ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3490/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3490/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei civile
de față, constată următoarele:
La data de 24 septembrie 2009 reclamanții
C.G., Ș.C. și M.L. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin
Primarul General solicitând să fie obligat acesta să admită Notificarea nr.
1868/2001 și să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri
reparatorii în echivalent pentru imobilul-teren în suprafață de 200 mp și
construcțiile demolate din București, Calea C sector 3 și să înainteze
dispoziția și documentația către Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor în conformitate cu procedura stabilită de art. 16 și urm. din
Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Învestit cu
soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința
civilă nr. 85 din 26 ianuarie 2010 a admis cererea reclamanților, a obligat
pârâtul să răspundă la Notificarea nr. 1868/2001 prin emiterea unei dispoziții
motivate constând în acordarea de despăgubiri conform art. 11 pct. 4 și 5 din
Legea nr. 10/2001 pentru imobilul revendicat, compus din teren în suprafață de
178 mp și construcții în suprafață de 316 mp și la plata cheltuielilor de
judecată.
Pentru a se pronunța
astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au calitatea de persoane
îndreptățite pentru imobilul în litigiu, care a fost expropriat și demolat
abuziv în baza Decretului nr. 397/1968.
Interpretând probele
dosarului, prima instanță a constatat întinderea dreptului de proprietate doar
la 178 mp teren și 316 mp construcție demolată, apreciind că reclamanții nu au
dovedit suprafața solicitată de 265 mp teren.
Împotriva acestei
sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul.
Reclamanții au arătat
că, în realitate, suprafața totală a terenului deținut de autorii lor este de
cel puțin 265 mp, luându-se în considerare atât amprenta casei cât și terenul
aferent construcției, în decretul de expropriere fiind cuprinsă doar
suprafețele libere de teren.
Pârâtul a susținut că
nu se poate reține o culpă a sa în soluționarea notificării întrucât
reclamanții nu au depus toate actele necesare soluționării dosarului
administrativ. A criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin
Decizia civilă nr. 276A din 15 martie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile
formulate de reclamanții C.G., Ș.C. și M.L. și pârâtul Municipiul București,
prin Primarul General.
Argumentele Curții au
fost următoarele:
Cu privire la apelul
pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, a reținut că în virtutea
principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși
restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, în cazul în
care unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea persoanei îndreptățite.
Când unitatea
deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă
obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, cazul în
speță, de a se pronunța asupra cererii de restituire, se impune ca instanța să
soluționeze fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în
natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
Cu privire la
interpretarea acestor texte legale aplicabile în speță, prin Decizia nr.
XX/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de
Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie conform art. 329 C. proc.
civ., (menționată, de altfel, și în considerentele sentinței apelate), s-a
statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității învestite cu
soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz
ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează
dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței, ci
dimpotrivă, dreptul este consfințit și prin art. 21 alin. (2) din Constituția
României, care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului
oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale
legitime.
Curtea a apreciat că,
având în vedere că Primăria municipiului București a fost învestită cu o
notificare la data de 1 august 2001, notificare nesoluționată până în prezent,
vătămarea pricinuită reclamantei în exercitarea drepturilor sale, fundamentate
pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment
a unei dispoziții motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecății,
neexistând niciun impediment în acest sens și fiind evident că reclamanta, în
raport de conduita unității deținătoare, nu poate fi lipsită de posibilitatea
de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Prevederile Legii nr.
10/2001 nu interzic completarea probatoriului în etapa judiciară, întrucât
rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața
persoanei juridice notificate, ceea ce ar fi contrar principiului aflării
adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției, reglementat de art. 129 C.
proc. civ.
Curtea a apreciat că
cheltuielile de judecată nu pot fi analizate cu ignorarea principiului
reparării integrale a prejudiciului cauzat de partea căzută în pretenții, în
raport de culpa sa procesuală reținută în cauză.
Curtea a reținut ca
nefondat și apelul reclamanților.
În ceea ce privește
întinderea dreptului pretins, tribunalul a reținut că aceasta este de 178 mp -
teren și 316 mp - construcție.
