ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5313/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5313/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc.

civ., asupra recursului de față;

Prin

sentința civilă nr. 1290 din 12 septembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr.

34741/3/2007 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamanții G.C. și G.I. și a fost obligat pârâtul

Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunerea de

acordare de despăgubiri ce pot fi stabilite în condițiile Legii nr. 247/2005

pentru terenul situat în sectorul 4 în suprafață de 400,34 m.p. în favoarea

reclamanților.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a

reținut următoarele:

Prin notificarea nr. 1370/2001 formulată în baza

Legii nr. 10/2001, reclamanții G.C. și G.I., au solicitat acordarea de

despăgubiri bănești pentru terenul situat în sectorul 4, în suprafață de 404

m.p., în cuprinsul notificării reclamanții menționând că inițial au solicitat

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, dar C.G.M.B. le-a

comunicat că terenul se află într-o zonă construită din punct de vedere

urbanistic.

Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 18

martie 1999, reclamanții sunt moștenitorii defunctului G.G., decedat la data de

15 februarie 1999.

Prin actul de vânzare - cumpărare din 15 decembrie 1954,

G.G. a dobândit terenul situat în București, Raionul N.B., compus din teren în

suprafață de 404 m.p. și construcția aflată pe el, imobil care a fost

expropriat și demolat în baza Decretului nr. 282 din 26 iulie 1982 și pentru

care s-au primit despăgubiri în valoare de 35.821 lei, la data de 31 mai 1984,

așa cum rezultă din adresa din 19 septembrie 2005 emisă de SC A.V.L. Berceni

SA.

Notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60

de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, astfel că reclamanții au solicitat

instanței soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, față de

dispozițiile Deciziei nr. 20 din 9 martie 2007, prin care I.C.C.J. a admis un

recurs în interesul legii și a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.

247/2005, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În raport de cele arătate, tribunalul a apreciat că

se impune a se menționa că prin notificarea formulată reclamanții au solicitat

doar despăgubiri bănești pentru imobilul preluat de către stat, iar prin

acțiunea formulată în instanță reclamanții au apreciat că sunt îndreptățiți să

solicite restituirea terenului menționat în natură; în măsura în care acesta

este afectat de construcții, au solicitat acordarea prin compensare a unei

suprafețe de teren libere, iar în cazul în care nu este posibil, acordarea de

despăgubiri bănești stabilite în conformitate cu valoarea de circulație a

imobilului.

Prin urmare, tribunalul a reținut că reclamanții au

solicitat restituirea în natură a terenului expropriat doar în fața instanței,

nu și prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, însă față de

procedura instituită de Legea nr. 247/2005, în Titlul VII, a analizat și

posibilitatea restituirii în natură a terenului. S-a avut în vedere nota de

reconstituire aflată la fila 36 din dosar, întocmită de Serviciu Cadastru Imobiliar

Edilitar din cadrul P.M.B., în care se arată că fostul imobil pentru care s-au

solicitat despăgubiri este în prezent afectat în totalitate de elemente de

sistematizare, trotuar pietonal, carosabil alee, trotuar protecție, spațiu

verde aferent bloc, construcție tip A (P+4). Această notă este însoțită de

planul topografic scara 11500, cuprinzând fostul imobil prin suprapunerea

situației vechi peste situația actuală, precum și planul topografic scara

11500, cu rețele edilitare subterane, ultima actualizare fiind în anul 1989.

De asemenea, în cauză, s-a efectuat o expertiză

tehnică imobiliară, care a stabilit că, în urma măsurătorilor efectuate și în

raport de documentele aflate la dosar, terenul păstrează dimensiunile fostului

imobil, conform actului de vânzare - cumpărare, însă are o suprafață de 400,34

m.p., că terenul este ocupat pe o suprafață de 24,20 m.p. de construcția unui

bloc, iar restul de teren este ocupat de parcare auto, spații verzi, alei și

trotuare. In răspunsul la obiecțiunile formulate, expertul a propus spre

restituire o suprafață de teren echivalentă de 404 m.p., pe care se află o

parcare, care în momentul expertizării (21 aprilie 2008) nu era amenajată, dar

care ulterior, s-a transformat într-o parcare amenajată de Primăria sectorului 4

București.

