ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1341/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 30 septembrie 2008, reclamanții C.D., C.V., A.A., M.A., C.E., M.I. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiului București prin Primarul General, solicitând instanței constatarea refuzului nejustificat al pârâtului de a da curs notificării ce i-a fost adresată și obligarea soluționării acesteia, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 318 mp, din totalul de 500 mp, situat în București, fosta str. V, sector 4 - actualmente Bd.

CB sector 4. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 25, art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au arătat că, întrucât prin Sentința civilă nr. 3316 din 29 iunie 2007 a Judecătoriei Sectorului 4 București, rămasă definitivă și irevocabilă, li s-a respins cererea prin care solicitau reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului aparținând autorului lor C.N., de care acesta fusese expropriat în mod abuziv, s-au adresat cu notificare Primăriei Municipiului București, la data de 25 februarie 2008, pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, însă nici până în prezent notificarea formulată nu a fost soluționată.

Au mai arătat reclamanții că întreaga suprafață de teren de 500 mp, situată la adresa mai sus menționată, a aparținut autorului lor C.N., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 937 din 29 ianuarie 1954 de Notariatul de Stat București, fiind expropriată fără o justă despăgubire în baza Decretului nr. 379/1985. Întrucât o parte din terenul menționat este în prezent ocupat de construcții edilitare autorizate, prin Titlul de Proprietate nr. 19516/4 din 16 februarie 2006, emis de Prefectura Municipiului București, le-a fost restituită în natură suprafața de 182 mp rămasă liberă, pentru diferența de 318 mp adresându-se instanței de judecată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și Legii nr. 169/1997, solicitând obligarea instituțiilor competente să emită o dispoziție de reconstituire a dreptului lor de proprietate și pentru acest teren, dar pe un alt amplasament.

Acțiunea formulată în aceste condiții a fost însă respinsă de instanță, prin Sentința civilă nr. 3316 din 29 mai 2007, motivat de faptul că respectivul teren nu face obiectul Legii nr. 18/1991, întrucât este situat în intravilanul localității. Hotărârea de mai sus a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1235/R din 11 septembrie 2009 a Tribunalului București, prin respingerea recursului. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1051 din 16 iunie 2010, a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanții C.D., C.V., A.A., M.A., C.E., M.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general, a dispus repunerea reclamanților în termenul de formulare a notificării și a obligat pârâtul să emită o dispoziție motivată, în sensul acordării către reclamanți a măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 318 mp, situat în București, Bd.

CB sector 4 (fosta str. V sector 4). Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că prin Notificarea nr. 45 din 21 februarie 2008, adresată Primăriei Municipiului București, reclamanții, în calitate de succesori ai defunctului C.N., au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 318 mp, din totalul de 500 mp, reprezentând imobilul situat în București, Bd.

CB (fostă str. V). A mai reținut că, deși inițial Primăria a comunicat, prin adresa aflată la dosar, că în evidențele sale nu figurează înregistrată această notificare, potrivit actelor aflate la dosar, reclamanții au făcut dovada că Notificarea lor, nr. 45 din 21 februarie 2008, a fost trimisă Primăriei prin intermediul executorilor judecătorești, aceasta fiind înregistrată la Primărie, conform ștampilei de pe dovada de comunicare și, totodată, au făcut dovada că terenul în suprafață totală de 500 mp a aparținut autorului lor C.N., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 937 din 29 ianuarie 1954, fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului CS nr. 379 din 4 decembrie 1985. Tribunalul a mai avut în vedere că, în baza Titlului de proprietate nr. 19516 din 4 din 16 februarie 2006, emis cu respectarea art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, reclamanții au primit în proprietate suprafața de 182 mp, rămasă liberă din totalul de 500 mp, situat la adresa mai sus menționată, pentru diferența de 318 mp, adresându-se instanței de judecată, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra întregii suprafețe de teren.

Prin Sentința civilă nr. 3316 din 29 mai 2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1235/R din 11 septembrie 2009 a Tribunalului București, acțiunea reclamanților a fost respinsă, situație în care, tribunalul a apreciat că devin incidente dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut de art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

În aceste condiții, având în vedere solicitarea reclamanților din cuprinsul notificării, prima instanța a dispus repunerea lor în termenul de formulare a acesteia și, soluționând-o pe fond, a constatat, având în vedere și concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, că aceștia sunt îndreptățiți la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru diferența de 318 mp, din imobilul situat în fosta str. V sector 4 - teren ocupat în prezent de construcții edilitare autorizate. Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța de fond l-a obligat pe pârât la 800 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinței civile nr. 1051 din 16 iunie 2010, pronunțata de Tribunalul București, secția a III-a civilă, au declarat apel reclamanții, solicitând instanței de apel ca, în temeiul caracterului devolutiv al apelului, examinând cauza sub toate aspectele, să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să dispună admiterea cererii de apel, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în tot a cererii introductive de instanța și, în consecință, să stabilească la valoarea de 280.375 RON întinderea despăgubirilor ce li se cuvin, pentru imobilul-teren în suprafață de 318 mp, ce nu poate fi restituit în natură, situat la adresa din fosta stradă V, sector 4 (actualmente, Bd. CB), în conformitate cu expertiza tehnică judiciară omologată în cauză.

Împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, a declarat apel și pârâtul Municipiului București prin Primarul General, considerând că este netemeinică și nelegală, deoarece prima instanță a analizat în mod greșit probatoriul administrat în cauză și a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Prin Decizia nr. 29A din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, ambele apeluri, au fost respinse ca nefondate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la apelul reclamanților s-a arătat că prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, stabilesc o competență exclusivă în cadrul stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii, în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Chiar dacă instanța, potrivit celor statuate prin Decizia de îndrumare nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, poate să hotărască cu privire la notificarea care nu a fost soluționată în mod favorabil, pe calea procedurii administrative, de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aceasta nu poate stabili în cadrul judecății și cuantumul valoric al despăgubirilor, ce urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Nu s-a primit nici susținerea privitoare la competența instanței de judecată sub acest aspect, față de practica CEDO, care a constatat că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin intermediul Fondului Proprietatea, nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, și implicit procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cât timp legislația aplicabilă, mai sus menționată, nu este susceptibilă de interpretare și se prezumă că Statul Român, care s-a obligat prin legislația pe care el însuși a adoptat-o, a acționat cu maximă diligență. Nu a fost primită nici susținerea apelanților-reclamanți, privitoare la faptul că, la soluționarea cauzei trebuie constatată incidența dispozițiilor Deciziei nr. 1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, deoarece acestea au aplicabilitate doar în ceea ce privește notificările soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Apelul declarat de pârât s-a reținut ca nefondat, Curtea de Apel București apreciind că, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd că, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

Acțiunea reclamanților, prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 18/1991, reconstituirea dreptului lor de proprietate și pentru diferența de 318 mp, din totalul de 500 mp, a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 3316 din 29 mai 2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1235/R din 11 septembrie 2009 a Tribunalului București, iar din actele dosarului pricinii, a rezultat că reclamanții au formulat și trimis Primăriei notificarea lor, prin intermediul executorilor judecătorești, aceasta fiind înregistrată sub nr. 45 din 21 februarie 2008. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamanții cât și pârâtul. Reclamanții C.D., C.V., A.A., M.A., C.E. și M.I., în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul stabilirii întinderii despăgubirilor ce li se cuvin pentru imobilul teren, în suprafață de 318 mp, ce nu poate fi restituit în natură, situat la adresa din fosta stradă V, sector 4 (actualmente, Bd. CB) la valoarea de 280.375 RON, în conformitate cu expertiza tehnică judiciară omologată în cauză de instanța fondului. În susținerea motivelor de recurs, reclamanții au arătat în esență, că instanța putea și avea competența să stabilească întinderea despăgubirilor cuvenite acestora la valoarea stabilită prin concluziile raportului de expertiză omologat, în spiritul și litera celor statuate prin Decizia de îndrumare nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Au mai arătat că, prin reluarea procedurilor cu caracter administrativ se contravine principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că instanța de apel trebuia să aibă în vedere Dispoziția nr. 1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în raport de care titlul de despăgubire se emite în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-au stabilit măsurile reparatorii prin echivalent, în cuantumul prevăzut de aceasta. Pârâtul Municipiul București prin Primarul General invocând același temei legal, respectiv dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea este pronunțată cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru care sancțiunea prevăzută este decăderea din dreptul de a mai solicita în instanță măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Cu privire la posibilitatea de repunere în termenul de decădere, a arătat că sunt aplicabile dispozițiile generale întrucât cele speciale sunt de strictă interpretare și aplicare. A mai arătat că, indiferent dacă obiectul dreptului de proprietate intră sub incidența legilor funciare sau speciale, cererea reclamanților nu echivalează cu o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, care nici nu era în vigoare la acel moment. Fiind formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, cererea urma să fie soluționată în concordanță cu prevederile acestei legi, neputându-se solicita o recalificare a temeiului juridic al cererii de către autoritatea publică din oficiu.

În final, a susținut că “dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante” Analizând cele două recursuri, prin prisma criticilor formulate, se constată că recursul reclamanților este nefondat, iar recursul pârâtului este nul. Cu privire la recursul reclamanților. În esență, recurenții reclamanți au considerat că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât instanța avea competența să stabilească nu numai dreptul ci și cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de măsuri reparatorii, de 280.375 RON, așa cum rezultă din expertiza judiciară efectuată la instanța de fond.

Se constată că, în urma respingerii cererii reclamanților de reconstituire a dreptului de proprietate asupra imobilului deținut de autorul său C.N. prin Sentința civilă nr. 3316 din 29 mai 2007, pronunțată de Judecătoria sector 4 București, rămasă definitivă și irevocabilă, aceștia s-au adresat cu notificare Primăriei Municipiului București, în raport de dispozițiile art. 46 alin. (3) coroborat cu art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, solicitând acordarea de măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru diferența de 318 mp, teren din totalul de 500 mp, situat în București, str. V sector 4, actualmente CB.