Curtea a apreciat că
sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată,
potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența și, după caz,
întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul
normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau
s-a pus în executare măsura preluării abuzive, persoana individualizată în
actul respectiv fiind presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Astfel, analizând
ansamblul probelor administrate în cauză, Curtea a reținut, în ceea ce privește
situația juridică a imobilului a cărei restituire se solicită că a fost trecut
în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr.
397/1986, iar în tabelul anexă la decret, poz. 2 - 3, sunt înscrise M.F. și
Ș.I. cu teren expropriat 178 mp (respectiv, 89 mp și 89 mp) și construcții în
suprafață de 159,50 mp, respectiv, 156,50 mp.
Autorii reclamanților
au figurat ca proprietari și în evidențele organelor administrativ-fiscale,
fiind înscriși cu rol fiscal, inclusiv pentru teren, Adresa nr. 224 din 16
ianuarie 2000 a D.V.I.T.L. Sector 3 confirmând că erau impuse în perioada 1952
- 1961 pentru construcție și teren în suprafață de totală de 178,15 mp,
ulterior neexistând alte date în evidențele fiscale.
Curtea a considerat
că nu poate fi primită susținerea reclamanților în sensul că în realitate,
suprafața totală a terenului deținut de autorii lor la adresa din Calea C este
de cel puțin 265 mp, luându-se în considerare atât amprenta casei, cât și
terenul aferent construcției, întrucât chiar notificarea din 17 iulie 2001 a
fost formulată pentru 200 mp, din care 77 mp construcția.
Curtea, în absența
unor probe contrare și apreciind că Adresa nr. 11383 din 26 septembrie 2007,
emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și
Cadastrală ori fișa imobilului, întocmită în 1979 de aceeași Direcție
Cadastrală a Primăriei Municipiului București, indicate prin motivele cererii
de apel nu constituie acte de proprietate care să răstoarne prezumția, a
reținut că suprafața deținută cu titlu de proprietate la momentul preluării
abuzive era de 178 mp, conform actului de preluare, care se corelează și cu
datele comunicate din evidențele Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 3
din care rezultă că aceasta a fost suprafața de teren care a fost înscrisă
pentru impozitare în funcție de actul de proprietate deținut, iar ulterior nu
s-a înregistrat vreun alt act cu privire la dobândirea de teren.
În raport de motivele
de apel invocate în cauză, reclamanții au putut solicita completarea
probatoriului administrat în fața primei instanțe și li s-a încuviințat
administrarea expertizei tehnice în faza apelului, probă a cărei relevanță nu a
fost privită de Curte decât prin prisma actelor depuse la dosar privind
preluarea imobilului, expertiza identificând doar terenul aflat în proprietate
conform titlurilor exhibate.
Curtea a constatat că
expertul tehnic a confirmat că fișa bunului imobil nu poate fi avută vedere
pentru determinarea întinderii terenului în litigiu, întrucât „la întocmirea
acesteia nu se făcea și măsurarea terenului", iar Adresa nr. 11383 din 26
septembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență
Imobiliară și Cadastrală, nu a putut fi folosită, de asemenea, în identificarea
terenului, față de datele inexacte consemnate, pentru considerentele arătate în
răspunsul la obiecțiuni.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.G., Ș.C. și M.L. și
pârâtul Municipiul București, prin Primarul General.
În dezvoltarea
criticilor formulate, reclamanții C.G., Ș.C. și M.L. au invocat ca motive de
nelegalitate:
- art. 304 pct. 7 C.
proc. civ., considerând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii;
- art. 304 pct. 8 C.
proc. civ., întrucât instanța de apel a interpretat greșit actele juridice
deduse judecății: actele de proprietate, planurile și măsurătorile terenului
aflat în litigiu, dar și concluziile raportului de expertiză; schimbând
înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora;
- art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., întrucât hotărârea pronunțată s-a dat cu încălcarea și/sau
aplicarea greșită a legii, respectiv dispoz. art. 23 și 24 din Legea nr.
10/2001.
Au arătat că, deși în
apel s-a efectuat o expertiză tehnică topografică Curtea a ignorat această
probă, deosebit de concludentă și nu a ținut cont nici de actele de proprietate
și planurile vechi ale terenului situat în București, Calea C, sector 3.
