ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4913/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 21 ianuarie 2009, reclamanții O.C. și O.V., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, să se constate că au fost expropriați, fără a exista o declarație de utilitate publică și fără o prealabilă și dreaptă despăgubire, precum și obligarea pârâților de a-i despăgubi cu privire la suprafața de teren de 288 mp, cuprinsă în titlul de proprietate din 25 octombrie 1999 emis de Prefectura Municipiului București, la valoarea de piață la data efectuării expertizei. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând să se pronunțe o hotărâre care, suplimentar față de capetele de cerere din acțiunea inițială, să dispună obligarea pârâților de a-i despăgubi cu privire la construcția și anexele acesteia edificate de autorii reclamanților, în calitate de constructori de bună-credință, conform Sentinței civile nr. 3668 din 16 octombrie 1986 pronunțată de Judecătoria sector 5, la valoarea de piață la data efectuării expertizei. Prin Sentința civilă nr. 931 din 25 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, constatându-se că reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 288 mp situat în București, fosta adresă, str. P., sector 5, fiind emis titlul de proprietate nr. 6424/5/1999 de către Prefectura Municipiului București.

Prin Decizia civilă nr. 555 R din 27 martie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Subcomisia de Aplicare a Legii Fondului Funciar din cadrul Primăriei sectorului 5 și s-a modificat Sentința civilă nr. 6963 din 24 octombrie 2007 a Judecătoriei sectorului 5, în sensul că s-a respins cererea ca neîntemeiată, prin aceeași hotărâre fiind respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții O.C. și O.V., în contradictoriu cu pârâta Subcomisia de Aplicare a Legii fondului funciar din cadrul Primăriei sectorului 5. Instanța de fond a reținut că, potrivit considerentelor acestei decizii civile, punerea în posesie a reclamanților asupra terenului de 288 m.p., în legătură cu care li s-a reconstituit dreptul de proprietate, nu s-a putut realiza deoarece actele ce au stat la baza emiterii acestui titlu privesc actuala adresă, str. P., fosta stradă M., fiind desființată.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, amplasamentul terenului reconstituit corespunde domeniului public, condiție în care reclamanții au dedus judecății cererea îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate publică - Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la despăgubiri, corelative valorii de circulație a terenului cuprins în titlul de proprietate emis în baza Legii nr. 18/1991. S-a apreciat de către instanța de fond, că acțiunea este neîntemeiată, având în vedere că reclamanții au la dispoziție acțiunile reglementate de legea fondului funciar, întrucât terenul în litigiu intră în domeniul de aplicație a acestei legi.

În ce privește cererea completatoare - plata de despăgubiri pentru construcția demolată - s-a constatat că, reclamantul însuși a menționat că a primit despăgubiri pentru construcția demolată. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care au susținut caracterul nelegal și netemeinic al soluției tribunalului. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a pronunțat Decizia nr. 407/A din 12 aprilie 2011, prin care a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, asupra erorii materiale relative la numărul poștal al imobilului în litigiu s-a statuat prin Decizia nr. 555 R din 27 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și că, ținând seama de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, situația amplasării imobilului ce face obiectul acțiunii, nu mai poate fi repusă în discuție în actualul cadru procesual, întrucât ar contraveni principiului conform căruia o hotărâre judecătorească irevocabilă se bucură de putere de lucru judecat. S-a reținut totodată, că reclamanții au solicitat, prin acțiunea completată, obligarea pârâților să-i despăgubească cu privire la construcția și anexele acesteia, edificate de autorii lor, în calitate de constructori de bună-credință, conform Sentinței nr. 3668 din 16 octombrie 1986 a Judecătoriei sectorului 5, la valoarea de piață la data efectuării expertizei.

