ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4913/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4913/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 21

ianuarie 2009, reclamanții O.C. și O.V., au solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul

General, să se constate că au fost expropriați, fără a exista o declarație de

utilitate publică și fără o prealabilă și dreaptă despăgubire, precum și

obligarea pârâților de a-i despăgubi cu privire la suprafața de teren de 288

mp, cuprinsă în titlul de proprietate din 25 octombrie 1999 emis de Prefectura

Municipiului București, la valoarea de piață la data efectuării expertizei.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Reclamanții și-au

completat acțiunea, solicitând să se pronunțe o hotărâre care, suplimentar față

de capetele de cerere din acțiunea inițială, să dispună obligarea pârâților de

a-i despăgubi cu privire la construcția și anexele acesteia edificate de

autorii reclamanților, în calitate de constructori de bună-credință, conform

Sentinței civile nr. 3668 din 16 octombrie 1986 pronunțată de Judecătoria

sector 5, la valoarea de piață la data efectuării expertizei.

Prin Sentința civilă

nr. 931 din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, constatându-se că

reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru terenul în

suprafață de 288 mp situat în București, fosta adresă, str. P., sector 5, fiind

emis titlul de proprietate nr. 6424/5/1999 de către Prefectura Municipiului

București.

Prin Decizia civilă

nr. 555 R din 27 martie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a

fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Subcomisia de Aplicare a Legii

Fondului Funciar din cadrul Primăriei sectorului 5 și s-a modificat Sentința

civilă nr. 6963 din 24 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 5, în sensul că

s-a respins cererea ca neîntemeiată, prin aceeași hotărâre fiind respins ca

nefondat recursul declarat de reclamanții O.C. și O.V., în contradictoriu cu

pârâta Subcomisia de Aplicare a Legii fondului funciar din cadrul Primăriei

sectorului 5.

Instanța de fond a

reținut că, potrivit considerentelor acestei decizii civile, punerea în posesie

a reclamanților asupra terenului de 288 m.p., în legătură cu care li s-a

reconstituit dreptul de proprietate, nu s-a putut realiza deoarece actele ce au

stat la baza emiterii acestui titlu privesc actuala adresă, str. P., fosta

stradă M., fiind desființată.

Conform raportului de

expertiză efectuat în cauză, amplasamentul terenului reconstituit corespunde

domeniului public, condiție în care reclamanții au dedus judecății cererea

îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate publică - Municipiul

București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestora la despăgubiri, corelative valorii de circulație a terenului

cuprins în titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991.

S-a apreciat de către

instanța de fond, că acțiunea este neîntemeiată, având în vedere că reclamanții

au la dispoziție acțiunile reglementate de legea fondului funciar, întrucât

terenul în litigiu intră în domeniul de aplicație a acestei legi.

În ce privește

cererea completatoare - plata de despăgubiri pentru construcția demolată - s-a

constatat că, reclamantul însuși a menționat că a primit despăgubiri pentru

construcția demolată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, care au susținut caracterul nelegal și

netemeinic al soluției tribunalului.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă a pronunțat Decizia nr. 407/A din 12 aprilie

2011, prin care a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța a reținut că, asupra erorii materiale relative la numărul

poștal al imobilului în litigiu s-a statuat prin Decizia nr. 555 R din 27

martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și că,

ținând seama de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, situația

amplasării imobilului ce face obiectul acțiunii, nu mai poate fi repusă în

discuție în actualul cadru procesual, întrucât ar contraveni principiului

conform căruia o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de putere de

lucru judecat.

S-a reținut totodată,

că reclamanții au solicitat, prin acțiunea completată, obligarea pârâților să-i

despăgubească cu privire la construcția și anexele acesteia, edificate de

autorii lor, în calitate de constructori de bună-credință, conform Sentinței

nr. 3668 din 16 octombrie 1986 a Judecătoriei sectorului 5, la valoarea de

piață la data efectuării expertizei.

Or, potrivit titlului

de proprietate din 25 octombrie 1999 emis de Prefectura Municipiului București,

terenul situat în București - fosta adresă str. P., sector 5, în suprafață de

288 mp trece, în indiviziune, în proprietatea lui O.C. și O.V., prin Ordinul

Prefectului nr. 1239 din 21 octombrie 1999 conform art. 36 alin. (5) din Legea

nr. 19/1991 republicată, dar reclamanții nu au fost puși în posesie întrucât

s-a constatat că terenul este afectat parțial de alee de circulație auto și

pietonală.