Astfel, raportul de
expertiză a răspuns la obiectivele stabilite de instanță și a concluzionat
următoarele:
- identificarea
terenului în cauză s-a efectuat pe baza Planului de situație conform planului
din anul 1964;
- obiectul prezentei
cauze îl formează fosta parcelă nr. 2, delimitată pe anexa nr. 1 de linia ce
unește punctele 7-6-5-8-7-â, în suprafață de 199 mp (față de 199, 40 mp în
actele autorului reclamanților);
- și servitutea în
suprafață de 109 mp;
- potrivit variantei
1, dacă servitutea s-a creat prin contribuția egală a celor trei parcele,
reclamanților le revine o suprafață de 235,33 mp, potrivit variantei 2, dacă
servitutea s-a creat pentru parcela 3, reclamanților le revine o suprafață de
253,50 mp.
Prin urmare, instanța
de apel putea și trebuia să-și întemeieze hotărârea pe concluziile raportului
de expertiză, care, la rândul său, se baza atât pe actele de proprietate, cât
și pe planurile cadastrale existente, în contextul în care terenul expropriat
nu a fost măsurat niciodată.
Mai mult, instanța de
apel a încălcat și art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că numai „în
absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de
proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de
autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive."
Or, cu toate că în
speță există probe contrare concludente, Curtea de Apel a înțeles să respingă
apelul reclamanților, preluând suprafața terenului din actul de preluare
abuzivă.
Motivele hotărârii
recurate sunt confuze și contradictorii, având în vedere că deși instanța de
apel le-a încuviințat o nouă expertiză, pe de altă parte, nu a primit
concluziile expertului.
În realitate,
suprafața totală a terenului deținut de autorii reclamanților la adresa din
Calea C este de cel puțin 199 mp așa cum a stabilit expertiza, la care se
adaugă parte din servitute, luându-se în considerare atât amprenta casei, cât
și terenul aferent construcției.
Or, în conformitate
cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 urmează a li se acorda măsuri reparatorii
pentru întreaga suprafață de teren expropriat abuziv de statul comunist.
Au arătat că potrivit
celor două acte dotale ale surorilor B.P. și F.A., suprafețele de teren
deținute de acestea însumează circa 411,5 mp - Act dotai nr. 28437 din 22
octombrie 1932, respectiv Act dotai nr. 10662 din 21 aprilie 1934.
Prin urmare, este
limpede că în actul de preluare a proprietăților aflate la adresa din Calea C,
Decretul Consiliului de Stat nr. 397/1986, nu sunt cuprinse suprafețele de
teren aflate sub construcții în prezent demolate, așa zisele amprente ale
caselor, ci numai suprafețele de teren libere de construcții aferente caselor.
În concluzie,
solicită admiterea recursul, astfel cum a fost motivat și modificarea în parte
a hotărârii instanței de apel, în sensul admiterii apelului declarat de
reclamanți.
În dezvoltarea
criticilor formulate pârâtul Municipiul București, prin Primarul General a
reluat criticile formulate în apel pe care le-a motivat în drept pe dispoz.
art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
A arătat că instanța
de judecată a respins în mod eronat ca nefondat apelul reținând în
considerentele hotărârii pronunțate faptul că, în cazul în care unitatea
deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respecta
obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se
pronunța asupra cererii de restituire, se impune ca instanța învestită cu
contestația reclamanților să soluționeze fondul și să constate temeinicia sau
nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
Instanța de apel a
evocat Decizia nr. XX/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii de
către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că într-un
astfel de caz, lipsa răspunsului unității învestite cu soluționarea notificării
echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne
necenzurat pentru ca nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se
considera nedreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă.
Soluția instanței de
apel este nelegală, cu aplicarea greșită a legii, pentru că așa cum a arătat și
în motivele de apel, notificarea reclamanților urmează să fie analizată pe cale
administrativă și, dacă se va stabili că imobilul face obiectul Legii nr.
