ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5313/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 1290 din 12 septembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.C. și G.I. și a fost obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce pot fi stabilite în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru terenul situat în sectorul 4 în suprafață de 400,34 m.p. în favoarea reclamanților. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele: Prin notificarea nr. 1370/2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanții G.C.

și G.I., au solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul situat în sectorul 4, în suprafață de 404 m.p., în cuprinsul notificării reclamanții menționând că inițial au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, dar C.G.M.B. le-a comunicat că terenul se află într-o zonă construită din punct de vedere urbanistic. Așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 18 martie 1999, reclamanții sunt moștenitorii defunctului G.G., decedat la data de 15 februarie 1999. Prin actul de vânzare - cumpărare din 15 decembrie 1954, G.G. a dobândit terenul situat în București, Raionul N.B., compus din teren în suprafață de 404 m.p. și construcția aflată pe el, imobil care a fost expropriat și demolat în baza Decretului nr. 282 din 26 iulie 1982 și pentru care s-au primit despăgubiri în valoare de 35.821 lei, la data de 31 mai 1984, așa cum rezultă din adresa din 19 septembrie 2005 emisă de SC A.V.L.

Berceni SA. Notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, astfel că reclamanții au solicitat instanței soluționarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, față de dispozițiile Deciziei nr. 20 din 9 martie 2007, prin care I.C.C.J. a admis un recurs în interesul legii și a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În raport de cele arătate, tribunalul a apreciat că se impune a se menționa că prin notificarea formulată reclamanții au solicitat doar despăgubiri bănești pentru imobilul preluat de către stat, iar prin acțiunea formulată în instanță reclamanții au apreciat că sunt îndreptățiți să solicite restituirea terenului menționat în natură; în măsura în care acesta este afectat de construcții, au solicitat acordarea prin compensare a unei suprafețe de teren libere, iar în cazul în care nu este posibil, acordarea de despăgubiri bănești stabilite în conformitate cu valoarea de circulație a imobilului. Prin urmare, tribunalul a reținut că reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului expropriat doar în fața instanței, nu și prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, însă față de procedura instituită de Legea nr. 247/2005, în Titlul VII, a analizat și posibilitatea restituirii în natură a terenului.

S-a avut în vedere nota de reconstituire aflată la fila 36 din dosar, întocmită de Serviciu Cadastru Imobiliar Edilitar din cadrul P.M.B., în care se arată că fostul imobil pentru care s-au solicitat despăgubiri este în prezent afectat în totalitate de elemente de sistematizare, trotuar pietonal, carosabil alee, trotuar protecție, spațiu verde aferent bloc, construcție tip A (P+4).

Această notă este însoțită de planul topografic scara 11500, cuprinzând fostul imobil prin suprapunerea situației vechi peste situația actuală, precum și planul topografic scara 11500, cu rețele edilitare subterane, ultima actualizare fiind în anul 1989. De asemenea, în cauză, s-a efectuat o expertiză tehnică imobiliară, care a stabilit că, în urma măsurătorilor efectuate și în raport de documentele aflate la dosar, terenul păstrează dimensiunile fostului imobil, conform actului de vânzare - cumpărare, însă are o suprafață de 400,34 m.p., că terenul este ocupat pe o suprafață de 24,20 m.p. de construcția unui bloc, iar restul de teren este ocupat de parcare auto, spații verzi, alei și trotuare.

In răspunsul la obiecțiunile formulate, expertul a propus spre restituire o suprafață de teren echivalentă de 404 m.p., pe care se află o parcare, care în momentul expertizării (21 aprilie 2008) nu era amenajată, dar care ulterior, s-a transformat într-o parcare amenajată de Primăria sectorului 4 București. De asemenea, a arătat în schița aflată la fila 170 și 171 din dosar, foarte clar și conturat toate detaliile care ocupă terenul solicitat a fi restituit în natură de către reclamanți, respectiv spațiu verde aferent blocului de 58,36 m.p., alee și trotuar de 68,89 m.p., parcare de 148,89 m.p., bloc și acces de 124,20 m.p., iar parcarea amenajată pentru blocurile vecine, propusă a fi restituită ca suprafață echivalentă, înlătură posibilitatea ca amplasamentul fostei proprietății să se suprapună peste parcarea nouă amenajată ca suprafață echivalentă.