Or, potrivit titlului de proprietate din 25 octombrie 1999 emis de Prefectura Municipiului București, terenul situat în București - fosta adresă str. P., sector 5, în suprafață de 288 mp trece, în indiviziune, în proprietatea lui O.C. și O.V., prin Ordinul Prefectului nr. 1239 din 21 octombrie 1999 conform art. 36 alin. (5) din Legea nr. 19/1991 republicată, dar reclamanții nu au fost puși în posesie întrucât s-a constatat că terenul este afectat parțial de alee de circulație auto și pietonală. Prin Decizia civilă nr. 555 R din 27 martie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă irevocabil acțiunea prin care O.C. și O.V. au solicitat obligarea Subcomisiei de Aplicare a Legii nr. 18/1991 din cadrul Primăriei sector 5 să le elibereze proces-verbal de punere în posesie pentru terenul de 288 mp.

S-a reținut că prin aceeași hotărâre s-a statuat cu putere de lucru judecat și asupra erorii materiale în ce privește numărul poștal al imobilului, în sensul că terenul situat în București, str. P., sectorul 5 a fost identificat ca având o suprafață de 284 m.p, iar la "(...) momentul emiterii titlului de proprietate, s-a produs o eroare materială privind numărul poștal, deoarece numărul 40 exista deja pe strada P., neținându-se seama de schimbările numerelor poștale, în condițiile în care imobilul creat din fosta stradă M. a primit tot numărul 40 pe str. P.". Prin urmare, s-a constatat că nu se poate dispune punerea în posesie a reclamanților pe terenul situat în București, fosta adresă str. P., sector 5, câtă vreme titlul a fost emis având în vedere adresa din str. P. (actual) nr. 40, sector 5. La fond s-a efectuat o expertiză, având ca obiectiv identificarea amplasamentului terenului din str. P., sectorul 5 și s-a constatat că "terenul situat în str. P., sectorul 5 București este o parte din fosta stradă M. care s-a desființat ca urmare a sistematizării zonei", iar pe acest teren Primăria sectorului 5 a amplasat un garaj și o alee pe o suprafață de 90 m.p, în considerarea situației juridice a acestui teren ca aparținând domeniului public.

Curtea a înlăturat apărările reclamanților în sensul că, potrivit titlului de proprietate emis, ar fi avut o speranță legitimă, reținând că aceștia beneficiază de acțiunile prevăzute de Legea nr. 18/1991, prin care este reglementată procedura emiterii titlurilor de proprietate, procedură care însă, nu a fost urmată de către apelanți, pentru a remedia neconcordanța dintre titlul de proprietate și documentația de identificare a terenului în suprafață de 288 mp. S-a apreciat că reclamanții nu pot pretinde că această situație echivalează cu o expropriere a lor de terenul de 288 mp, câtă vreme nu au făcut dovada că terenul pentru care a fost emis titlul de proprietate a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică în condițiile Legii nr. 33/1994.

Cum reclamanții nu au demonstrat că dețin un bun sau au o speranță legitimă conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, apelul a fost respins ca nefondat. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanți, care au susținut nelegalitatea acesteia sub următoarele aspecte: - Au fost încălcate disp. art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., întrucât instanța de apel a considerat greșit, la fel ca prima instanță a fondului, că titlul de proprietate emis vizează un amplasament greșit "care nu corespunde vechiului amplasament, al terenului deținut de autorul reclamanților". În realitate, vechiul amplasament a fost identificat prin expertiza efectuată, stabilindu-se că terenul se află în prelungirea suprafeței situate la nr. poștal 40 A, ce are deschiderea spre strada P. Dacă instanțele de fond ar fi apreciat corect probele administrate, ar fi observat că identificarea a fost corect efectuată și că elementele cuprinse în cadrul adresei emise de Primăria Municipiului București - Serviciul de Nomenclatură Urbană corespund întrutotul, dar această adresă nu a fost luată în considerare de nicio instanță.

Instanțele nu au cum să contrazică două expertize tehnice privind identificarea terenului pentru că, atunci când sunt identificate contradicții, au posibilitatea să dispună efectuarea unei alte expertize. - Au fost încălcate disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a considerat eronat că există putere de lucru judecat. Or, în speță nu există putere de lucru judecat întrucât sunt temeiuri juridice diferite în cele două acțiuni. - S-au încălcat disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel considerând eronat că reclamanții n-au urmat procedura emiterii titlurilor de proprietate, în condițiile în care aceștia dețin deja un titlu de proprietate și un teren, identificat prin coroborarea planurilor vechi cu cele noi.