10/2001, că solicitanții nu se număra printre categoriile de persoane exceptate
de la beneficiul legii, că s-a făcut dovada dreptului de proprietate, precum și
că s-a formulat notificare în termen legal iar restituirea în natură este
posibilă, potrivit legii, se va emite o dispoziție de restituire în natură cu
privire la imobilul litigios, astfel încât nu există un refuz nejustificat în a
soluționa notificarea.
Pentru aceste
considerente, având în vedere faptul că în speță nu a fost probat un refuz
nejustificat de soluționare a notificării sau o lipsă a răspunsului din partea
instituției pârâte (purtându-se periodic corespondenta cu reclamanții),
solicită admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate, iar pe fond,
respingerea cererii reclamanților, ca neîntemeiată.
Analiza instanței de
recurs.
Recursul formulat de
pârât nu este fondat.
Prin critica
formulată pârâtul tinde la a invoca, de fapt, prematuritatea acțiunii
reclamanților, care nu au așteptat finalizarea demersului administrativ și au
acționat în instanță pentru recunoașterea dreptului lor.
Potrivit art. 25
alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, "în termen de 60 zile de la
înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare,
potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin
decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în
natură."
Din dispozițiile
legale enunțate rezultă în mod cert că termenul de 60 zile în care unitatea
deținătoare trebuie să răspundă notificării are natura unui termen imperativ,
modul de redactare a normei care îl reglementează fiind nesusceptibil de o altă
interpretare: „în termen de 60 zile (..) unitatea deținătoare este obligată să
se pronunțe (..)". Caracterul imperativ al termenului în discuție se
deduce și din interpretarea teleologică a Legii nr. 10/2001, unul din scopurile
acestei legi fiind rezolvarea cu celeritate a cererilor de restituire a
imobilelor preluate abuziv, în vederea asigurării stabilității raporturilor
juridice civile.
Lipsa sancțiunii
pentru nerespectarea acestui termen, nu-i permite unității deținătoare, dreptul
de a soluționa notificarea într-un termen stabilit unilateral și fără control
judiciar.
Prin urmare, critica
pârâtei pe acest aspect nu este întemeiată ca și aceea privind necompetența
instanței de judecată de a se pronunța pe fondul cererii de restituire mai
înainte de epuizarea procedurii prealabile administrative prin emiterea de
către entitatea notificată a deciziei/dispoziției motivate de soluționare a
notificării.
Astfel, entitatea
învestită cu soluționarea notificării este ținută de obligația de rezolvare a
acesteia în termenul imperativ prevăzut de lege, iar nerespectarea acestui
termen echivalează cu un refuz nejustificat de restituire, care trebuie
cenzurat de instanță prin soluționarea pe fond a cererii de restituire.
În acest sens s-a
pronunțat, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție,
Secțiile Unite, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007.
Prin această decizie,
obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a
statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,
instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea
persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității învestite,
potrivit legii, de a răspunde la notificarea de restituire. Aceasta deoarece,
lipsa unui asemenea răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din
Legea nr. 10/2001 are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar un
asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu
limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței
competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2),
că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se
adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Faptul că
documentația aferentă notificării reclamantei ar fi fost incompletă nu
justifica nesoluționarea ei în termen de 60 de zile de la înregistrare, cum
greșit pretinde pârâtul. Aceasta deoarece, în conformitate cu prevederile pct.
25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.
10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prorogarea termenului de 60 de zile
pentru soluționarea notificării nu poate opera decât atunci când entitatea
notificată, apreciind în urma analizei actelor doveditoare deja depuse că
acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, comunică
în scris persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea
notificării, necesitatea completării actelor doveditoare; în caz contrar,
entitatea notificată are obligația soluționării notificării în 60 de zile de la
înregistrare, pe baza actelor depuse.
Or, în speță, deși
între părți s-a purtat corespondență iar reclamanții au depus actele solicitate
de pârât în vederea soluționării notificării lor, acesta nu a depus diligentele
necesare soluționării acesteia, situație în care reclamanții au recurs la
demersul judiciar.
De altfel,
nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare
privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind
calitatea sa de persoană îndreptățită, în etapa administrativă de soluționare a
notificării, nu poate avea drept consecință decât pronunțarea
deciziei/dispoziției administrative pe baza acestor acte depuse și în termenul
dispus de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25 alin. (1)
după republicare), dosarul administrativ neputând rămâne în nelucrare, pe acest
motiv, sine die.
