legii, reclamanta arătând și la primul termen de judecată că

acțiunea sa este o acțiune îndreptată pe dreptul comun.

Potrivit deciziei nr.

27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalte Curte de Casație și

Justiție, acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru

imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd

măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii

nr. 247/2005

,

îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13

din această convenție, sunt inadmisibile.

În decizia sus-evocată,

Înalta Curte a reținut că acțiunile directe îndreptate împotriva Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri bănești

în temeiul art. 480 și următoarele C. civ. și al art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenție, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus

derogant.

Aceeași este soluția și

în ceea ce privește dispozițiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată,

ce reglementează acțiunea în revendicare, respectiv art. 563-566.

Curtea a mai reținut că

prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor

în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea

imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În prezenta cauză se analizează

posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri

în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Este așadar evidentă similitudinea

problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii

solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia menționată

s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar

dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se

poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul

comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția europeană, s-a constatat că jurisprudența C.E.D.O.

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în Cauza Păduraru

împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea

Convenției.

Dacă Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile,

pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă,

administrativă, fie provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor

important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, care

are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această materie

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc

în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005

au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite

și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării,

cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală

de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios

administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia

Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect

trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă

cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect

reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta Cauză Maria Atanasiu și alții

împotriva României.

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

De fapt, cauza care a

antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus

la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un

termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate

sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin

Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

Cu atât mai mult nu se

poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot

în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce statul român

a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii

instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor

enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție.

Este important de subliniat

că și în hotărârea-pilot C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să

i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze

respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate

din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță

a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate

de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie

un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități

interne".

De altfel, chiar dacă,

în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre

judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul

la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui "bun", în sensul

Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție

trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a "valorii patrimoniale"

astfel stabilite.

Or, mecanismul eficient

de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul

Protocol adițional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în

Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui

sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și

dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare în contra Municipiului București prin

Primarul General, tribunalul a avut în vedere decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și argumentele reținute de Curte în

decizia nr. 27/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, care vin să expliciteze

intenția, poate mai puțin clară a Curții, cu privire la acțiunile în revendicare,

formulate de părțile ce nu au uzat de căile speciale puse la dispoziție de normele

interne.

Astfel, potrivit Deciziei

în interesul deciziei nr. 33/2008, în virtutea principiului specialia generalibus

derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială,

iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă

are prioritate.

Reclamanta invocă imposibilitatea

sa de a uza de normele speciale, prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin aceea că nu

a cunoscut că autorii autoarei sale au deținut bunuri care au fost preluate abuziv.

Astfel, invocă că preluarea

abuzivă s-a făcut de la S.A., care a decedat lăsând ca unic moștenitor pe S.M.,

care la rândul său a lăsat ca unică moștenitoare pe mama reclamantei, renunțător

la succesiunea acesteia fiind fiul acesteia S.C., care a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001. Notificarea acestuia din urmă a fost respinsă ca fiind

introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, motiv ce l-a determinat

să îi comunice reclamantei istoricul imobilelor.

A reținut tribunalul că

ceea ce invocă reclamanta este o chestiune relativă la decăderea sa din dreptul

de a mai formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, chestiune care este o

problemă de drept discutabilă în procedura acestei legi, caracterul termenului,

posibilitatea sau nu a repunerii în termen, aprecierea cu privire la motivele încălcării

acestuia și în nici un caz un motiv pentru care instanța să înlăture principiul

specialia generalibus derogant.

Simplul fapt al invocării

unui motiv pentru care nu s-a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu deschide

părților, automat, calea unei alte acțiuni în justiție, iar după cum s-a arătat,

caracterul termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 poate fi analizat doar într-o

acțiune întemeiată pe dispozițiile acestei legi speciale.

Cât privește posibila

încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, ce garantează dreptul

de proprietate, trebuie analizat dacă, pentru persoanele care nu au formulat notificare,

ce pierd dreptul la acțiunea în justiție reglementată de Legea nr. 10/2001 și sunt

decăzute din însuși dreptul de proprietate în favoarea statului sau a terțelor peroane,

se poate aprecia că suntem în prezența unei încălcări în sensul Convenției.