De asemenea, a arătat în schița aflată la fila 170 și

171 din dosar, foarte clar și conturat toate detaliile care ocupă terenul

solicitat a fi restituit în natură de către reclamanți, respectiv spațiu verde

aferent blocului de 58,36 m.p., alee și trotuar de 68,89 m.p., parcare de

148,89 m.p., bloc și acces de 124,20 m.p., iar parcarea amenajată pentru

blocurile vecine, propusă a fi restituită ca suprafață echivalentă, înlătură

posibilitatea ca amplasamentul fostei proprietății să se suprapună peste

parcarea nouă amenajată ca suprafață echivalentă.

La solicitarea instanței de a stabili dacă pe terenul

solicitat spre restituire există rețele edilitare sau alte detalii de

sistematizare, expertul a declarat că poate să facă doar o apreciere în sensul

că fiind o zonă liberă se puteau construi și alte blocuri în condițiile în care

infrastructura o permitea, condiții în care există posibilitatea existenței

unor conducte subterane care alimentează blocurile care înconjoară acest

perimetru considerat liber.

Această concluzie a expertului a fost confirmată în

opinia instanței și de adresa emisă de A.N., la data de 23 iunie 2008, aflată

la fila 187 din dosar, unde se arată că pe terenul în litigiu, există o

conductă de serviciu din fontă pentru alimentarea cu apă potabilă a imobilelor,

precum și de schița aflată la fila 186 din dosar, întocmite de SC E.M.S. SA, în

care sunt figurate cablurile de medie și joasă tensiune, în care este cuprins

și perimetrul unde se află terenul solicitat de către reclamanți.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, modificată și

completată prin Legea nr. 247/2005, în situația imobilelor preluate în mod

abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau

parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru

construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și

terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În Normele metodologice de aplicare unitară a Legii

nr. 10/2001, se prevede că, ipoteza restituirii în natură a construcțiilor

nedemolate sau demolate parțial și a terenului liber are scopul de a limita

restituirea în natură numai la acele suprafețe de terenuri care nu sunt ocupate

de noi construcții, ori nu sunt afectate servitutilor legale și altor amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale. Pentru aceste

terenuri, restituirea se va converti în măsurile reparatorii în echivalent

strict determinate la alin. (10) al art. 10 din lege.

În toate cazurile, entitatea învestită cu

soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a

identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica

destinația actuală a terenului, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe

terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele

asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de

alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi

militare și altele asemenea. în cazul în care se constată astfel de situații,

restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere

sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și

utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren

afectate de utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor

amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație

(străzi, alei, trotuare), dotări tehnico edilitare subterane, amenajări de

spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe

pietonale și altele.

În cauză, așa cum s-a arătat anterior, terenul care

este menționat în notificarea formulată de reclamanți, încadrat în punctele 1,

2, 3, 4, identificat în planul de situație întocmit de expert aflat la fila 171

din dosar, este afectat în totalitate de amenajări de utilitate publică,

respectiv, alee și trotuar, parcare amenajată, spațiu verde din jurul unui bloc

de locuit și respectiv bloc și acces, astfel că în conformitate cu art. 10 din

Legea nr. 10/2001 republicată și a Normelor metodologice de aplicare unitară a

acestei legi, măsurile reparatorii nu se pot stabili decât prin echivalent,

strict determinate la alin. (10) art. 10 din lege.

Reclamanții, prin acțiunea formulată au solicitat ca,

în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să se acorde măsuri

reparatorii prin echivalent, fie prin compensare cu terenul liber situat la

numărul 18 pe aceeași stradă, fie despăgubiri în cuantumul reprezentat de

valoarea de circulație a terenului ce face obiectul notificării, astfel cum a

fost evaluat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.

În ceea ce privește cererea de compensare cu terenul

situat la numărul 18, teren ce a fost identificat de către expertul F.R. prin

raportul de expertiză efectuat în cauză și planul de situație anexat aflat la

fila 171 din dosar (punctele 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19), tribunalul a

reținut că la momentul soluționării cauzei, pe teren, se află o parcare

amenajată de Primăria Sectorului 4 București, iar din adresa din 19 mai 2008,

emisă de Direcția Evidenta Imobiliară și Cadastru, reține că este străbătut de

rețele subterane de gaze, astfel că și acest teren este afectat de amenajări de

utilitate publică, și prin urmare nu este un bun disponibil în conformitate cu

art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată și cu Normele metodologice

reglementate de art. 1.7., apreciind că o măsură reparatorie prin echivalent

constând în compensarea cu terenul solicitat de către reclamanții din prezenta

cauză nu este posibilă, câtă vreme și acesta este ocupat de amenajări de

utilitate publică, iar pârâtul nu a propus spre compensare alte bunuri

disponibile, deținute de acesta și acceptate de persoana îndreptățită.

