ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1341/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1341/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 30 septembrie 2008,

reclamanții C.D., C.V., A.A., M.A., C.E., M.I. au chemat în judecată pe pârâtul

Municipiului București prin Primarul General, solicitând instanței constatarea

refuzului nejustificat al pârâtului de a da curs notificării ce i-a fost

adresată și obligarea soluționării acesteia, în sensul acordării de măsuri

reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de 318 mp, din totalul de

500 mp, situat în București, fosta str. V, sector 4 - actualmente Bd. CB sector

4.

În motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 25, art. 46 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, reclamanții au arătat că, întrucât prin Sentința civilă nr.

3316 din 29 iunie 2007 a Judecătoriei Sectorului 4 București, rămasă definitivă

și irevocabilă, li s-a respins cererea prin care solicitau reconstituirea

dreptului de proprietate asupra imobilului aparținând autorului lor C.N., de

care acesta fusese expropriat în mod abuziv, s-au adresat cu notificare

Primăriei Municipiului București, la data de 25 februarie 2008, pentru

obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, însă nici până în prezent

notificarea formulată nu a fost soluționată.

Au mai arătat

reclamanții că întreaga suprafață de teren de 500 mp, situată la adresa mai sus

menționată, a aparținut autorului lor C.N., în baza actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 937 din 29 ianuarie 1954 de Notariatul

de Stat București, fiind expropriată fără o justă despăgubire în baza

Decretului nr. 379/1985.

Întrucât o parte din

terenul menționat este în prezent ocupat de construcții edilitare autorizate,

prin Titlul de Proprietate nr. 19516/4 din 16 februarie 2006, emis de

Prefectura Municipiului București, le-a fost restituită în natură suprafața de

182 mp rămasă liberă, pentru diferența de 318 mp adresându-se instanței de

judecată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1/2000 și Legii

nr. 169/1997, solicitând obligarea instituțiilor competente să emită o

dispoziție de reconstituire a dreptului lor de proprietate și pentru acest

teren, dar pe un alt amplasament.

Acțiunea formulată în

aceste condiții a fost însă respinsă de instanță, prin Sentința civilă nr. 3316

din 29 mai 2007, motivat de faptul că respectivul teren nu face obiectul Legii

nr. 18/1991, întrucât este situat în intravilanul localității. Hotărârea de mai

sus a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1235/R din 11 septembrie 2009 a

Tribunalului București, prin respingerea recursului.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1051 din 16 iunie 2010, a admis

acțiunea precizată, formulată de reclamanții C.D., C.V., A.A., M.A., C.E.,

M.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primarul general,

a dispus repunerea reclamanților în termenul de formulare a notificării și a

obligat pârâtul să emită o dispoziție motivată, în sensul acordării către

reclamanți a măsurilor reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafață de

318 mp, situat în București, Bd. CB sector 4 (fosta str. V sector 4).

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a constatat că prin Notificarea nr. 45 din 21 februarie 2008,

adresată Primăriei Municipiului București, reclamanții, în calitate de

succesori ai defunctului C.N., au solicitat acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru terenul în suprafață de 318 mp, din totalul de 500 mp,

reprezentând imobilul situat în București, Bd. CB (fostă str. V).

A mai reținut că,

deși inițial Primăria a comunicat, prin adresa aflată la dosar, că în

evidențele sale nu figurează înregistrată această notificare, potrivit actelor

aflate la dosar, reclamanții au făcut dovada că Notificarea lor, nr. 45 din 21

februarie 2008, a fost trimisă Primăriei prin intermediul executorilor

judecătorești, aceasta fiind înregistrată la Primărie, conform ștampilei de pe

dovada de comunicare și, totodată, au făcut dovada că terenul în suprafață

totală de 500 mp a aparținut autorului lor C.N., în baza actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 937 din 29 ianuarie 1954, fiind trecut

în proprietatea statului în baza Decretului CS nr. 379 din 4 decembrie 1985.

Tribunalul a mai avut

în vedere că, în baza Titlului de proprietate nr. 19516 din 4 din 16 februarie

2006, emis cu respectarea art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, reclamanții

au primit în proprietate suprafața de 182 mp, rămasă liberă din totalul de 500

mp, situat la adresa mai sus menționată, pentru diferența de 318 mp,

adresându-se instanței de judecată, în temeiul Legii nr. 18/1991, pentru

reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra întregii suprafețe de teren.