Pentru interpretarea

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, în practica Curții Europene

s-au degajat câteva principii, care pot fi subsumate astfel:

- privarea de un drept

de proprietate sau de un alt drept real constituie în principiu un act instantaneu

și nu creează o situație continuă de „privare de un drept”;

- art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție nu garantează un drept de a dobândi bunuri;

- un reclamant nu poate

să reclame o violare a art. 1 decât în măsura în care deciziile pe care el le critică

se raportează la „bunurile” sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri”,

ca și valori patrimoniale, pot cuprinde și creanțe, în virtutea cărora reclamantul

poate pretinde să aibă cel puțin o „speranță legitimă” de a obține folosința efectivă

a unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a-și vedea recunoscut dreptul

de proprietate pe care cineva este în imposibilitate de a-l exercita efectiv nu

poate fi considerat drept un „bun” în sensul convenției.

- art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul de a pune în sarcina statelor contractante

o obligație generală de restituire a bunurilor care ar fi fost transferate acestora

înainte ca ele să ratifice convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul 1 nu impune

statelor nicio restricție a libertății lor de a determina câmpul de aplicare a legislațiilor

pe care ele pot să le adopte în materia restituirii de bunuri și de a alege condițiile

în care ele acceptă de a restitui bunurile persoanelor deposedate.

Prin urmare, textul privește

protecția oricăror bunuri, atât corporale cât și incorporale, inclusiv creanțele,

cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice și a speranțelor

legitime, ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă, în acest ultim

caz fiind necesar ca interesul patrimonial să aibă o bază suficientă în dreptul

intern, în sensul de a fi confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită.

Pentru problema analizată,

prin prisma art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, este important că acest articol

nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care acel

stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă

de redobândire a bunului sau a contravalorii.

Or, în cazul Legii

nr. 10/2001, problema se pune în sensul dacă instituirea unei proceduri speciale

de restituire în natură sau prin echivalent și a unor termene relativ scurte pentru

desfășurarea acesteia, corelată cu aprecierea pierderii dreptului la acțiunea în

revendicare, constituie sau nu o violare a principiului garantării proprietății.

Altfel spus, pierderea dreptului de proprietate - fără nicio compensație, prin neobservarea

termenelor de decădere sau prescripție prevăzute de această lege, constituie sau

nu o ingerință legitimă în drepturile persoanelor îndreptățite, iar acesta poate

sau nu fi socotită drept admisibilă în raport cu prevederile art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție.

În aprecierea tribunalului,

răspunsul la această întrebare este afirmativ, apreciindu-se că ingerința are caracter

legitim și nu reprezintă o încălcare a dreptului garantat de art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenție. În acest sens, tribunalul a reținut că este dreptul

exclusiv al statului să stabilească modul concret de ocrotire juridică a unui drept

al particularilor, atât în raporturile între ei cât și în raporturile cu statul

însuși, în acest sens beneficiind de o largă marjă de apreciere.

Desigur, o asemenea procedură

pentru a fi eficace trebuie să fie obligatorie și, de asemenea, trebuie să prevadă

termene precise în care persoanele interesate să își exercite drepturile recunoscute

de lege, precum și sancțiuni juridice pentru nerespectarea acestor termene, astfel

încât nerespectarea acestor termene nu poate fi imputată statului sau altor persoane,

ci numai destinatarilor acestor termene, pierderea dreptului de proprietate fiind

astfel o sancțiune firească și perfect legală, căci din faptul inacțiunii persoanei

interesate rezultă fie renunțarea tacită la dreptul în cauză, fie lipsa de interes

sau neglijența în valorificarea unui drept.

Prin urmare, respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, în ipotezele cauzei de față (reclamanta

nu a formulat notificare) nu reprezintă o încălcarea a dreptului de acces la o instanță

și cu atât mai puțin nu reprezintă o încălcare a dreptului protejat de art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Prin decizia civilă

nr. 412A din 19 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate.