La solicitarea instanței de a stabili dacă pe terenul solicitat spre restituire există rețele edilitare sau alte detalii de sistematizare, expertul a declarat că poate să facă doar o apreciere în sensul că fiind o zonă liberă se puteau construi și alte blocuri în condițiile în care infrastructura o permitea, condiții în care există posibilitatea existenței unor conducte subterane care alimentează blocurile care înconjoară acest perimetru considerat liber. Această concluzie a expertului a fost confirmată în opinia instanței și de adresa emisă de A.N., la data de 23 iunie 2008, aflată la fila 187 din dosar, unde se arată că pe terenul în litigiu, există o conductă de serviciu din fontă pentru alimentarea cu apă potabilă a imobilelor, precum și de schița aflată la fila 186 din dosar, întocmite de SC E.M.S.

SA, în care sunt figurate cablurile de medie și joasă tensiune, în care este cuprins și perimetrul unde se află terenul solicitat de către reclamanți. Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

În Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că, ipoteza restituirii în natură a construcțiilor nedemolate sau demolate parțial și a terenului liber are scopul de a limita restituirea în natură numai la acele suprafețe de terenuri care nu sunt ocupate de noi construcții, ori nu sunt afectate servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale. Pentru aceste terenuri, restituirea se va converti în măsurile reparatorii în echivalent strict determinate la alin. (10) al art. 10 din lege.

În toate cazurile, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. în cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate de utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare), dotări tehnico edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

În cauză, așa cum s-a arătat anterior, terenul care este menționat în notificarea formulată de reclamanți, încadrat în punctele 1, 2, 3, 4, identificat în planul de situație întocmit de expert aflat la fila 171 din dosar, este afectat în totalitate de amenajări de utilitate publică, respectiv, alee și trotuar, parcare amenajată, spațiu verde din jurul unui bloc de locuit și respectiv bloc și acces, astfel că în conformitate cu art. 10 din Legea nr. 10/2001 republicată și a Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi, măsurile reparatorii nu se pot stabili decât prin echivalent, strict determinate la alin. (10) art. 10 din lege.

Reclamanții, prin acțiunea formulată au solicitat ca, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, fie prin compensare cu terenul liber situat la numărul 18 pe aceeași stradă, fie despăgubiri în cuantumul reprezentat de valoarea de circulație a terenului ce face obiectul notificării, astfel cum a fost evaluat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză. În ceea ce privește cererea de compensare cu terenul situat la numărul 18, teren ce a fost identificat de către expertul F.R.

prin raportul de expertiză efectuat în cauză și planul de situație anexat aflat la fila 171 din dosar (punctele 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19), tribunalul a reținut că la momentul soluționării cauzei, pe teren, se află o parcare amenajată de Primăria Sectorului 4 București, iar din adresa din 19 mai 2008, emisă de Direcția Evidenta Imobiliară și Cadastru, reține că este străbătut de rețele subterane de gaze, astfel că și acest teren este afectat de amenajări de utilitate publică, și prin urmare nu este un bun disponibil în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată și cu Normele metodologice reglementate de art. 1.7., apreciind că o măsură reparatorie prin echivalent constând în compensarea cu terenul solicitat de către reclamanții din prezenta cauză nu este posibilă, câtă vreme și acesta este ocupat de amenajări de utilitate publică, iar pârâtul nu a propus spre compensare alte bunuri disponibile, deținute de acesta și acceptate de persoana îndreptățită.

Referitor la cererea de acordare de despăgubiri constând în echivalentul valorii de piață a terenului ce face obiectul notificării, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 26 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată, care nu mai reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate prevăzută în vechea reglementare a Legii nr. 10/2001, art. 24 alin. (2), ce a fost abrogat de art. 57 din Titlul I al Legii nr. 247/2005.

Prezenta acțiune a fost formulată la data de 9 noiembrie 2007, deci după intrarea vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 26 ale Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prin care, unitatea deținătoare, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, este obligată să propună acordarea de despăgubiri către persoana îndreptățită, în condițiile Legii nr. 247/2005, cu respectarea dispozițiilor imperative ale acestui titlu, în ceea ce privește instituția abilitată să stabilească valoarea echivalentă, solicitarea dării unei declarații pe proprie răspundere în ceea ce privește eventuala primire a unei despăgubiri în momentul preluării imobilului de către stat așa cum rezultă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 republicată.

Prin Decizia civilă nr. 617 din 26 noiembrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți, apreciindu-se că în speță sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 referitoare la servitutile legale și alte amenajări care fac imposibilă restituirea în natură, conform expertizelor tehnice efectuate la fond, din care rezultă că terenul solicitat inițial este afectat integral de un ansamblu imobiliar bloc de locuințe și toate amenajările aferente - spațiu verde, alei, trotuare, parcare, iar terenul solicitat în compensare are destinație de parcare pentru blocurile învecinate.