Referitor la cererea de acordare de despăgubiri

constând în echivalentul valorii de piață a terenului ce face obiectul

notificării, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 26 alin. (1) din

Legea 10/2001, republicată, care nu mai reglementează posibilitatea acordării

de despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate prevăzută în vechea

reglementare a Legii nr. 10/2001, art. 24 alin. (2), ce a fost abrogat de art.

57 din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Prezenta acțiune a fost formulată la data de 9

noiembrie 2007, deci după intrarea vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că în

cauză sunt aplicabile prevederile art. 26 ale Legii nr. 10/2001, modificată

prin Legea nr. 247/2005, prin care, unitatea deținătoare, în cazul în care restituirea

în natură nu este posibilă, este obligată să propună acordarea de despăgubiri

către persoana îndreptățită, în condițiile Legii nr. 247/2005, cu respectarea

dispozițiilor imperative ale acestui titlu, în ceea ce privește instituția

abilitată să stabilească valoarea echivalentă, solicitarea dării unei

declarații pe proprie răspundere în ceea ce privește eventuala primire a unei

despăgubiri în momentul preluării imobilului de către stat așa cum rezultă din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 republicată.

Prin Decizia civilă nr. 617 din 26 noiembrie 2009,

pronunțată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții

reclamanți, apreciindu-se că în speță sunt incidente dispozițiile art. 10 alin.

(2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 referitoare la servitutile legale și alte

amenajări care fac imposibilă restituirea în natură, conform expertizelor

tehnice efectuate la fond, din care rezultă că terenul solicitat inițial este

afectat integral de un ansamblu imobiliar bloc de locuințe și toate amenajările

aferente - spațiu verde, alei, trotuare, parcare, iar terenul solicitat în

compensare are destinație de parcare pentru blocurile învecinate.

Prin Decizia civilă nr. 3997 din 25 iunie 2010

pronunțată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a admis recursul declarat de reclamanții G.C. și G.I. împotriva Deciziei nr. 617

din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a

fost casată cu consecința trimiterii apelului spre rejudecare la aceiași

instanță de apel. In decizia de casare instanța de recurs a menționat

necesitatea lămuririi situației de fapt a terenului notificat la data intrării

în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum și a terenului propus spre compensare pe

care s-a amenajat o parcare după formularea notificării.

Prin Decizia civilă nr. 747/ A din 23 septembrie 2011,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanții

G.C. și G.I., împotriva sentinței civile nr. 1290 din 12 septembrie 2008 pronunțată

de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul

pârât Municipiul București prin Primarul General.

A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în

sensul că s-a dispus restituirea în natură în favoarea reclamanților a

terenului în suprafață de 404,14 m.p., identificat prin pct. A, B, C, D din

raportul de expertiză întocmit de expert P.O., teren ce reprezintă parțial,

fostul amplasament al terenului notificat (suprafața de 148,89 m.p.) și

parțial, teren în compensare, de aceeași valoare cu terenul notificat.

S-a omologat raportul de expertiză și a fost obligat

intimatul să plătească apelanților suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată (500 lei onorariu de avocat și 1.500 lei onorariu de expertiză). S-au

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a

reținut următoarele:

Instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanți, obligând pârâtul Municipiul București prin Primarul General să

emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite

în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru terenul situat în

sectorul 4, în suprafață de 400,34 m.p. în favoarea reclamanților. Această

soluție a avut în vedere faptul că la momentul pronunțării, conform probelor

administrate în cauză, pe vechiul amplasament al terenului existau amenajări de

utilitate publică, respectiv alee și trotuar, parcare amenajată, spațiu verde

din jurul unui bloc de locuit și respectiv, bloc și acces, neputând fi

restituit în natură. în privința terenului, pentru care s-a formulat cerere de

acordare prin compensare, tribunalul a reținut că pe acesta se află o parcare

amenajată de Primăria Sectorului 4 București, fiind străbătut de rețele

subterane de gaz, deci afectat de amenajări de utilitate publică și care nu

poate fi acordat în natură.

Singura posibilitate pentru soluționarea cererii a

fost considerată acordarea despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr.