Pentru a decide astfel,

curtea a reținut următoarele:

În speță, fiind vorba

de imobile trecute în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, în mod corect tribunalul a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile

acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport

cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480-481 C. civ. și art. 563 și

566 noul C. civ., invocate de reclamantă în acțiune.

Cu privire la aplicarea

în cauză a dispozițiilor art. 563 și 566 noul C. civ., Curtea a arătat că potrivit

art. 5 din Legea nr. 71/2005, dispozițiile noului C. civ. se aplică tuturor actelor

și faptelor încheiate sau, după caz, produse sau săvârșite după intrarea sa în vigoare,

precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. Rezultă că dispozițiile

menționate nu sunt aplicabile unui raport juridic născut anterior datei de 01

octombrie 2011, ca în prezenta cauză.

Acțiunea în revendicare

promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea

principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea

pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamantă de a opta între aplicarea Legii

nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv C.

civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare

formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând

totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Decizia

nr.

33/2008

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată

și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către tribunal, în sensul că, în

ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră

prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice,

situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea nouă

sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent

dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv

restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea,

până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480-481 C. civ..

Obiectul de reglementare

al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de C.

civ., care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect

care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind

existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare,

situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul

pe care aceasta îl determină.

Legea nr. 10/2001 a suprimat,

practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor

de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție,

a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc

prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate

de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta

a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995

de către chiriași.

Or, în speță, reclamanta

nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenției,

iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea specială,

în condițiile în care ar fi formulat și notificare.

Soluția se impune justificat

și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența

unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie

de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de

drept similare, urmărind același scop, respectiv retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este

de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor

deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unul să își

poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții

să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de

a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității

raporturilor juridice.

Reclamanta nu contestă

împrejurarea că nu a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001

și nici nu invocă existența unor piedici obiective în calea formulării notificării

în termenul legal. Faptul că în certificatele de moștenitor

de

pe urma autorilor săi nu au fost menționate bunurile

obiect al prezentei cereri, nu reprezintă o piedică obiectivă în sensul legii. De

altfel, certificatele de moștenitor nu au reprezentat titlu de proprietate în reglementarea

anterioară datei de 01 octombrie 2011. Însă reclamanta consideră că, indiferent

de această împrejurare, poate formula oricând o acțiune în restituirea bunului,

iar respingerea unei astfel de acțiuni pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale

ar fi de natură să-i încalce dreptul de acces la justiție și dreptul la respectarea

proprietății.

Or, pentru a putea invoca

prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, reclamanta ar trebui

să aibă un „bun” în sensul acestui articol.

În ceea ce privește aplicarea

prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele

totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au

conturat câteva principii. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se

aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției

pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a

art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilelor de către stat,

întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul

român.

În al doilea rând, Convenția

nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția

Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual

sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de „bun” are

semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene. Ea cuprinde nu numai drepturile

reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa-numitele speranțe

legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie

să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o

hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, statul

dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor

pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de

care au fost deposedate.

Statul român a adoptat

Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Una

dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie

să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii

este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării

în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul

la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască „un

nou drept de proprietate” sau cel puțin o speranță legitimă în patrimoniul reclamantei,

drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

În speță, reclamanta nu

a formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, motiv pentru care

aceasta nu are un „bun” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul

în patrimoniul său, apelanta-reclamantă nu mai poate pretinde restituirea în natură

a bunurilor în temeiul legii speciale de reparație, dar nici pe calea dreptului

comun.

Această soluție este în

acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele

căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude,

în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci

este posibil ca reclamanta într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

Așadar, instanța supremă

recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea

bunurilor preluate de stat în situația în care reclamanta dovedește existența în

patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.

Analiza conflictului dintre

legea internă și Convenția Europeană, invocat de reclamantă în motivarea apelului,

s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul

său.

În ceea ce privește dreptul

de acces la instanță al reclamantei, Curtea a considerat că aceasta avea la dispoziție

calea legii speciale, care îi permitea, cu respectarea condițiilor legale, să obțină

fie restituirea în natură a imobilelor, dacă acestea erau libere, fie măsuri reparatorii

în echivalent, și care stabilea o procedură specială de acces la instanță.