În speță, este vorba despre o expropriere indirectă iar prin hotărârea pronunțată de instanța de apel și de o denegare de dreptate. Astfel, reclamanții au un titlu de proprietate nedesființat, dar cu toate acestea, dreptul lor este lipsit de conținut deoarece nu au posibilitatea de a se folosi de teren întrucât pe acesta au fost construite alei de circulație auto și pietonale. - De asemenea, recurenții au făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Viașu c. României, Păduraru c. României, Scordino c. Italiei) susținând că imposibilitatea folosirii terenului, în lipsa acordării oricărei despăgubiri, constituie o ingerință în dreptul reclamanților la respectarea bunului lor.

În același sens, respectiv că o privare de proprietate pentru cauză de utilitate publică nu se justifică fără plata unei indemnizări, a decis Curtea în cauza Sporrong et Lonnroth c. Suediei, precum și că, acțiunile care au ca obiect plata indemnizației exproprierii sunt imprescriptibile (cauza Yagtzilar c. Greciei). - Au fost nesocotite disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și prin aceea că instanța de apel nu s-a pronunțat pe critica vizând inexistența renunțării la un capăt de cerere privind construcția. Astfel, în ce privește indemnizația de expropriere solicitată pentru construcție, trebuia avut în vedere că nu există o cerere de renunțare din partea reclamanților întrucât aceștia nu au fost prezenți în ședința de judecată și nu au formulat o asemenea solicitare.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat potrivit următoarelor considerente: - Invocând incidența disp. art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamanții dezvoltă argumente care nu se pot subsuma acestui motiv de recurs ce reglementează situația în care instanța a denaturat actul juridic dedus judecății în înțelesul său material (de negotium iuris), ale cărui clauze sunt clare și neîndoielnice. Fiind în confuzie și în eroare asupra conținutului acestui motiv de modificare, recurenții, departe de a supune dezbaterii judiciare un act juridic în sensul menționat anterior, fac referire la mijloace de probă (rapoarte de expertiză, înscrisuri), susținând că prin intermediul acestora au demonstrat un anumit amplasament al terenului.

Aducând dezbaterii în recurs asemenea aspecte, recurenții ignoră faptul că în această etapă procesuală nu se evaluează probatorii și nu se stabilesc situații de fapt, dat fiind caracterul non-devolutiv al acestei căi de atac, care permite doar un control de legalitate. Aceasta înseamnă că instanța de recurs este chemată să verifice aplicarea corectă a legii asupra situației de fapt stabilite de instanțele fondului, fără posibilitatea reevaluării unor elemente de fapt, cum sunt cele pretinse, legate de amplasamentul imobilului sau a unor mijloace de probă (cum este adresa Primăriei, a cărei nesocotire este invocată de către reclamanți). Criticile formulate și subsumate acestui motiv de recurs nesocotesc cadrul legal în care se poate face judecata în această cale de atac, în condițiile abrogării art. 304 pct. 10 și 11 C. proc.

civ. (care permiteau anterior, analiza cauzei din perspectiva ignorării unui mijloc de probă sau a săvârșirii unei erori grave de fapt decurgând din interpretarea eronată a probatoriului). - Susținerea că ar fi incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât instanța ar fi rezolvat greșit problema puterii de lucru judecat este de asemenea, nefondată. În realitate, instanța s-a prevalat și a reținut corect incidența efectului pozitiv al puterii de lucru judecat care se repercutează din judecata anterioară (finalizată prin Decizia civilă nr. 555/R din 27 martie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă) în legătură cu un anumit amplasament al terenului, care îl face impropriu restituirii în natură și punerii în posesie a reclamanților.