247/2005.

Cu ocazia rejudecării, în apel s-a administrat proba

cu înscrisuri și expertiză topografică.

În raportul de expertiză depus la dosar la 30 august 2011

și întocmit de expert O.P., s-a stabilit că pe terenul menționat în contractul

de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1954, în suprafață de 404 m.p., la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era edificat parțial blocul nr. X,

construcție definitivă edificată cu respectarea normelor legale, iar ulterior,

în anul 2008 a fost prelungită aleea de acces dintre blocul X și blocul Y,

terenul intrând în domeniul public și fiind afectat de o parcare de reședință

parțial pe amplasamentul fost nr. X și pe amplasamentele de la nr. X și Y.

Terenul rămas liber din terenul notificat, în afara

celui ocupat de blocul X și de prelungirea aleii de acces nu poate fi

retrocedat datorită configurației.

Terenul solicitat inițial pentru compensare, fost nr.

X, nu poate fi acordat reclamantului, deoarece este afectat de lucrări publice.

Prin expertiză a fost identificat un alt teren, ce poate fi acordat în

compensare, în suprafață de 404 m.p., egală cu cea din actul din 1954, și având

aceeași valoare cu acesta, teren marcat prin raportul de expertiză, cu conturul

A-B-C-D-A, pe acesta fiind realizată o parcare de reședință în anul 2008, ce

reprezintă o lucrare provizorie, fără promovarea unei hotărâri de Consiliul

Local și care cuprinde parțial din amplasamentul terenului în cauză de la nr. X,

iar cea mai mare parte din amplasamentul fost la nr. X, și puțin din

amplasamentul fost la nr. X, conform expertizei, terenul propus în compensare

nefiind afectat de lucrări de utilitate publică și nici nu a făcut obiectul

retrocedării în baza Legii nr. 10/2001.

Față de aspectele noi, apărute în cauză ca urmare a

administrării unui nou raport de expertiză în apel, Curtea a apreciat ca

fondate criticile formulate de apelanții reclamanți G., prin care aceștia au

criticat sentința în sensul că au solicitat în compensare un alt teren și

trebuia identificat în zonă un teren în compensare, cu mențiunea că pe terenul

solicitat s-au efectuat lucrări de realizare a parcării în timpul soluționării

cauzei, iar instanța de fond în cazul în care ar fi considerat că nici terenul

solicitat inițial în compensare nu poate fi atribuit să solicite pârâtului

efectuarea unei propuneri conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin actele depuse la dosar, reclamanții au făcut

dovada că terenul a aparținut lui G.G., fiind expropriat și demolat în baza

Decretului nr. 282 din 26 iulie 1982. Din actele de preluare a rezultat un

teren de 373 m.p. din care construit 87,49 m.p., fiind primite despăgubiri doar

pentru construcție, iar nu și pentru teren.

Reclamanții au formulat notificarea nr. 1370/2001 în

calitate de moștenitori ai defunctului G.G., conform certificatului de

moștenitor din 18 martie 1999.

Prin actul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1954

autorul reclamanților a dobândit terenul identificat de expert, conform

vecinătăților indicate, în suprafață de 404 m.p. și construcție, astfel încât,

instanța are în vedere această suprafață, iar nu cea indicată în actul de

expropriere care este mai mică - 373 m.p., reclamanții făcând dovada dreptului

de proprietate.

Terenul propus în compensare nu este afectat de

lucrări de utilitate publică, nu a tăcut obiectul retrocedării în baza Legii

nr. 10/2001, iar reclamanții au insistat în atribuirea unui teren în

compensare, iar nu în acordarea despăgubirilor. Art. 26 din Legea nr. 10/2001

nu conferă posibilitatea unității deținătoare să aleagă între acordarea unui

teren în compensare și acordarea despăgubirilor bănești, ci dispune obligarea

acesteia la verificarea tuturor posibilităților de acordare a unor terenuri în

compensare, în cazul în care cel notificat este imposibil de restituit în

natură și doar în cazul în care, persoana îndreptățită optează exclusiv pentru

despăgubiri sau nu este de acord cu compensarea să acorde despăgubiri bănești.

Soluția pronunțată respectă și dispozițiile obligatorii

ale Deciziei de casare nr. 3997 din 25 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr.