Prin Sentința civilă

nr. 3316 din 29 mai 2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1235/R din

11 septembrie 2009 a Tribunalului București, acțiunea reclamanților a fost

respinsă, situație în care, tribunalul a apreciat că devin incidente dispozițiile

art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că în cazul în care

persoanei îndreptățite i s-a respins prin hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă acțiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat,

termenul de notificare prevăzut de art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii

definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

În aceste condiții,

având în vedere solicitarea reclamanților din cuprinsul notificării, prima

instanța a dispus repunerea lor în termenul de formulare a acesteia și,

soluționând-o pe fond, a constatat, având în vedere și concluziile raportului

de expertiză tehnică efectuat în cauză, că aceștia sunt îndreptățiți la

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru diferența de 318 mp, din

imobilul situat în fosta str. V sector 4 - teren ocupat în prezent de

construcții edilitare autorizate.

Având în vedere

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța de fond l-a obligat pe pârât la

800 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1051 din 16 iunie 2010, pronunțata de Tribunalul București, secția a

III-a civilă, au declarat apel reclamanții, solicitând instanței de apel ca, în

temeiul caracterului devolutiv al apelului, examinând cauza sub toate

aspectele, să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să dispună admiterea

cererii de apel, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii

în tot a cererii introductive de instanța și, în consecință, să stabilească la

valoarea de 280.375 RON întinderea despăgubirilor ce li se cuvin, pentru

imobilul-teren în suprafață de 318 mp, ce nu poate fi restituit în natură,

situat la adresa din fosta stradă V, sector 4 (actualmente, Bd. CB), în

conformitate cu expertiza tehnică judiciară omologată în cauză.

Împotriva sentinței

pronunțate de instanța de fond, a declarat apel și pârâtul Municipiului

București prin Primarul General, considerând că este netemeinică și nelegală,

deoarece prima instanță a analizat în mod greșit probatoriul administrat în

cauză și a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 22 din Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin Decizia nr. 29A

din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, ambele apeluri, au fost respinse ca

nefondate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu privire la apelul

reclamanților s-a arătat că prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, stabilesc o competență exclusivă în cadrul stabilirii cuantumului

măsurilor reparatorii, în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Chiar dacă instanța,

potrivit celor statuate prin Decizia de îndrumare nr. XX din 19 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, poate să hotărască cu privire la

notificarea care nu a fost soluționată în mod favorabil, pe calea procedurii

administrative, de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, aceasta nu

poate stabili în cadrul judecății și cuantumul valoric al despăgubirilor, ce

urmează a fi acordate de Comisia Centrală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Nu s-a primit nici

susținerea privitoare la competența instanței de judecată sub acest aspect,

față de practica CEDO, care a constatat că procedura prevăzută de Legea nr.

247/2005 prin intermediul Fondului Proprietatea, nu funcționează în prezent de

o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, și implicit

procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor, cât timp legislația

aplicabilă, mai sus menționată, nu este susceptibilă de interpretare și se

prezumă că Statul Român, care s-a obligat prin legislația pe care el însuși a

adoptat-o, a acționat cu maximă diligență.

Nu a fost primită

nici susținerea apelanților-reclamanți, privitoare la faptul că, la

soluționarea cauzei trebuie constatată incidența dispozițiilor Deciziei nr.

1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

deoarece acestea au aplicabilitate doar în ceea ce privește notificările

soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Apelul declarat de

pârât s-a reținut ca nefondat, Curtea de Apel București apreciind că, în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care prevăd

că, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins, prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea în

natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut de art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, curge de la data rămânerii definitive și irevocabile

a hotărârii judecătorești.

Acțiunea

reclamanților, prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 18/1991,

reconstituirea dreptului lor de proprietate și pentru diferența de 318 mp, din

totalul de 500 mp, a fost respinsă prin Sentința civilă nr. 3316 din 29 mai

2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1235/R din 11 septembrie 2009

a Tribunalului București, iar din actele dosarului pricinii, a rezultat că

reclamanții au formulat și trimis Primăriei notificarea lor, prin intermediul

executorilor judecătorești, aceasta fiind înregistrată sub nr. 45 din 21

februarie 2008.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel au declarat recurs atât reclamanții cât și

pârâtul.

Reclamanții C.D.,

C.V., A.A., M.A., C.E. și M.I., în considerarea dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a

hotărârii recurate, în sensul stabilirii întinderii despăgubirilor ce li se

cuvin pentru imobilul teren, în suprafață de 318 mp, ce nu poate fi restituit

în natură, situat la adresa din fosta stradă V, sector 4 (actualmente, Bd. CB)

la valoarea de 280.375 RON, în conformitate cu expertiza tehnică judiciară

omologată în cauză de instanța fondului.