În mod eronat susțin recurenții că, neexistând identitate de temei juridic în cele două acțiuni (pe care aceștia îl subsumează, probabil, noțiunii de cauză juridică), nu ar exista nici putere de lucru judecat. Astfel cum s-a arătat, instanțele anterioare au reținut incidența efectului pozitiv al lucrului judecat (iar nu a efectului negativ, extinctiv care vine să pună obstacol unei a doua judecăți, în condițiile identității de părți, obiect, cauză juridică). Or, efectul pozitiv (în reglementarea dată de art. 1200 pct. 4, coroborat cu art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ.) vine să garanteze evitarea contrazicerilor dintre considerentele (iar nu dintre dispozitivele) hotărârilor judecătorești, iar aceasta înseamnă că ceea ce a stabilit o instanță de judecată în legătură cu un anume aspect litigios nu poate fi reevaluat jurisdicțional și nu poate fi contrazis de o altă instanță iar părțile nu pot readuce spre dezbatere acel aspect.

Raportat la datele speței, înseamnă că reclamanții nu pot readuce în dezbaterea judiciară situația legată de amplasamentul terenului și nu pot pretinde contrariul celor statuate jurisdicțional anterior - respectiv, că terenul nu poate face obiectul punerii în posesie a reclamanților, întrucât el aparține domeniului public, adresa din str. P. pentru care s-a eliberat titlul de proprietate, fiind rezultată în urma resistematizării zonei. - Sunt nefondate criticile subsumate, de asemenea, motivului prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la producerea unei exproprieri indirecte a reclamanților și nesocotirea dreptului la un bun al acestora, inclusiv a jurisprudenței Curții Europene în această materie.

Astfel, pentru a putea pretinde că a avut loc o expropriere de fapt, reclamanții trebuiau să demonstreze că au fost deposedați de bunul lor - chiar în absența unui act formal de preluare din partea statului -, bun pe care îl stăpâneau în mod legal. În speță însă, reclamanții nu au avut o asemenea deținere a terenului (pentru care au exhibat un titlu de proprietate emis în anul 1999 de către Prefectura municipiului București), stabilindu-se în mod irevocabil într-o judecată anterioară, că amplasamentul terenului a fost eronat determinat de la început, ignorându-se faptul că zona a fost sistematizată, că fosta stradă M. a fost desființată, astfel încât numărul 40 de pe str. P. nu corespunde amplasamentului imobilului pe care l-a deținut autorul reclamanților.

Acest aspect, împreună cu împrejurarea că în prezent terenul ce a făcut obiectul titlului de proprietate emis în anul 1999 este afectat de alee de circulație auto și pietonală, a determinat soluția instanței anterioare, de respingere a cererii de punere în posesie a reclamanților asupra terenului (conform Deciziei civile nr. 555/R/2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă). Ca atare, reclamanții nu au fost niciodată în posesia acestui teren pentru a putea pretinde că au fost expropriați, iar pretinsa afectare a dreptului lor de proprietate, prin imposibilitatea de a se bucura de atributele acestuia, s-a datorat unui titlu de proprietate emis de la început eronat (cu luarea în considerare a unui amplasament greșit, așa cum s-a statuat deja irevocabil), a cărui nelegalitate putea fi cenzurată însă, în procedura Legii fondului funciar (actul normativ în temeiul căruia s-a emis titlul).

Astfel, împotriva titlului de proprietate vizând inclusiv punerea efectivă în posesie, reclamanții se puteau prevala de dispozițiile art. 51 - 65 din Legea nr. 18/1991 (care conțin normele procedurale vizând atacarea titlurilor emise în condițiile acestui act normativ). Deși recurenții susțin că instanța de apel a considerat în mod eronat că "nu ar fi urmat procedura emiterii titlurilor de proprietate", în condițiile în care au deja un titlu emis, în realitate, formulând o astfel de critică, reclamanții sunt în eroare asupra conținutului considerentului instanței, care vizează faptul că aceștia nu au contestat titlul care a privit de la început un amplasament greșit.

Susținerea că în felul acesta, prin soluția adoptată, ar fi avut loc o denegare de dreptate este neîntemeiată, în condițiile în care hotărârea instanței nu reprezintă un refuz de judecată, ci motivează în ce cadru normativ - căruia trebuie să i se supună, deopotrivă, instanța și părțile -, pot fi valorificate pretențiile în legătură cu emiterea unui titlu de proprietate greșit. Pretinzând indemnizație de expropriere pentru imobilul care a aparținut autorului lor, reclamanții tind la valorificarea aceluiași drept pentru care au cerut deja reconstituirea, obținând un titlu pe care nu l-au executat, din cauza lipsei de diligență - rămânând în pasivitate din anul 1999, de la momentul emiterii titlului și până în 2006, când au promovat procesul anterior, fără să uzeze însă de acțiunile de fond funciar.

Contrar susținerii recurenților, în speță nu a avut loc "o nouă expropriere", ci o situație creată prin atitudinea culpabilă a acestora care, obținând un titlu de proprietate pe un amplasament eronat, nu au acționat în limitele cadrului normativ reprezentat de dispozițiile Legii fondului funciar pentru a obține rectificarea (mai ales că, așa cum reclamanții înșiși au arătat, în motivarea acțiunii anterioare, prin adresă emisă la 2 august 2000, Prefectura municipiului București, le-a adus la cunoștință acestora că "expertiza topografică pe care au depus-o nu corespunde cu poziționarea terenului, așa cum rezultă din documentele existente în arhiva Primăriei, astfel că punerea în posesie se va face doar în situația în care expertiza va corespunde cu situația reală din teren"). Așadar, deși reclamanții își întemeiază pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, nu a avut loc în sensul acestui act normativ, o expropriere, pentru că nu a existat o declarație de utilitate publică pentru lucrări de interes local sau național, în baza unui act al Guvernului sau al Consiliului local.

De asemenea, nu a existat nici o expropriere de fapt, ceea ce ar presupune o preluare a bunului și punerea în posesie a unui expropriator, fără să fie îndeplinite formalitățile legale în acest sens (declararea utilității publice, dreapta și prealabila despăgubire), în condițiile în care reclamanții nu s-au aflat niciodată în stăpânirea respectivului imobil. Ca atare, nu a existat o ingerință a statului în dreptul de a folosi bunul, drept pe care reclamanții nu l-au avut încă din momentul emiterii titlului, dată fiind afectațiunea imobilului (pe acest aspect, vizând grevarea terenului de căi de acces auto și pietonale existând deja, astfel cum s-a arătat, statuarea jurisdicțională irevocabilă a instanței anterioare).

Referirile la cazurile menționate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului sunt nerelevante la speță, întrucât acestea au în vedere ipoteze în care părțile se prevalau de un bun în patrimoniu, asupra căruia dreptul le fusese nesocotit, în timp ce reclamanții nu dețin un asemenea bun, în absența demersurilor pentru remedierea situației, pe care aceștia trebuia să le facă în cadrul normativ intern. În speță, reclamanții nu au, așa cum susțin, nici o speranță legitimă (asimilabilă noțiunii de bun în sensul jurisprudenței instanței europene) în a obține o indemnizație pentru o expropriere (care nu a avut loc), pentru că ei se prevalează, de fapt, de propria inacțiune care i-a privat, până la acest moment, de obținerea în mod efectiv, a reconstituirii dreptului care a aparținut autorului lor.

- De asemenea, este lipsită de fundament susținerea recurenților, că instanța de apel în mod greșit, nu ar fi luat în considerare critica potrivit căreia "nu a existat o renunțare la capătul de cerere privind construcția", formulat prin completarea ulterioară a acțiunii. Aceasta, în condițiile în care soluția de primă instanță, menținută în apel, a constat în respingerea acțiunii, ceea ce înseamnă respingerea tuturor pretențiilor deduse judecății, indiferent că au învestit de la început instanța sau că au făcut obiectul unei cereri completatoare (cea care a avut ca obiect despăgubiri pentru construcție). Cu privire la aceste din urmă pretenții, prima instanță a reținut că sunt neîntemeiate întrucât reclamanții înșiși au recunoscut că au fost primite despăgubiri pentru construcția demolată.

Astfel fiind, instanța de apel nu avea cum să răspundă unei critici în sensul că în primă instanță "nu a existat o cerere de renunțare la judecată", întrucât nu un asemenea act de dispoziție a stat la baza adoptării soluției sub aspectul menționat. Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții O.C. și O.V. împotriva Deciziei nr. 407 A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2012. Procesat de GGC - NN