34741/3/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele căreia

s-a arătat că instanța de apel, cu ocazia rejudecării, trebuie să lămurească

situația terenului solicitat în compensare aflat la nr. X, precum și a

împrejurării dacă intimatul deține și alte bunuri ce pot fi acordate în

compensare, față de împrejurarea că acordarea unui teren în compensare este cea

mai optimă și certă modalitate de despăgubire, în măsura în care acest lucru

este posibil, față de condițiile actuale în care Fondul Proprietatea nu

funcționează ca organism pe care se bazează sistemul de despăgubire potrivit

legii speciale.

Prin adresa din 05 februarie 2009, Primăria

Sectorului 4 București a arătat că pe actuală stradă a Pridvorului, a fost

realizată o lucrare provizorie - parcare de reședință, fără promovarea unei

hotărâri de Consiliul Local, iar în cazul în care terenul va fi restituit

foștilor proprietari, instituția înțelege să dezafecteze parcarea și să predea

terenul liber, aspect ce confirmă concluziile expertizei întocmită de O.P. în

sensul existenței unui teren în compensare care să fie atribuit reclamanților.

Curtea a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței

apelate privind admiterea acțiunii în parte, deoarece din terenul acordat prin

compensare face parte și o suprafață de 148,89 m.p. din fostul amplasament al

terenului notificat, restul suprafeței până la 404,14 m.p. reprezentând teren

în compensare.

În baza art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat

intimatul Municipiul București prin Primarul General să plătească apelanților

suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul

Municipiul București prin Primarul General.

Prin motivele de recurs se invocă incidența art. 304

pct. 9 C. proc. civ.: „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

În acest sens se arată că la dosarul cauzei nu se

regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului

de expertiză judiciară, în care să se stabilească apartenența terenului la

domeniul public sau privat.

Mai mult, potrivit Hotărârii nr. 250 din 7 martie

2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în toate cazurile entitatea

investită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice

măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată, de a

verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia,

pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor

străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și

utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze,

petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare șj altele asemenea

care nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea

instituțiilor care le administrează.

Față de amplasamentul acestor utilități, care servesc

normalei folosințe a blocului de locuințe ce ocupă parțial terenul în litigiu,

dar și de construcțiile vecine care deservesc comunitatea locală, nu se poate

susține în mod justificat că acest teren este liber și poate fi restituit în

natură.

Legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de

măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă

preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul

său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.

Din modalitatea de reglementare a măsurilor

reparatorii prin echivalent, se înțelege că legiuitorul a lăsat la exclusiva

apreciere a entității investite cu soluționarea notificării a oportunității

sale de a-și oferi bunurile ori servicii de care dispune în schimbul bunurilor

solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea

în natură nu este dorită de solicitant sau este imposibil de asigurat potrivit

legii.

De asemenea, legiuitorul nu a obligat în niciun fel

unitatea deținătoare de a despăgubi în acest mod persoana deposedată, nici

măcar atunci când aceasta deține în patrimoniul său astfel de bunuri, ori poate

asigura prestarea de servicii ce ar putea fi oferite în schimb și ca echivalent

al bunurilor preluate, pentru care restituirea în natură nu poate fi asigurată,

după cum nu a fost obligat nici notificatorul sa accepte, peste voința sa o

astfel de modalitate reparatorie.

În speță, nu a existat o ofertă fermă din partea

pârâtului de acordare de bunuri și servicii, ofertă care să aibă un obiect clar

determinat ori determinabil și disponibil.

Sintagma „bun disponibil” în accepțiunea legii nu

este echivalentă cu teren liber de construcții, ci reprezintă o noțiune

complexă și anume faptul că bunul în cauză nu este necesar instituției

respective.

Reclamanta avea obligația să depună dovezi, prin care

să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în

proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe

propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că

ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate

de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și,

totodată, că se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de

despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din

Legea nr. 10/2001.

Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire,

restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre

valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate

așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor,

actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în

vigoare.

La dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 nu

există dovezi din care să rezulte faptul dacă s-au primit sau nu despăgubiri.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru

considerentele ce succed:

Prin motivele de recurs se critică, în esență,

nelămurirea situației juridice a terenului în litigiu de către instanța de

rejudecare și acordarea despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în

modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii ce trebuie oferite în

echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.

În ceea ce privește situația juridică a terenului în

litigiu se constată că în apel, cu ocazia rejudecării cauzei, s-au administrat

probe cu înscrisuri și expertiză tehnică în specialitatea topografie-cadastru.