În condițiile
arătate, recurenta-pârâtă avea obligația de a se pronunța asupra notificării
reclamantei în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia,
obligație pe care nu și-a îndeplinit-o, astfel că în acord cu Decizia în
interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, în mod legal s-a reținut în etapele
procesuale anterioare refuzul nejustificat al pârâtei de soluționare a
notificării și, implicit, refuzul de acordare de măsuri reparatorii pentru
imobilul notificat, cu consecința cenzurării unui asemenea refuz de către
instanță în litigiul pendinte, prin soluționarea pe fond a cererii de
restituire a reclamantei.
Pe de altă parte,
faptul că art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că actele
doveditoare se depun până la data soluționării notificării nu poate avea
semnificația pretinsă de recurentă, aceea că atâta timp cât notificatoarea nu a
depus toate actele doveditoare, termenul de soluționare a notificării nu a
început, practic, să curgă.
O asemenea teză este
de neacceptat, pe de o parte pentru că ea conduce în fapt la o neaplicare a
legii, iar pe de altă parte pentru că ar deschide calea încălcării dreptului de
acces la instanță al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6
din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei
decizii emisă în soluționarea notificării lor, aceștia nu-și pot valorifica
garanțiile procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea
nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz
iluzorii și lipsite de orice eficiență.
Față de toate aceste
considerente, urmează a se respinge recursul pârâtei, ca nefondat, conform art.
312 alin. (1) C. proc. civ.
Cu privire la
recursul reclamanților, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot
atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc.
civ.
Verificând
considerentele deciziei atacate, înalta Curte constată că instanța a răspuns
criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu
care a fost învestită.
În susținerea acestor
critici reclamanții au formulat mai multe argumente rezultate din interpretarea
probelor administrate în cauză, iar instanța de apel în mod legal a grupat
aceste argumente și a răspuns, obligația care-i incumba în baza art. 295 C.
proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, iar nu
fiecărui argument folosit de apelanți, în parte.
Or, din redactarea
deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost
învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare
legii de către prima instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art.
304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.
Nefondată este și
critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C.
proc. civ.
Astfel potrivit
acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând
greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit
și vădit neîndoielnic al acestuia "
Cu privire la
încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art.
304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată o
critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează -
interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, înțeles ca operațiune
juridică (negotium juris).
În realitate,
reclamanții contestă modul în care instanța a interpretat și aplicat la speță
prevederile dispoz. art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage
încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a
căror perspectivă va fi analizat în continuare.
În ce privește
prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, înalta
Curte reține că instanța de apel în mod eronat a apreciat că aceasta nu poate
fi răsturnată în cauză, critica reclamanților pe acest aspect fiind fondată.
Astfel, art. 24 din
Legea nr. 10/2001 prevede că, în absența unor probe contrare, existența și,
după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută
în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării
abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Prin urmare, în domeniul
reglementat de acest act normativ, există norme derogatorii de la regimul
probațiunii în materia drepturilor reale imobiliare, în sensul art. 24 din
Legea nr. 10/2001, fiind suficientă prezumția de proprietate, în absența unor
probe contrare.
Textul instituie trei
prezumții legale privind existența, întinderea dreptului de proprietate și
calitatea de proprietar la data preluării, a persoanei menționate în actul de
preluare sau de punere în executare a măsurii.
Rezultă că,
dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în favoarea
persoanelor care nu dețin înscrisuri privitoare la proprietate, dar care sunt
menționate în actul normativ de preluare, existând o prezumție în favoarea
respectivelor persoane că dețin bunul sub nume de proprietar. Această prezumție
poate fi răsturnată prin probe contrare, după cum se prevede în chiar textul
art. 24.
Or, în speță, cu
referire la întinderea dreptului de proprietate, reclamanți au făcut o astfel
de probă contrară, reprezentată de actele de proprietate ale autorilor
reclamanților cu privire la terenul litigios, înscrisuri care, coroborate cu
constatările conținute de raportul de expertiză efectuat în cauză relevă că
aceștia sunt îndreptățiți la restituirea unei suprafețe de 199 mp teren.