Neprimind un răspuns de la entitatea notificată, timp de 7 luni, reclamanții s-au adresat instanței pentru soluționarea cererii lor, la data de 30 septembrie 2008. Reținând incidența dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta să emită o dispoziție motivată, în sensul acordării de măsuri reparatorii, în echivalent, pentru suprafața de 318 mp, în prezent, ocupată de construcții edilitare autorizate. Această soluție a fost menținută de instanța de apel, în raport de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul desemnat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmând ca, în baza raportului întocmit de evaluator, să se emită decizia ce reprezintă titlul de despăgubire.

Verificând legalitatea deciziei recurate se constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente cauzei. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și (7) ale textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație pentru competența instanței civile, atrase în contextul promovării unei contestații, fie în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziție motivată), fie pentru sancționarea refuzului nejustificat de soluționare a notificării (ca în speță), în aplicarea efectelor Deciziei nr. XX/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii: 1. cea prevăzută de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară și 2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire.

În sensul acestei interpretări a fost pronunțată și Decizia nr. LII/2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat: „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005". Per a contrario, deciziile sau dispozițiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de față, întrucât recurenților-reclamanți, de la momentul pronunțării deciziei recurate în prezenta pricină li s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri, respectiv, la 1 februarie 2011. Precizarea este necesară, întrucât anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dispozițiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în vigoare) prevedeau obligația unității deținătoare, care constata imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma despăgubirilor bănești, aspect care intra în competența instanței civile, astfel încât era posibilă,

fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în cadrul contestației împotriva dispoziției sau deciziei motivate conținând o atare propunere, fie chiar să le stabilească instanța însăși, în cadrul unei acțiuni de sancționare a refuzului nejustificat de a se emite decizia sau dispoziția. Or, la acest moment, în acord cu cele anterior expuse, și având în vedere datele speței, instanța civilă sancționează refuzul nejustificat de emitere a dispoziției, soluționând direct pretențiile formulate prin notificare, astfel că, verifică și stabilește calitatea de persoană îndreptățită și identifică tipul de măsuri reparatorii incidente situației reținute, ceea ce instanța de apel a realizat, prin confirmarea sentinței atacate, sens în care s-a dat și dezlegarea obligatorie prin Decizia nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți.

Nefondată este și critica referitoare la încălcarea termenului rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin reluarea procedurilor cu caracter administrativ.

Se poate constata însă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 30 septembrie 2008, ceea ce constituie o circumstanță deloc neglijabilă în conturarea conduitei reclamanților, criteriu care, alături de conduita autorităților, mizei procesului și complexității cauzei, în jurisprudența Curții Europene, constituie criteriile de apreciere a duratei rezonabile a unei proceduri, jurisprudența creată în analiza încălcărilor privind durata excesivă a procedurilor judiciare; or, recurenții reclamanți aveau posibilitatea formulării unei acțiuni direct în instanță împotriva refuzului intimatului de a adopta conduita prescrisă de lege, imediat ce a expirat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată (fost art. 23 alin. (1)). Față de cele menționate, în mod legal instanța de apel nu a reținut nici incidența dispozițiilor Deciziei nr. 1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care a prevăzut că „în situația în care cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă, titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul prevăzut de aceasta”,

deoarece s-a considerat că acestea au aplicabilitate doar în ceea ce privește notificările soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Referitor la recursul pârâtului. Față de situația de fapt și de drept, reținută, se constată că, deși pârâtul formulează critici invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea acestora, susține că reclamanții trebuiau decăzuți din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, întrucât termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu a fost respectat, că cererea reclamanților nu echivalează cu o notificare formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar la momentul apariției legii, aceasta nici nu exista. Potrivit art. 302 1 lit. a) C. proc.

civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod, prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În speță, deși pârâtul invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea acestui motiv invocă dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de care susține decăderea reclamanților din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii, fără însă a se referi la dispozițiile art. 46 alin. (3) din aceeași lege, în raport de care soluția pronunțată de instanța de fond, a fost menținută în apel. Succesiunea de afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată într-un alt caz de modificare sau de casare prevăzut de art. 304 C. proc.

civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs. În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci se expun chiar situații de fapt fără nici o legătură cu considerentele deciziei recurate. Simpla enunțare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a motiva în ce mod prin soluția pronunțată a fost încălcat dreptul pârâtului la un proces echitabil, nu este suficient pentru a putea influența declanșarea controlul de legalitate în recurs. Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul pârâtului este nul. Prin urmare, față de cele menționate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanților va fi respins ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi constatat nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.D., C.V., A.A., M.A., C.E. și M.I. împotriva Deciziei nr. 29A din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva aceleași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 februarie 2012. Procesat de GGC - LM