Prin raportul de expertiză întocmit de expert O.P.,

s-a stabilit că pe terenul menționat în contractul de vânzare-cumpărare din 15

decembrie 1954 din fosta str. Intrarea Gura Ocnitei, în suprafață de 404 m.p.,

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era edificat parțial blocul nr.

18 din actuala str. Pridvorului, construcție definitivă edificată cu

respectarea normelor legale, iar ulterior, în anul 2008 a fost prelungită aleea

de acces dintre blocul 18 și blocul 19, terenul intrând în domeniul public și

fiind afectat de o parcare de reședință, parțial pe amplasamentul fost nr. 14

și pe amplasamentele de la nr. 12 și 10. Terenul rămas liber din terenul

notificat, în afara celui ocupat de blocul 18 și de prelungirea aleii de acces

nu poate fi retrocedat datorită configurației acestuia.

Prin decizia de casare nr. 3997 din 25 iunie 2010

pronunțată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție,

s-a statuat ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării, să lămurească situația

terenului solicitat în compensare aflat la nr. 18 din str. Intrarea Gura

Ocniței, precum și a împrejurării dacă intimatul deține și alte bunuri ce pot

fi acordate în compensare, față de faptul că acordarea unui teren în compensare

este cea mai optimă și certă modalitate de despăgubire, în măsura în care acest

lucru este posibil, față de condițiile actuale în care Fondul Proprietatea nu

funcționează ca organism pe care se bazează sistemul de despăgubire potrivit

legii speciale.

Instanța de apel a pronunțat o soluție în acord cu

dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare sus-menționate.

Trebuie menționat că art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu

conferă posibilitatea unității deținătoare să aleagă între acordarea unui teren

în compensare și acordarea despăgubirilor bănești, ci dispune obligarea

acesteia la verificarea tuturor posibilităților de acordare a unor terenuri în

compensare, în cazul în care cel notificat este imposibil de restituit în

natură și doar în cazul în care, persoana îndreptățită optează exclusiv pentru

despăgubiri sau nu este de acord cu compensarea să acorde despăgubiri bănești.

În speță, terenul propus a fi acordat în compensare

intimaților reclamanți nu este afectat de lucrări de utilitate publică, nu a

tăcut obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001, iar reclamanții au

insistat în atribuirea unui teren în compensare, iar nu în acordarea

despăgubirilor bănești.

Mai mult, potrivit adresei din 05 februarie 2009 a

Primăriei Sectorului 4 București, pe actuala stradă a Pridvorului, fostă

Intrarea Gura Ocniței, a fost realizată o lucrare provizorie - parcare de

reședință, tară promovarea unei hotărâri de Consiliul Local, iar în cazul în

care terenul va fi restituit foștilor proprietari, instituția înțelege să

dezafecteze parcarea și să predea terenul liber, aspect ce confirmă concluziile

expertizei întocmită în apel, în sensul existenței unui teren în compensare

care poate să fie atribuit reclamanților.

În ceea ce privește despăgubirile încasate, prin

actele depuse la dosar, reclamanții au tăcut dovada că terenul din str. Gura

Ocnitei a aparținut lui G.G., fiind expropriat și demolat în baza Decretului

nr. 282 din 26 iulie 1982. Din actele de preluare a rezultat un teren de 373

m.p., din care construit 87,49 m.p., fiind primite despăgubiri doar pentru

construcție, iar nu și pentru teren.

Din actele dosarului nu a rezultat că reclamanții sau

ascendenți ai acestora ar fi părăsit vreodată teritoriul României sau că ar

avea dublă cetățenie pentru a fi suspectați că au primit și alte despăgubiri,

respectiv cele care se plătesc în baza acordurilor internaționale încheiate de

țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că

intimații-reclamanți în cauză nu puteau să facă dovada unui fapt negativ (acela

că nu au primit despăgubiri), revenind recurentului-pârât sarcina de a proba

această susținere, respectiv, existența unor asemenea despăgubiri, ceea ce nu a

tăcut în cauză.

Este relevant și faptul că, în recurs, la solicitarea

înaltei Curți, referitoare la cererea de probatorii formulată prin cererea de

recurs, recurentul pârât a arătat expres, că renunță la probele solicitate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte

constată că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația dedusă

judecății, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 747/

A din 23 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie

2012.