Prin Decizia civilă nr. 3997 din 25 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamanții G.C. și G.I. împotriva Deciziei nr. 617 din 26 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care a fost casată cu consecința trimiterii apelului spre rejudecare la aceiași instanță de apel. In decizia de casare instanța de recurs a menționat necesitatea lămuririi situației de fapt a terenului notificat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum și a terenului propus spre compensare pe care s-a amenajat o parcare după formularea notificării. Prin Decizia civilă nr. 747/ A din 23 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanții G.C.

și G.I., împotriva sentinței civile nr. 1290 din 12 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul București prin Primarul General. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură în favoarea reclamanților a terenului în suprafață de 404,14 m.p., identificat prin pct. A, B, C, D din raportul de expertiză întocmit de expert P.O., teren ce reprezintă parțial, fostul amplasament al terenului notificat (suprafața de 148,89 m.p.) și parțial, teren în compensare, de aceeași valoare cu terenul notificat. S-a omologat raportul de expertiză și a fost obligat intimatul să plătească apelanților suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (500 lei onorariu de avocat și 1.500 lei onorariu de expertiză).

S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut următoarele: Instanța de fond a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți, obligând pârâtul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru terenul situat în sectorul 4, în suprafață de 400,34 m.p. în favoarea reclamanților. Această soluție a avut în vedere faptul că la momentul pronunțării, conform probelor administrate în cauză, pe vechiul amplasament al terenului existau amenajări de utilitate publică, respectiv alee și trotuar, parcare amenajată, spațiu verde din jurul unui bloc de locuit și respectiv, bloc și acces, neputând fi restituit în natură.

în privința terenului, pentru care s-a formulat cerere de acordare prin compensare, tribunalul a reținut că pe acesta se află o parcare amenajată de Primăria Sectorului 4 București, fiind străbătut de rețele subterane de gaz, deci afectat de amenajări de utilitate publică și care nu poate fi acordat în natură. Singura posibilitate pentru soluționarea cererii a fost considerată acordarea despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Cu ocazia rejudecării, în apel s-a administrat proba cu înscrisuri și expertiză topografică.

În raportul de expertiză depus la dosar la 30 august 2011 și întocmit de expert O.P., s-a stabilit că pe terenul menționat în contractul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1954, în suprafață de 404 m.p., la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era edificat parțial blocul nr. X, construcție definitivă edificată cu respectarea normelor legale, iar ulterior, în anul 2008 a fost prelungită aleea de acces dintre blocul X și blocul Y, terenul intrând în domeniul public și fiind afectat de o parcare de reședință parțial pe amplasamentul fost nr. X și pe amplasamentele de la nr. X și Y. Terenul rămas liber din terenul notificat, în afara celui ocupat de blocul X și de prelungirea aleii de acces nu poate fi retrocedat datorită configurației.

Terenul solicitat inițial pentru compensare, fost nr. X, nu poate fi acordat reclamantului, deoarece este afectat de lucrări publice. Prin expertiză a fost identificat un alt teren, ce poate fi acordat în compensare, în suprafață de 404 m.p., egală cu cea din actul din 1954, și având aceeași valoare cu acesta, teren marcat prin raportul de expertiză, cu conturul A-B-C-D-A, pe acesta fiind realizată o parcare de reședință în anul 2008, ce reprezintă o lucrare provizorie, fără promovarea unei hotărâri de Consiliul Local și care cuprinde parțial din amplasamentul terenului în cauză de la nr. X, iar cea mai mare parte din amplasamentul fost la nr. X, și puțin din amplasamentul fost la nr. X, conform expertizei, terenul propus în compensare nefiind afectat de lucrări de utilitate publică și nici nu a făcut obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001.

Față de aspectele noi, apărute în cauză ca urmare a administrării unui nou raport de expertiză în apel, Curtea a apreciat ca fondate criticile formulate de apelanții reclamanți G., prin care aceștia au criticat sentința în sensul că au solicitat în compensare un alt teren și trebuia identificat în zonă un teren în compensare, cu mențiunea că pe terenul solicitat s-au efectuat lucrări de realizare a parcării în timpul soluționării cauzei, iar instanța de fond în cazul în care ar fi considerat că nici terenul solicitat inițial în compensare nu poate fi atribuit să solicite pârâtului efectuarea unei propuneri conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin actele depuse la dosar, reclamanții au făcut dovada că terenul a aparținut lui G.G., fiind expropriat și demolat în baza Decretului nr. 282 din 26 iulie 1982. Din actele de preluare a rezultat un teren de 373 m.p.