Prin Decizia civilă

nr. 555 R din 27 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, a fost respinsă irevocabil acțiunea prin care O.C. și O.V. au solicitat

obligarea Subcomisiei de Aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei

sector 5 să le elibereze proces-verbal de punere în posesie pentru terenul de

288 mp.

S-a reținut că prin

aceeași hotărâre s-a statuat cu putere de lucru judecat și asupra erorii

materiale în ce privește numărul poștal al imobilului, în sensul că terenul

situat în București, str. P., sectorul 5 a fost identificat ca având o

suprafață de 284 m.p, iar la "(...) momentul emiterii titlului de proprietate,

s-a produs o eroare materială privind numărul poștal, deoarece numărul 40

exista deja pe strada P., neținându-se seama de schimbările numerelor poștale,

în condițiile în care imobilul creat din fosta stradă M. a primit tot numărul

40 pe str. P.".

Prin urmare, s-a

constatat că nu se poate dispune punerea în posesie a reclamanților pe terenul

situat în București, fosta adresă str. P., sector 5, câtă vreme titlul a fost

emis având în vedere adresa din str. P. (actual) nr. 40, sector 5.

La fond s-a efectuat

o expertiză, având ca obiectiv identificarea amplasamentului terenului din str.

P., sectorul 5 și s-a constatat că "terenul situat în str. P., sectorul 5

București este o parte din fosta stradă M. care s-a desființat ca urmare a

sistematizării zonei", iar pe acest teren Primăria sectorului 5 a amplasat

un garaj și o alee pe o suprafață de 90 m.p, în considerarea situației juridice

a acestui teren ca aparținând domeniului public.

Curtea a înlăturat

apărările reclamanților în sensul că, potrivit titlului de proprietate emis, ar

fi avut o speranță legitimă, reținând că aceștia beneficiază de acțiunile

prevăzute de Legea nr. 18/1991, prin care este reglementată procedura emiterii

titlurilor de proprietate, procedură care însă, nu a fost urmată de către apelanți,

pentru a remedia neconcordanța dintre titlul de proprietate și documentația de

identificare a terenului în suprafață de 288 mp.

S-a apreciat că

reclamanții nu pot pretinde că această situație echivalează cu o expropriere a

lor de terenul de 288 mp, câtă vreme nu au făcut dovada că terenul pentru care

a fost emis titlul de proprietate a fost expropriat pentru cauză de utilitate

publică în condițiile Legii nr. 33/1994.

Cum reclamanții nu au

demonstrat că dețin un bun sau au o speranță legitimă conform jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, apelul a fost respins ca nefondat.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamanți, care au susținut nelegalitatea acesteia

sub următoarele aspecte:

- Au fost încălcate

disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a considerat

greșit, la fel ca prima instanță a fondului, că titlul de proprietate emis

vizează un amplasament greșit "care nu corespunde vechiului amplasament,

al terenului deținut de autorul reclamanților".

În realitate, vechiul

amplasament a fost identificat prin expertiza efectuată, stabilindu-se că

terenul se află în prelungirea suprafeței situate la nr. poștal 40 A, ce are

deschiderea spre strada P.

Dacă instanțele de

fond ar fi apreciat corect probele administrate, ar fi observat că

identificarea a fost corect efectuată și că elementele cuprinse în cadrul

adresei emise de Primăria Municipiului București - Serviciul de Nomenclatură

Urbană corespund întrutotul, dar această adresă nu a fost luată în considerare

de nicio instanță.

Instanțele nu au cum

să contrazică două expertize tehnice privind identificarea terenului pentru că,

atunci când sunt identificate contradicții, au posibilitatea să dispună

efectuarea unei alte expertize.

- Au fost încălcate

disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a considerat

eronat că există putere de lucru judecat.

Or, în speță nu

există putere de lucru judecat întrucât sunt temeiuri juridice diferite în cele

două acțiuni.

- S-au încălcat disp.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel considerând eronat că

reclamanții n-au urmat procedura emiterii titlurilor de proprietate, în

condițiile în care aceștia dețin deja un titlu de proprietate și un teren,

identificat prin coroborarea planurilor vechi cu cele noi.