Apelanta-reclamantă a

invocat prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, apreciind că dreptul

la un proces echitabil nu poate fi valorificat și a intervenit o încălcare a dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, critică care însă nu poate fi

primită.

În acest context, trebuie

analizate prevederile art. 6 din Convenție care garantează fiecărei persoane „dreptul

la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație

privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite

și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp, instanța

de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context

mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt

care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.

Legea nr. 10/2001 prevede

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează,

ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției

emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță,

căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii

nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare

a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea de

a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii

nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție,

norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei

interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a apreciat

însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici

un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se constată că nici

această critică nu subzistă.

Nu trebuie omis că, deși

obiectul cererii, așa cum a fost stabilit de apelantă, îl reprezintă acțiunea în

revendicare, prin cerere se solicită plata contravalorii apartamentelor în litigiu,

astfel că respingerea cererii ca inadmisibilă de instanța fondului este corectă.

Decizia curții de apel

a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă.

În motivarea cererii de

recurs, recurenta a început prin prezentarea fondului dosarului, sens în care a

redat integral conținutul cererii de chemare în judecată, precum și soluția pronunțată

de instanța de fond.

După această expunere,

recurenta a arătat că, în mod greșit, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității

acțiunii, iar instanța de apel a menținut aceasta soluție, cu motivarea că invocarea

de către ea a faptului că nu a putut uza de prevederile legii speciale din motive

neimputabile, ar constitui o chestiune relativă la decăderea din dreptul de a mai

formula notificare în temeiul Legii 10/2001. În motivarea acestei susțineri, instanțele

arată că această chestiune relativă este o problemă de drept discutabilă în procedura

acestei legi, caracterul termenului, posibilitatea sau nu a repunerii în termen,

aprecierea cu privire la motivele încălcării acestuia, și în niciun caz un motiv

pentru care instanța să înlăture principiul specialia generalibus derogant.

Instanțele pentru a se

putea pronunța asupra motivelor invocate de ea în ceea ce privește imposibilitatea

respectării termenului de notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001, trebuia mai

întâi să-i dea posibilitatea să dovedească acest lucru prin administrarea de probe

și nu să considere că acest aspect al neuzării căilor Legii 10/2001 din motive obiective,

ar reprezenta o „chestiune relativă”.

Instanțele anterioare

nu au intrat în soluționarea fondului, nu au făcut nici un fel de verificare prin

care să se arate dacă neuzarea de legile speciale este o chestiune relativă sau

o chestiune întemeiată. Curtea de apel susține că prin această atitudine nu se încalcă

reclamantei dreptul la un proces echitabil, ceea ce este greșit, deoarece neanalizarea

cauzei pe fond de nicio instanță reprezintă o încălcare a dreptului la un proces

echitabil, dreptul la „un tribunal”, drept prevăzut de art. 6 din Convenție.

Recurenta arată că la

nivelul anului 2001 nu cunoștea că autorilor săi le fusese preluat, în mod abuziv,

de către statul comunist, imobilul litigios. Mama sa, la rându-i, nici ea nu a cunoscut

pentru că nu era un moștenitor direct, ci a urcat în grad, venind la succesiune

prin renunțarea lui S.C..

În acest context, în anul

2006, S.C., după ce, în prealabil, i se respinsese notificarea în anul 2003 (ca

fiind făcută de o persoană care nu avea calitate de moștenitor) a contactat-o pe

recurentă, explicându-i că autorilor săi le fusese preluat, în mod abuziv, de către

statul comunist, imobilul în litigiu. Drept urmare, ea nu a mai putut beneficia

de prevederile Legii nr. 10/2001.

Instanța de fond și cea

de apel trebuia să judece pe fond și, în cel mai rău caz, să respingă acțiunea ca

neîntemeiată, în niciun caz ca inadmisibilă, or pronunțându-se în acest mod, a încălcat

reclamantei dreptul la un proces echitabil și la „un tribunal”. Dreptul la „un tribunal”

nu poate fi valorificat dacă acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, prin această

soluție instanța îngrădind părții

dreptul de acces la justiție.