În susținerea

motivelor de recurs, reclamanții au arătat în esență, că instanța putea și avea

competența să stabilească întinderea despăgubirilor cuvenite acestora la

valoarea stabilită prin concluziile raportului de expertiză omologat, în

spiritul și litera celor statuate prin Decizia de îndrumare nr. XX/2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Au mai arătat că,

prin reluarea procedurilor cu caracter administrativ se contravine principiului

soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că instanța de apel trebuia să aibă

în vedere Dispoziția nr. 1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, în raport de care titlul de despăgubire se emite în

baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, prin care s-au stabilit

măsurile reparatorii prin echivalent, în cuantumul prevăzut de aceasta.

Pârâtul Municipiul

București prin Primarul General invocând același temei legal, respectiv

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea este

pronunțată cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, pentru care sancțiunea prevăzută este decăderea din dreptul de a

mai solicita în instanță măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Cu privire la

posibilitatea de repunere în termenul de decădere, a arătat că sunt aplicabile

dispozițiile generale întrucât cele speciale sunt de strictă interpretare și

aplicare.

A mai arătat că,

indiferent dacă obiectul dreptului de proprietate intră sub incidența legilor

funciare sau speciale, cererea reclamanților nu echivalează cu o notificare

formulată în baza Legii nr. 10/2001, care nici nu era în vigoare la acel

moment. Fiind formulată în temeiul Legii nr. 18/1991, cererea urma să fie

soluționată în concordanță cu prevederile acestei legi, neputându-se solicita o

recalificare a temeiului juridic al cererii de către autoritatea publică din

oficiu.

În final, a susținut

că “dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia,

care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor

contractante”

Analizând cele două

recursuri, prin prisma criticilor formulate, se constată că recursul

reclamanților este nefondat, iar recursul pârâtului este nul.

Cu privire la

recursul reclamanților.

În esență, recurenții

reclamanți au considerat că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât

instanța avea competența să stabilească nu numai dreptul ci și cuantumul

despăgubirilor acordate cu titlu de măsuri reparatorii, de 280.375 RON, așa cum

rezultă din expertiza judiciară efectuată la instanța de fond.

Se constată că, în

urma respingerii cererii reclamanților de reconstituire a dreptului de

proprietate asupra imobilului deținut de autorul său C.N. prin Sentința civilă

nr. 3316 din 29 mai 2007, pronunțată de Judecătoria sector 4 București, rămasă

definitivă și irevocabilă, aceștia s-au adresat cu notificare Primăriei

Municipiului București, în raport de dispozițiile art. 46 alin. (3) coroborat

cu art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, solicitând acordarea de măsuri

reparatorii în natură sau în echivalent pentru diferența de 318 mp, teren din

totalul de 500 mp, situat în București, str. V sector 4, actualmente CB.

Neprimind un răspuns

de la entitatea notificată, timp de 7 luni, reclamanții s-au adresat instanței

pentru soluționarea cererii lor, la data de 30 septembrie 2008.

Reținând incidența

dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a admis

acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâta să emită o dispoziție

motivată, în sensul acordării de măsuri reparatorii, în echivalent, pentru

suprafața de 318 mp, în prezent, ocupată de construcții edilitare autorizate.

Această soluție a fost menținută de instanța de apel, în raport de dispozițiile

art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora,

stabilirea cuantumului despăgubirilor se face de către evaluatorul desemnat de

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmând ca, în baza

raportului întocmit de evaluator, să se emită decizia ce reprezintă titlul de

despăgubire.

Verificând

legalitatea deciziei recurate se constată că hotărârea instanței de apel a fost

pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor

consta în despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) și (7) ale textului de lege

invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de

Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea

deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Adoptarea Legii nr.

247/2005 nu este lipsită de semnificație pentru competența instanței civile,

atrase în contextul promovării unei contestații, fie în condițiile art. 26 din

Legea nr. 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziție motivată), fie pentru sancționarea

refuzului nejustificat de soluționare a notificării (ca în speță), în aplicarea

efectelor Deciziei nr. XX/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea

acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin

echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal

obligatorii:

Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea

de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii

prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și

alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii), îl

reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a

despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară și

sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în

condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în

titluri de despăgubire.

În sensul acestei

interpretări a fost pronunțată și Decizia nr. LII/2007 de către Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat: „Prevederile

cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate

în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005".

Per a contrario,

deciziile sau dispozițiile emise ulterior adoptării Legii nr. 247/2005 sunt

supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de față, întrucât

recurenților-reclamanți, de la momentul pronunțării deciziei recurate în

prezenta pricină li s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană

îndreptățită la despăgubiri, respectiv, la 1 februarie 2011.

Precizarea este

necesară, întrucât anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.

247/2005, dispozițiile de drept material din art. 24 (în redactarea atunci în

vigoare) prevedeau obligația unității deținătoare, care constata

imposibilitatea restituirii în natură, de a face ofertă de restituire sub forma

despăgubirilor bănești, aspect care intra în competența instanței civile,

astfel încât era posibilă, fie cenzurarea cuantumului efectiv al acestora în

cadrul contestației împotriva dispoziției sau deciziei motivate conținând o

atare propunere, fie chiar să le stabilească instanța însăși, în cadrul unei

acțiuni de sancționare a refuzului nejustificat de a se emite decizia sau

dispoziția.

Or, la acest moment,

în acord cu cele anterior expuse, și având în vedere datele speței, instanța

civilă sancționează refuzul nejustificat de emitere a dispoziției, soluționând

direct pretențiile formulate prin notificare, astfel că, verifică și stabilește

calitatea de persoană îndreptățită și identifică tipul de măsuri reparatorii

incidente situației reținute, ceea ce instanța de apel a realizat, prin

confirmarea sentinței atacate, sens în care s-a dat și dezlegarea obligatorie

prin Decizia nr. XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți.

Nefondată este și

critica referitoare la încălcarea termenului rezonabil, consacrat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin reluarea procedurilor cu

caracter administrativ.

Se poate constata

însă, că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 30 septembrie 2008,

ceea ce constituie o circumstanță deloc neglijabilă în conturarea conduitei

reclamanților, criteriu care, alături de conduita autorităților, mizei

procesului și complexității cauzei, în jurisprudența Curții Europene,

constituie criteriile de apreciere a duratei rezonabile a unei proceduri,

jurisprudența creată în analiza încălcărilor privind durata excesivă a

procedurilor judiciare; or, recurenții reclamanți aveau posibilitatea

formulării unei acțiuni direct în instanță împotriva refuzului intimatului de a

adopta conduita prescrisă de lege, imediat ce a expirat termenul de 60 de zile

prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată și republicată

(fost art. 23 alin. (1)).

Față de cele

menționate, în mod legal instanța de apel nu a reținut nici incidența

dispozițiilor Deciziei nr. 1651 din 13 martie 2008 a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, care a prevăzut că „în situația în care cuantumul

măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 10/2001, a fost

stabilit printr-o hotărâre judecătorească, rămasă definitivă și irevocabilă,

titlul de despăgubire se va emite în baza respectivei hotărâri, în cuantumul

prevăzut de aceasta”, deoarece s-a considerat că acestea au aplicabilitate doar

în ceea ce privește notificările soluționate până la data intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005.

Referitor la recursul

pârâtului.

Față de situația de

fapt și de drept, reținută, se constată că, deși pârâtul formulează critici

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea acestora,

susține că reclamanții trebuiau decăzuți din dreptul de a mai solicita măsuri

reparatorii, întrucât termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

nu a fost respectat, că cererea reclamanților nu echivalează cu o notificare

formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar la momentul apariției legii, aceasta

nici nu exista.

Potrivit art. 302

1

lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ

de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din același cod,

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu

excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică.

Din economia textelor

legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și

motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să

se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în

măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în

cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C.

proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

În speță, deși

pârâtul invocă în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

susținerea acestui motiv invocă dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în raport de care susține decăderea reclamanților din dreptul de a mai

solicita măsuri reparatorii, fără însă a se referi la dispozițiile art. 46

alin. (3) din aceeași lege, în raport de care soluția pronunțată de instanța de

fond, a fost menținută în apel.

Succesiunea de

afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de

vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo

critică susceptibilă de a fi încadrată într-un alt caz de modificare sau de

casare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să se poată

exercita controlul judiciar în recurs.

În cererea de recurs

nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt

motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci se expun chiar situații de

fapt fără nici o legătură cu considerentele deciziei recurate.

Simpla enunțare a

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a motiva în ce mod

prin soluția pronunțată a fost încălcat dreptul pârâtului la un proces

echitabil, nu este suficient pentru a putea influența declanșarea controlul de

legalitate în recurs.

Pentru considerentele

arătate, constatând și că în speță nu sunt date motive de ordine publică,

Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul pârâtului este nul.

Prin urmare, față de

cele menționate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul reclamanților va fi respins ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi

constatat nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții C.D., C.V., A.A., M.A., C.E. și M.I. împotriva

Deciziei nr. 29A din 1 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Municipiul București împotriva aceleași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2012.

Procesat de GGC - LM