În speță, este vorba

despre o expropriere indirectă iar prin hotărârea pronunțată de instanța de

apel și de o denegare de dreptate.

Astfel, reclamanții

au un titlu de proprietate nedesființat, dar cu toate acestea, dreptul lor este

lipsit de conținut deoarece nu au posibilitatea de a se folosi de teren

întrucât pe acesta au fost construite alei de circulație auto și pietonale.

- De asemenea,

recurenții au făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (cauza Viașu c. României, Păduraru c. României, Scordino c. Italiei)

susținând că imposibilitatea folosirii terenului, în lipsa acordării oricărei

despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea

bunului lor.

În același sens,

respectiv că o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se

justifică fără plata unei indemnizări, a decis Curtea în cauza Sporrong et

Lonnroth c. Suediei, precum și că, acțiunile care au ca obiect plata

indemnizației exproprierii sunt imprescriptibile (cauza Yagtzilar c. Greciei).

- Au fost nesocotite

disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și prin aceea că instanța de apel nu s-a

pronunțat pe critica vizând inexistența renunțării la un capăt de cerere

privind construcția.

Astfel, în ce

privește indemnizația de expropriere solicitată pentru construcție, trebuia

avut în vedere că nu există o cerere de renunțare din partea reclamanților

întrucât aceștia nu au fost prezenți în ședința de judecată și nu au formulat o

asemenea solicitare.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat potrivit

următoarelor considerente:

- Invocând incidența

disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanții dezvoltă argumente care nu se

pot subsuma acestui motiv de recurs ce reglementează situația în care instanța

a denaturat actul juridic dedus judecății în înțelesul său material (de

negotium iuris), ale cărui clauze sunt clare și neîndoielnice.

Fiind în confuzie și

în eroare asupra conținutului acestui motiv de modificare, recurenții, departe

de a supune dezbaterii judiciare un act juridic în sensul menționat anterior,

fac referire la mijloace de probă (rapoarte de expertiză, înscrisuri),

susținând că prin intermediul acestora au demonstrat un anumit amplasament al

terenului.

Aducând dezbaterii în

recurs asemenea aspecte, recurenții ignoră faptul că în această etapă

procesuală nu se evaluează probatorii și nu se stabilesc situații de fapt, dat

fiind caracterul non-devolutiv al acestei căi de atac, care permite doar un

control de legalitate.

Aceasta înseamnă că

instanța de recurs este chemată să verifice aplicarea corectă a legii asupra

situației de fapt stabilite de instanțele fondului, fără posibilitatea

reevaluării unor elemente de fapt, cum sunt cele pretinse, legate de

amplasamentul imobilului sau a unor mijloace de probă (cum este adresa

Primăriei, a cărei nesocotire este invocată de către reclamanți).

Criticile formulate

și subsumate acestui motiv de recurs nesocotesc cadrul legal în care se poate

face judecata în această cale de atac, în condițiile abrogării art. 304 pct. 10

și 11 C. proc. civ. (care permiteau anterior, analiza cauzei din perspectiva

ignorării unui mijloc de probă sau a săvârșirii unei erori grave de fapt

decurgând din interpretarea eronată a probatoriului).

- Susținerea că ar fi

incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța ar fi rezolvat greșit

problema puterii de lucru judecat este de asemenea, nefondată.

În realitate,

instanța s-a prevalat și a reținut corect incidența efectului pozitiv al

puterii de lucru judecat care se repercutează din judecata anterioară

(finalizată prin Decizia civilă nr. 555/R din 27 martie 2008 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă) în legătură cu un anumit amplasament al

terenului, care îl face impropriu restituirii în natură și punerii în posesie a

reclamanților.

În mod eronat susțin

recurenții că, neexistând identitate de temei juridic în cele două acțiuni (pe

care aceștia îl subsumează, probabil, noțiunii de cauză juridică), nu ar exista

nici putere de lucru judecat.

Astfel cum s-a

arătat, instanțele anterioare au reținut incidența efectului pozitiv al

lucrului judecat (iar nu a efectului negativ, extinctiv care vine să pună

obstacol unei a doua judecăți, în condițiile identității de părți, obiect,

cauză juridică).