Cererea trebuia judecată

pe fond, pentru a se da posibilitatea reclamantei să dovedească faptul că nu a putut

lua la cunoștință de moștenirea în cauză și că bunul său este un bun actual și că

speranța sa este legitimă în legătură cu acest bun.

Prin această atitudine,

instanțele de fond și apel nu i-au dat posibilitatea de a demonstra că dreptul său

de proprietate este unul actual și că în aceste condiții bunul său imobil este naționalizat

pentru a doua oară.

Recurenta susține că pentru

ea nu există nicio cale de a-și exercita sau a-i fi reconstituit dreptul de proprietate.

Nici un „tribunal" nu a vrut să-i asculte argumentele, nu a putut uza de legile

speciale, să arate faptul că bunul său este unul actual, iar speranța sa este legitimă.

Într-un singur termen, atât instanța de fond cât și cea de apel au catalogat speța

ca făcând parte dintr-o categorie generală de spete, neanalizând situația sa proprie,

dacă putea sau nu să beneficieze de legile speciale și dacă este îndreptățită sau

nu la despăgubiri pentru un bun ce a fost luat de la autorii săi fără despăgubiri.

Atât instanța de fond

cât și cea de apel, prin motivările hotărârilor, au arătat argumente juridice de

spectru larg, fără a face o analiză concretă a speței, prin administrarea de probe.

Recurenta arată că a primit

prin cele două hotărâri o serie de argumente ale Curții Europene, dar ea consideră

că în accepțiunea instanței de contencios european oamenii trebuie judecați nu după

șabloane, ci după situații concrete. Curtea Europeană arată prin toate hotărârile

că fiecare persoană are dreptul să fie judecată în funcție de propria sa situație.

În cuprinsul acțiunii,

a arătat că temeiul de drept este cel al unei acțiuni pe dreptul comun, și nu cel

al legii speciale, în speță Legea nr. 10/2001. Din considerentele hotărârilor rezultă

faptul că instanța de fond și de apel îi sugerează să formuleze o acțiune întemeiată

pe Legea nr. 10/2001, având ca obiect repunerea în termenul de formulare a notificării.

Or, nu aceasta a fost și este dorința sa, pentru că șansele de a fi repusă în termen

ar fi destul de mici, practic inexistente.

A arătat instanțelor că

acțiunea în revendicare pe dreptul comun este singura cale în momentul de față prin

care își poate valorifica dreptul de proprietate, invocând în acest sens și Decizia

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta precizează că

nu a

renunțat

tacit la dreptul său de proprietate, nici nu l-a neglijat și nici nu a dat dovadă

de lipsă de interes pentru a-și putea valorifica acest drept, ci pur și simplu a

fost într-o imposibilitate fortuită de a-și exercita acest drept, prin necunoașterea

faptului că autorii săi au avut în proprietate bunuri care le-au fost preluate abuziv

de către statul comunist. Faptul că nu a cunoscut acest lucru și, implicit, că nu

a putut formula notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu dau dreptul

statului român de a o „deposeda” pentru a doua oară de proprietatea sa. Bunul său

este un bun actual și are o speranță legitimă asupra lui.

În drept, a fost invocat

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Examinând decizia atacată

prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În ce privește susținerile

recurentei în care se prezintă fondul dosarului, acestea nu pot fi încadrate în

vreunul dintre cazurile de casare ori modificare prevăzute expres și limitativ de

art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs și, ca

atare, nu pot fi analizate.

Astfel, în expunerea de

motive a cererii de recurs ce corespunde dosar Înalta Curte de Casație și

Justiție, recurenta a reluat și redat, în integralitatea lor, motivele cererii de

chemare în judecată.

Reluarea motivelor cererii

de chemare în judecată nu se circumscrie, însă, exigențelor unui motiv de recurs

dezvoltat în condițiile art. 304 C. proc. civ. cu referire la art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ..