din care construit 87,49 m.p., fiind primite despăgubiri doar pentru construcție, iar nu și pentru teren. Reclamanții au formulat notificarea nr. 1370/2001 în calitate de moștenitori ai defunctului G.G., conform certificatului de moștenitor din 18 martie 1999. Prin actul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1954 autorul reclamanților a dobândit terenul identificat de expert, conform vecinătăților indicate, în suprafață de 404 m.p. și construcție, astfel încât, instanța are în vedere această suprafață, iar nu cea indicată în actul de expropriere care este mai mică - 373 m.p., reclamanții făcând dovada dreptului de proprietate. Terenul propus în compensare nu este afectat de lucrări de utilitate publică, nu a tăcut obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001, iar reclamanții au insistat în atribuirea unui teren în compensare, iar nu în acordarea despăgubirilor.

Art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu conferă posibilitatea unității deținătoare să aleagă între acordarea unui teren în compensare și acordarea despăgubirilor bănești, ci dispune obligarea acesteia la verificarea tuturor posibilităților de acordare a unor terenuri în compensare, în cazul în care cel notificat este imposibil de restituit în natură și doar în cazul în care, persoana îndreptățită optează exclusiv pentru despăgubiri sau nu este de acord cu compensarea să acorde despăgubiri bănești.

Soluția pronunțată respectă și dispozițiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 3997 din 25 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a arătat că instanța de apel, cu ocazia rejudecării, trebuie să lămurească situația terenului solicitat în compensare aflat la nr. X, precum și a împrejurării dacă intimatul deține și alte bunuri ce pot fi acordate în compensare, față de împrejurarea că acordarea unui teren în compensare este cea mai optimă și certă modalitate de despăgubire, în măsura în care acest lucru este posibil, față de condițiile actuale în care Fondul Proprietatea nu funcționează ca organism pe care se bazează sistemul de despăgubire potrivit legii speciale.

Prin adresa din 05 februarie 2009, Primăria Sectorului 4 București a arătat că pe actuală stradă a Pridvorului, a fost realizată o lucrare provizorie - parcare de reședință, fără promovarea unei hotărâri de Consiliul Local, iar în cazul în care terenul va fi restituit foștilor proprietari, instituția înțelege să dezafecteze parcarea și să predea terenul liber, aspect ce confirmă concluziile expertizei întocmită de O.P. în sensul existenței unui teren în compensare care să fie atribuit reclamanților. Curtea a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate privind admiterea acțiunii în parte, deoarece din terenul acordat prin compensare face parte și o suprafață de 148,89 m.p. din fostul amplasament al terenului notificat, restul suprafeței până la 404,14 m.p.

reprezentând teren în compensare. În baza art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat intimatul Municipiul București prin Primarul General să plătească apelanților suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General. Prin motivele de recurs se invocă incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”. În acest sens se arată că la dosarul cauzei nu se regăsește o situație juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză judiciară, în care să se stabilească apartenența terenului la domeniul public sau privat.

Mai mult, potrivit Hotărârii nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în toate cazurile entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată, de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare șj altele asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor care le administrează.

Față de amplasamentul acestor utilități, care servesc normalei folosințe a blocului de locuințe ce ocupă parțial terenul în litigiu, dar și de construcțiile vecine care deservesc comunitatea locală, nu se poate susține în mod justificat că acest teren este liber și poate fi restituit în natură. Legea nu stabilește o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează și nu acordă preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării.

Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înțelege că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entității investite cu soluționarea notificării a oportunității sale de a-și oferi bunurile ori servicii de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este dorită de solicitant sau este imposibil de asigurat potrivit legii. De asemenea, legiuitorul nu a obligat în niciun fel unitatea deținătoare de a despăgubi în acest mod persoana deposedată, nici măcar atunci când aceasta deține în patrimoniul său astfel de bunuri, ori poate asigura prestarea de servicii ce ar putea fi oferite în schimb și ca echivalent al bunurilor preluate, pentru care restituirea în natură nu poate fi asigurată, după cum nu a fost obligat nici notificatorul sa accepte, peste voința sa o astfel de modalitate reparatorie.

În speță, nu a existat o ofertă fermă din partea pârâtului de acordare de bunuri și servicii, ofertă care să aibă un obiect clar determinat ori determinabil și disponibil. Sintagma „bun disponibil” în accepțiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcții, ci reprezintă o noțiune complexă și anume faptul că bunul în cauză nu este necesar instituției respective.

Reclamanta avea obligația să depună dovezi, prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și, totodată, că se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001. Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate așa cum a fost calculată în documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare.

La dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 nu există dovezi din care să rezulte faptul dacă s-au primit sau nu despăgubiri. Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed: Prin motivele de recurs se critică, în esență, nelămurirea situației juridice a terenului în litigiu de către instanța de rejudecare și acordarea despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii ce trebuie oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluționarea notificării. În ceea ce privește situația juridică a terenului în litigiu se constată că în apel, cu ocazia rejudecării cauzei, s-au administrat probe cu înscrisuri și expertiză tehnică în specialitatea topografie-cadastru.

Prin raportul de expertiză întocmit de expert O.P., s-a stabilit că pe terenul menționat în contractul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1954 din fosta str. Intrarea Gura Ocnitei, în suprafață de 404 m.p., la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era edificat parțial blocul nr. 18 din actuala str. Pridvorului, construcție definitivă edificată cu respectarea normelor legale, iar ulterior, în anul 2008 a fost prelungită aleea de acces dintre blocul 18 și blocul 19, terenul intrând în domeniul public și fiind afectat de o parcare de reședință, parțial pe amplasamentul fost nr. 14 și pe amplasamentele de la nr. 12 și 10. Terenul rămas liber din terenul notificat, în afara celui ocupat de blocul 18 și de prelungirea aleii de acces nu poate fi retrocedat datorită configurației acestuia.

Prin decizia de casare nr. 3997 din 25 iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat ca instanța de apel, cu ocazia rejudecării, să lămurească situația terenului solicitat în compensare aflat la nr. 18 din str. Intrarea Gura Ocniței, precum și a împrejurării dacă intimatul deține și alte bunuri ce pot fi acordate în compensare, față de faptul că acordarea unui teren în compensare este cea mai optimă și certă modalitate de despăgubire, în măsura în care acest lucru este posibil, față de condițiile actuale în care Fondul Proprietatea nu funcționează ca organism pe care se bazează sistemul de despăgubire potrivit legii speciale. Instanța de apel a pronunțat o soluție în acord cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare sus-menționate.

Trebuie menționat că art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu conferă posibilitatea unității deținătoare să aleagă între acordarea unui teren în compensare și acordarea despăgubirilor bănești, ci dispune obligarea acesteia la verificarea tuturor posibilităților de acordare a unor terenuri în compensare, în cazul în care cel notificat este imposibil de restituit în natură și doar în cazul în care, persoana îndreptățită optează exclusiv pentru despăgubiri sau nu este de acord cu compensarea să acorde despăgubiri bănești. În speță, terenul propus a fi acordat în compensare intimaților reclamanți nu este afectat de lucrări de utilitate publică, nu a tăcut obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001, iar reclamanții au insistat în atribuirea unui teren în compensare, iar nu în acordarea despăgubirilor bănești.

Mai mult, potrivit adresei din 05 februarie 2009 a Primăriei Sectorului 4 București, pe actuala stradă a Pridvorului, fostă Intrarea Gura Ocniței, a fost realizată o lucrare provizorie - parcare de reședință, tară promovarea unei hotărâri de Consiliul Local, iar în cazul în care terenul va fi restituit foștilor proprietari, instituția înțelege să dezafecteze parcarea și să predea terenul liber, aspect ce confirmă concluziile expertizei întocmită în apel, în sensul existenței unui teren în compensare care poate să fie atribuit reclamanților. În ceea ce privește despăgubirile încasate, prin actele depuse la dosar, reclamanții au tăcut dovada că terenul din str. Gura Ocnitei a aparținut lui G.G., fiind expropriat și demolat în baza Decretului nr. 282 din 26 iulie 1982. Din actele de preluare a rezultat un teren de 373 m.p., din care construit 87,49 m.p., fiind primite despăgubiri doar pentru construcție, iar nu și pentru teren.

Din actele dosarului nu a rezultat că reclamanții sau ascendenți ai acestora ar fi părăsit vreodată teritoriul României sau că ar avea dublă cetățenie pentru a fi suspectați că au primit și alte despăgubiri, respectiv cele care se plătesc în baza acordurilor internaționale încheiate de țara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că intimații-reclamanți în cauză nu puteau să facă dovada unui fapt negativ (acela că nu au primit despăgubiri), revenind recurentului-pârât sarcina de a proba această susținere, respectiv, existența unor asemenea despăgubiri, ceea ce nu a tăcut în cauză. Este relevant și faptul că, în recurs, la solicitarea înaltei Curți, referitoare la cererea de probatorii formulată prin cererea de recurs, recurentul pârât a arătat expres, că renunță la probele solicitate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speță, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situația dedusă judecății, motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 747/ A din 23 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 septembrie 2012.