Or, efectul pozitiv

(în reglementarea dată de art. 1200 pct. 4, coroborat cu art. 1202 alin. (2)

din vechiul C. civ.) vine să garanteze evitarea contrazicerilor dintre

considerentele (iar nu dintre dispozitivele) hotărârilor judecătorești, iar

aceasta înseamnă că ceea ce a stabilit o instanță de judecată în legătură cu un

anume aspect litigios nu poate fi reevaluat jurisdicțional și nu poate fi

contrazis de o altă instanță iar părțile nu pot readuce spre dezbatere acel

aspect.

Raportat la datele

speței, înseamnă că reclamanții nu pot readuce în dezbaterea judiciară situația

legată de amplasamentul terenului și nu pot pretinde contrariul celor statuate

jurisdicțional anterior - respectiv, că terenul nu poate face obiectul punerii

în posesie a reclamanților, întrucât el aparține domeniului public, adresa din

str. P. pentru care s-a eliberat titlul de proprietate, fiind rezultată în urma

resistematizării zonei.

- Sunt nefondate

criticile subsumate, de asemenea, motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitoare la producerea unei exproprieri indirecte a reclamanților și

nesocotirea dreptului la un bun al acestora, inclusiv a jurisprudenței Curții

Europene în această materie.

Astfel, pentru a

putea pretinde că a avut loc o expropriere de fapt, reclamanții trebuiau să

demonstreze că au fost deposedați de bunul lor - chiar în absența unui act

formal de preluare din partea statului -, bun pe care îl stăpâneau în mod

legal.

În speță însă,

reclamanții nu au avut o asemenea deținere a terenului (pentru care au exhibat

un titlu de proprietate emis în anul 1999 de către Prefectura municipiului

București), stabilindu-se în mod irevocabil într-o judecată anterioară, că

amplasamentul terenului a fost eronat determinat de la început, ignorându-se

faptul că zona a fost sistematizată, că fosta stradă M. a fost desființată,

astfel încât numărul 40 de pe str. P. nu corespunde amplasamentului imobilului

pe care l-a deținut autorul reclamanților.

Acest aspect,

împreună cu împrejurarea că în prezent terenul ce a făcut obiectul titlului de

proprietate emis în anul 1999 este afectat de alee de circulație auto și

pietonală, a determinat soluția instanței anterioare, de respingere a cererii

de punere în posesie a reclamanților asupra terenului (conform Deciziei civile

nr. 555/R/2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă).

Ca atare, reclamanții

nu au fost niciodată în posesia acestui teren pentru a putea pretinde că au

fost expropriați, iar pretinsa afectare a dreptului lor de proprietate, prin

imposibilitatea de a se bucura de atributele acestuia, s-a datorat unui titlu

de proprietate emis de la început eronat (cu luarea în considerare a unui

amplasament greșit, așa cum s-a statuat deja irevocabil), a cărui nelegalitate

putea fi cenzurată însă, în procedura Legii fondului funciar (actul normativ în

temeiul căruia s-a emis titlul).

Astfel, împotriva

titlului de proprietate vizând inclusiv punerea efectivă în posesie,

reclamanții se puteau prevala de dispozițiile art. 51 - 65 din Legea nr.

18/1991 (care conțin normele procedurale vizând atacarea titlurilor emise în

condițiile acestui act normativ).

Deși recurenții

susțin că instanța de apel a considerat în mod eronat că "nu ar fi urmat

procedura emiterii titlurilor de proprietate", în condițiile în care au

deja un titlu emis, în realitate, formulând o astfel de critică, reclamanții

sunt în eroare asupra conținutului considerentului instanței, care vizează

faptul că aceștia nu au contestat titlul care a privit de la început un

amplasament greșit.

Susținerea că în

felul acesta, prin soluția adoptată, ar fi avut loc o denegare de dreptate este

neîntemeiată, în condițiile în care hotărârea instanței nu reprezintă un refuz

de judecată, ci motivează în ce cadru normativ - căruia trebuie să i se supună,

deopotrivă, instanța și părțile -, pot fi valorificate pretențiile în legătură

cu emiterea unui titlu de proprietate greșit.