Aceasta deoarece, față

de dispozițiile art. 299 C. proc. civ., potrivit cărora obiectul recursului îl constituie

hotărârea dată în apel, motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. trebuie

să vizeze decizia instanței de apel, respectiv soluția și argumentele folosite de

instanța de apel în fundamentarea soluției pronunțate.

Criticile care vizează

decizia instanței de apel, obiect al recursului, se regăsesc la filele 8-10 din

cererea de recurs și prin ele se impută acestei instanțe menținerea greșită a soluției

fondului de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, iar față de această

soluție, încălcarea art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv

a dreptului de acces la instanță.

Aceste critici, susceptibile

de încadrare în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

nu sunt însă fondate.

Astfel, contrar susținerilor

recurentei, prin confirmarea soluției primei instanțe de respingere a acțiunii sale

ca inadmisibilă, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a deciziilor

în interesul Deciziei nr. 27/2011 și nr. 33/2008.

În speță, reclamanta a

învestit instanța la data de 21 octombrie 2011 cu o acțiune având ca obiect acordarea

de despăgubiri bănești pentru un imobil preluat de stat în perioada comunistă, întemeiată

pe dispozițiile Codului civil și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

europeană a drepturilor omului.

Față de aceste limite

ale învestirii, în mod legal instanțele anterioare au verificat admisibilitatea

acțiunii din perspectiva raportului între legea generală și legea specială și, în

acord cu deciziile în interesul deciziei nr. 33/2008 și deciziei nr. 27/2011, au

reținut că legea specială are prioritate în concurs cu dreptul comun, cu consecința

că acțiunea întemeiată pe dreptul comun, formulată de reclamantă după intrarea în

vigoare a legii speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, este inadmisibilă.

Problema de drept care

se pune în speță, aceea dacă există posibilitatea de a se cere despăgubiri în justiție

pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât

cele deschise de legea specială, a fost dezlegată în recurs în interesul legii,

prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, fiind astfel aplicabilă în cauză

și obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ.

Prin decizia în interesul

legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011, s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri

bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură

și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din

Convenție, sunt inadmisibile.

În considerentele deciziei

evocate, s-a reținut că raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte

în decizia în interesul deciziei nr. 33/2008, prin care a fost analizată admisibilitatea

acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este așadar evidentă similitudinea

problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurilor reparatorii

solicitate de reclamant.

Astfel, prin decizia

nr. 33/2008 s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care

sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă vreme

pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită

beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se

poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul

comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește concordanța

dintre legea specială și Convenția europeană, se constată că jurisprudența CEDO

lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative

pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat

sau acordarea de despăgubiri.

Astfel în Cauza Păduraru

împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției.

Dacă Convenția nu impune

statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o

soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile,

pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă,

administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor

important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, ce

are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta

asigurarea obligațiilor pozitive ce-i revin.

Or, în această materie

statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii în echivalent

au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de CEDO în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cum imobilul în litigiu

face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar

acțiunea de față a fost introdusă de reclamantă după intrarea în vigoare a acestei

legi, în mod corect instanțele de fond și apel au avut în vedere, în mod prioritar,

dispozițiile legii speciale de reparație, reținând că în condițiile existenței unei

legi speciale de reparație, a cărei procedură era obligatoriu de urmat pentru obținerea

măsurilor reparatorii de către reclamantă, aceasta nu își poate valorifica pretențiile

referitoare la imobilul litigios pe calea dreptului comun. Altfel spus, acțiunea

în despăgubiri promovată de reclamantă pe calea dreptului comun, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, conform statuărilor obligatorii

din decizia în interesul Deciziei nr. 27/2011.

Susținerile recurentei

în sensul că avea deschisă calea acțiunii de drept comun, întrucât este titulara

unui „bun actual” și a unei „speranțe legitime”, sunt neîntemeiate

Convenția europeană a

drepturilor omului asigură protecția dreptului de proprietate, în condițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional, în cazul „bunurilor” părții, noțiune ce vizează

fie „bunurile actuale”, fie valorile patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea

cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a beneficia

efectiv de dreptul de proprietate, în speță de dreptul la despăgubiri pentru imobilul

preluat de stat în perioada comunistă și imposibil de restituit în natură.