Așa cum rezultă din
situația de fapt reținută de instanțele de fond, bunicul reclamanților S.D. a
dobândit în baza Actelor de vânzare-cumpărare nr. 17272/1921 și nr. 22165/1992
terenul din Calea C, sector 3, București, imobilul teren pe care a ridicat o
construcție compusă din pivniță, parter și etaj în baza Autorizației nr.
271C/1928. Terenul deținut de S.D. era format din parcele 1, 2, 3 la care se
adăuga drumul de servitute.
Prin actul dotai din
22 octombrie 1932 s-a acordat fiicei P.D. o parcelă de teren (parcela nr. 1) în
suprafață de 205 mp situată în București, adresa imobilului în litigiu,
potrivit schiței de plan anexate și potrivit dimensiunilor și vecinătăților
acolo arătate.
Prin actul dotai din
21 aprilie 1934 s-a acordat fiicei A.D. o parcelă de teren (parcela nr. 3) în
suprafață de 206,50 mp la adresa imobilului în litigiu, indicându-se
vecinătățile.
În urma decesului
autorului S.D., copii acestuia, printre care și autoarele reclamanților: Ș.I.
și M. (fostă D.) F. au convenit partajarea averii succesorale.
Conform actului de
partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr. 16884
din 6 noiembrie 1948, parcela nr. 2, de forma unui patrulater în suprafață de
199,40 mp a intrat în posesia I.Ș. (parterul) și F.D. (întregul etaj.) potrivit
mențiunilor de la pozițiile 4 și 5, scăzându-se din totalul deținut de S.D.
parcele constituite drept dotă în favoarea fiicelor P.D. și A.D.
Astfel, potrivit
raportului de expertiză tehnică topografică efectuată în cauză, necontestat de
pârât, fosta parcelă nr. 2 cuprinzând terenul din Calea C, (având în vedere și
planurile cadastrale din anul 1964), delimitată pe anexa 1 de linia frântă ce
unește punctele 7-6-5-8-7 este în suprafață de 199 mp.
Prin răspunsul la
obiecțiunile formulate la raportul de expertiză tehnică, expertul a precizat că
la întocmirea fișei bunului imobil expropriat nu se făcea și măsurarea
terenului, ci doar a construcțiilor existente pe teren întrucât despăgubirile
acordate de stat se adresau doar construcțiilor ce urmau a se demola.
Față de aceste
înscrisuri, nu se poate prezuma existența dreptului de proprietate al autorilor
reclamanților asupra terenului cu care aceștia figurează înscriși în decretul
de expropriere, prezumția de proprietate întemeiată pe mențiunile din actul
normativ de preluare, prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind
răsturnată de actele de proprietate exhibate de recurenții, coroborate cu
mențiunile raportului de expertiză efectuat în cauză.
Concluzionând,
urmează a se reține că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin
acordarea despăgubirilor conform art. 1 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001
pentru terenul în suprafață de 199 mp.
Așa fiind, înalta
Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct.
9 C. proc. civ., să admită recursul reclamanților în limitele arătate și să
dispună modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul că va admite
apelul declarat de reclamanți, va schimbă în parte sentința tribunalului, în
sensul că suprafața de teren pentru care trebuie să se emită dispoziție
motivată cu propunere de despăgubiri este de 199 mp și va menține celelalte
dispoziții ale deciziei și sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamanții C.G., Ș.C. și M.L. împotriva Deciziei nr. 276 A din 15
martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze
cu minori și de familie.
Modifică în parte
decizia recurată.
Admite apelul
declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 85 din 26 ianuarie 2010 a
Tribunalului București, secția a III-a civilă.
Schimbă în parte
sentința apelată în sensul că suprafața de teren pentru care trebuie să se
emită dispoziție motivată cu propunere de despăgubiri este de 199 mp.
Menține celelalte
dispoziții ale deciziei și sentinței.
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul
General împotriva Deciziei nr. 276 A din 15 martie 2011 a Curții de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 18 mai 2012.
Procesat de GGC - LM