Pretinzând

indemnizație de expropriere pentru imobilul care a aparținut autorului lor,

reclamanții tind la valorificarea aceluiași drept pentru care au cerut deja

reconstituirea, obținând un titlu pe care nu l-au executat, din cauza lipsei de

diligență - rămânând în pasivitate din anul 1999, de la momentul emiterii

titlului și până în 2006, când au promovat procesul anterior, fără să uzeze

însă de acțiunile de fond funciar.

Contrar susținerii

recurenților, în speță nu a avut loc "o nouă expropriere", ci o

situație creată prin atitudinea culpabilă a acestora care, obținând un titlu de

proprietate pe un amplasament eronat, nu au acționat în limitele cadrului

normativ reprezentat de dispozițiile Legii fondului funciar pentru a obține

rectificarea (mai ales că, așa cum reclamanții înșiși au arătat, în motivarea

acțiunii anterioare, prin adresă emisă la 2 august 2000, Prefectura

municipiului București, le-a adus la cunoștință acestora că "expertiza

topografică pe care au depus-o nu corespunde cu poziționarea terenului, așa cum

rezultă din documentele existente în arhiva Primăriei, astfel că punerea în

posesie se va face doar în situația în care expertiza va corespunde cu situația

reală din teren").

Așadar, deși reclamanții

își întemeiază pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, nu a avut loc în

sensul acestui act normativ, o expropriere, pentru că nu a existat o declarație

de utilitate publică pentru lucrări de interes local sau național, în baza unui

act al Guvernului sau al Consiliului local.

De asemenea, nu a

existat nici o expropriere de fapt, ceea ce ar presupune o preluare a bunului

și punerea în posesie a unui expropriator, fără să fie îndeplinite

formalitățile legale în acest sens (declararea utilității publice, dreapta și

prealabila despăgubire), în condițiile în care reclamanții nu s-au aflat

niciodată în stăpânirea respectivului imobil.

Ca atare, nu a

existat o ingerință a statului în dreptul de a folosi bunul, drept pe care

reclamanții nu l-au avut încă din momentul emiterii titlului, dată fiind

afectațiunea imobilului (pe acest aspect, vizând grevarea terenului de căi de

acces auto și pietonale existând deja, astfel cum s-a arătat, statuarea

jurisdicțională irevocabilă a instanței anterioare).

Referirile la

cazurile menționate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt

nerelevante la speță, întrucât acestea au în vedere ipoteze în care părțile se

prevalau de un bun în patrimoniu, asupra căruia dreptul le fusese nesocotit, în

timp ce reclamanții nu dețin un asemenea bun, în absența demersurilor pentru

remedierea situației, pe care aceștia trebuia să le facă în cadrul normativ

intern.

În speță, reclamanții

nu au, așa cum susțin, nici o speranță legitimă (asimilabilă noțiunii de bun în

sensul jurisprudenței instanței europene) în a obține o indemnizație pentru o

expropriere (care nu a avut loc), pentru că ei se prevalează, de fapt, de

propria inacțiune care i-a privat, până la acest moment, de obținerea în mod

efectiv, a reconstituirii dreptului care a aparținut autorului lor.

- De asemenea, este

lipsită de fundament susținerea recurenților, că instanța de apel în mod

greșit, nu ar fi luat în considerare critica potrivit căreia "nu a existat

o renunțare la capătul de cerere privind construcția", formulat prin

completarea ulterioară a acțiunii.

Aceasta, în

condițiile în care soluția de primă instanță, menținută în apel, a constat în

respingerea acțiunii, ceea ce înseamnă respingerea tuturor pretențiilor deduse

judecății, indiferent că au învestit de la început instanța sau că au făcut

obiectul unei cereri completatoare (cea care a avut ca obiect despăgubiri

pentru construcție).

Cu privire la aceste

din urmă pretenții, prima instanță a reținut că sunt neîntemeiate întrucât

reclamanții înșiși au recunoscut că au fost primite despăgubiri pentru

construcția demolată.

Astfel fiind,

instanța de apel nu avea cum să răspundă unei critici în sensul că în primă

instanță "nu a existat o cerere de renunțare la judecată", întrucât

nu un asemenea act de dispoziție a stat la baza adoptării soluției sub aspectul

menționat.

Pentru toate

considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să

fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții O.C. și O.V. împotriva Deciziei nr. 407 A din

12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 iunie 2012.

Procesat

de GGC - NN