Reclamanta nu are însă

un „bun actual”, deoarece nu deține o hotărâre judecătorească definitivă care să-i

recunoască dreptul la despăgubiri. De asemenea, interesul său de a obține despăgubiri

nu se circumscrie unei „valori patrimoniale” de protejat din perspectiva art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece acest interes nu are o bază suficientă

în dreptul intern (Kopecky împotriva Slovaciei, nr. 44.912/98,

28

septembrie 2004).

Aceasta întrucât, în absența

depunerii unei notificări în condițiile legii speciale, dreptul reclamantei la despăgubiri

nu este recunoscut de lege.

„Simpla speranță de restituire”,

în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un

bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o

„speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”,

în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În plus, dreptul la despăgubiri

pretins în condițiile dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

nu este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor, în sensul

admiterii unor asemenea acțiuni. Dimpotrivă, astfel de acțiuni au fost finalizate

prin hotărâri irevocabile de respingere, raportat la decizia în interesul deciziei

nr. 27/2011.

Prin urmare, recurenta

nu are o speranță legitimă de a-și vedea concretizat interesul său patrimonial la

despăgubiri în cadrul acțiunii de față și, ca atare, nu poate beneficia de protecția

conferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În ceea ce privește imposibilitatea

obiectivă de a uza de procedura legii speciale, susținerile reclamantei sunt, de

asemenea, neîntemeiate.

Conform celor reținute

în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate

de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.

Or, în speță, reclamanta

nu se găsește în nici una dintre situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare/retrocedare de drept comun. Contrar celor

afirmate de reclamantă, faptul că până în anul 2006 nu a cunoscut că autorii săi

au avut în proprietate bunuri care au fost preluate abuziv de statul comunist nu

reprezintă „motive independente de voința părții”, care să fi generat imposibilitatea

acesteia de a acționa în sensul legii speciale. Necunoașterea situației bunurilor

autorilor nu poate fi considerată o piedică mai presus de voința reclamantei, deoarece

ulterior căderii regimului comunist, cunoscând evoluția legislației în materia restituirii

bunurilor preluate în mod abuziv de către stat în regimul trecut, aceasta avea posibilitatea

de a verifica, prin diligențe proprii, situația bunurilor autorilor, care i-ar fi

permis să acționeze în vederea recuperării acestora, conform dispozițiilor legii

române. O asemenea atitudine din partea reclamantei, singura interesată, în cele

din urmă, să obțină recunoașterea și valorificarea pretențiilor sale referitoare

la imobil, nu reprezenta o sarcină excesivă pentru aceasta, ci, dimpotrivă, exercițiul

necesar al unui proprietar diligent, în vederea recuperării bunului conform prevederilor

legale în materie. Aceasta cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 10/2001 a stabilit

termene rezonabile pentru depunerea notificării în vederea restituirii bunului pretins,

respectiv de un an de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție,

termen în care orice persoană diligentă ar fi putut face verificările necesare pentru

a putea acționa în sensul legii.

Față de aceste considerente,

care complinesc în parte motivarea curții de apel, concluzia acestei instanțe, potrivit

căreia motivul invocat de reclamantă nu reprezintă o piedică obiectivă care să o

fi împiedicat să acționeze în termenul și în sensul stabilit de legea specială,

este corectă, neputându-i-se astfel imputa nici faptul că nu a analizat situația

concretă a reclamantei, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs.

A mai invocat recurenta

că prin reținerea inadmisibilității acțiunii promovate de ea pe calea dreptului

comun, față de neurmarea procedurii Legii nr. 10/2001, i-a fost încălcat dreptul

de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului;

altfel spus, că Legea nr. 10/2001 reprezintă un obstacol în realizarea accesului

efectiv la o instanță.

Nici această critică nu

este întemeiată, cât timp Legea nr. 10/2001, prin art. 26 alin. (3), pune la dispoziția

persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și este nemulțumită

de soluția dată în procedura administrativă calea contestației la instanța de judecată,

căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc t