ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3490/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 24 septembrie 2009 reclamanții C.G., Ș.C. și M.L. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General solicitând să fie obligat acesta să admită Notificarea nr. 1868/2001 și să emită dispoziție motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul-teren în suprafață de 200 mp și construcțiile demolate din București, Calea C sector 3 și să înainteze dispoziția și documentația către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în conformitate cu procedura stabilită de art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 85 din 26 ianuarie 2010 a admis cererea reclamanților, a obligat pârâtul să răspundă la Notificarea nr. 1868/2001 prin emiterea unei dispoziții motivate constând în acordarea de despăgubiri conform art. 11 pct. 4 și 5 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilul revendicat, compus din teren în suprafață de 178 mp și construcții în suprafață de 316 mp și la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite pentru imobilul în litigiu, care a fost expropriat și demolat abuziv în baza Decretului nr. 397/1968. Interpretând probele dosarului, prima instanță a constatat întinderea dreptului de proprietate doar la 178 mp teren și 316 mp construcție demolată, apreciind că reclamanții nu au dovedit suprafața solicitată de 265 mp teren.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul. Reclamanții au arătat că, în realitate, suprafața totală a terenului deținut de autorii lor este de cel puțin 265 mp, luându-se în considerare atât amprenta casei cât și terenul aferent construcției, în decretul de expropriere fiind cuprinsă doar suprafețele libere de teren. Pârâtul a susținut că nu se poate reține o culpă a sa în soluționarea notificării întrucât reclamanții nu au depus toate actele necesare soluționării dosarului administrativ. A criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia civilă nr. 276A din 15 martie 2011, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții C.G., Ș.C.

și M.L. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Argumentele Curții au fost următoarele: Cu privire la apelul pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, a reținut că în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, în cazul în care unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea persoanei îndreptățite. Când unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, cazul în speță, de a se pronunța asupra cererii de restituire, se impune ca instanța să soluționeze fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.

Cu privire la interpretarea acestor texte legale aplicabile în speță, prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, obligatorie conform art. 329 C. proc. civ., (menționată, de altfel, și în considerentele sentinței apelate), s-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă, dreptul este consfințit și prin art. 21 alin. (2) din Constituția României, care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Curtea a apreciat că, având în vedere că Primăria municipiului București a fost învestită cu o notificare la data de 1 august 2001, notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamantei în exercitarea drepturilor sale, fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei dispoziții motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecății, neexistând niciun impediment în acest sens și fiind evident că reclamanta, în raport de conduita unității deținătoare, nu poate fi lipsită de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege. Prevederile Legii nr. 10/2001 nu interzic completarea probatoriului în etapa judiciară, întrucât rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în fața persoanei juridice notificate, ceea ce ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției, reglementat de art. 129 C. proc.

civ. Curtea a apreciat că cheltuielile de judecată nu pot fi analizate cu ignorarea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat de partea căzută în pretenții, în raport de culpa sa procesuală reținută în cauză. Curtea a reținut ca nefondat și apelul reclamanților. În ceea ce privește întinderea dreptului pretins, tribunalul a reținut că aceasta este de 178 mp - teren și 316 mp - construcție. Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, persoana individualizată în actul respectiv fiind presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

Astfel, analizând ansamblul probelor administrate în cauză, Curtea a reținut, în ceea ce privește situația juridică a imobilului a cărei restituire se solicită că a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 397/1986, iar în tabelul anexă la decret, poz. 2 - 3, sunt înscrise M.F. și Ș.I. cu teren expropriat 178 mp (respectiv, 89 mp și 89 mp) și construcții în suprafață de 159,50 mp, respectiv, 156,50 mp. Autorii reclamanților au figurat ca proprietari și în evidențele organelor administrativ-fiscale, fiind înscriși cu rol fiscal, inclusiv pentru teren, Adresa nr. 224 din 16 ianuarie 2000 a D.V.I.T.L. Sector 3 confirmând că erau impuse în perioada 1952 - 1961 pentru construcție și teren în suprafață de totală de 178,15 mp, ulterior neexistând alte date în evidențele fiscale.

Curtea a considerat că nu poate fi primită susținerea reclamanților în sensul că în realitate, suprafața totală a terenului deținut de autorii lor la adresa din Calea C este de cel puțin 265 mp, luându-se în considerare atât amprenta casei, cât și terenul aferent construcției, întrucât chiar notificarea din 17 iulie 2001 a fost formulată pentru 200 mp, din care 77 mp construcția.

Curtea, în absența unor probe contrare și apreciind că Adresa nr. 11383 din 26 septembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală ori fișa imobilului, întocmită în 1979 de aceeași Direcție Cadastrală a Primăriei Municipiului București, indicate prin motivele cererii de apel nu constituie acte de proprietate care să răstoarne prezumția, a reținut că suprafața deținută cu titlu de proprietate la momentul preluării abuzive era de 178 mp, conform actului de preluare, care se corelează și cu datele comunicate din evidențele Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 3 din care rezultă că aceasta a fost suprafața de teren care a fost înscrisă pentru impozitare în funcție de actul de proprietate deținut, iar ulterior nu s-a înregistrat vreun alt act cu privire la dobândirea de teren.

În raport de motivele de apel invocate în cauză, reclamanții au putut solicita completarea probatoriului administrat în fața primei instanțe și li s-a încuviințat administrarea expertizei tehnice în faza apelului, probă a cărei relevanță nu a fost privită de Curte decât prin prisma actelor depuse la dosar privind preluarea imobilului, expertiza identificând doar terenul aflat în proprietate conform titlurilor exhibate. Curtea a constatat că expertul tehnic a confirmat că fișa bunului imobil nu poate fi avută vedere pentru determinarea întinderii terenului în litigiu, întrucât „la întocmirea acesteia nu se făcea și măsurarea terenului", iar Adresa nr. 11383 din 26 septembrie 2007, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală, nu a putut fi folosită, de asemenea, în identificarea terenului, față de datele inexacte consemnate, pentru considerentele arătate în răspunsul la obiecțiuni.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții C.G., Ș.C. și M.L. și pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanții C.G., Ș.C. și M.L. au invocat ca motive de nelegalitate: - art. 304 pct. 7 C. proc. civ., considerând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii; - art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a interpretat greșit actele juridice deduse judecății: actele de proprietate, planurile și măsurătorile terenului aflat în litigiu, dar și concluziile raportului de expertiză; schimbând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora; - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunțată s-a dat cu încălcarea și/sau aplicarea greșită a legii, respectiv dispoz.

art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001.

Au arătat că, deși în apel s-a efectuat o expertiză tehnică topografică Curtea a ignorat această probă, deosebit de concludentă și nu a ținut cont nici de actele de proprietate și planurile vechi ale terenului situat în București, Calea C, sector 3. Astfel, raportul de expertiză a răspuns la obiectivele stabilite de instanță și a concluzionat următoarele: - identificarea terenului în cauză s-a efectuat pe baza Planului de situație conform planului din anul 1964; - obiectul prezentei cauze îl formează fosta parcelă nr. 2, delimitată pe anexa nr. 1 de linia ce unește punctele 7-6-5-8-7-â, în suprafață de 199 mp (față de 199, 40 mp în actele autorului reclamanților); - și servitutea în suprafață de 109 mp; - potrivit variantei 1, dacă servitutea s-a creat prin contribuția egală a celor trei parcele, reclamanților le revine o suprafață de 235,33 mp, potrivit variantei 2, dacă servitutea s-a creat pentru parcela 3, reclamanților le revine o suprafață de 253,50 mp.

Prin urmare, instanța de apel putea și trebuia să-și întemeieze hotărârea pe concluziile raportului de expertiză, care, la rândul său, se baza atât pe actele de proprietate, cât și pe planurile cadastrale existente, în contextul în care terenul expropriat nu a fost măsurat niciodată. Mai mult, instanța de apel a încălcat și art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că numai „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive." Or, cu toate că în speță există probe contrare concludente, Curtea de Apel a înțeles să respingă apelul reclamanților, preluând suprafața terenului din actul de preluare abuzivă.

Motivele hotărârii recurate sunt confuze și contradictorii, având în vedere că deși instanța de apel le-a încuviințat o nouă expertiză, pe de altă parte, nu a primit concluziile expertului. În realitate, suprafața totală a terenului deținut de autorii reclamanților la adresa din Calea C este de cel puțin 199 mp așa cum a stabilit expertiza, la care se adaugă parte din servitute, luându-se în considerare atât amprenta casei, cât și terenul aferent construcției. Or, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 urmează a li se acorda măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren expropriat abuziv de statul comunist. Au arătat că potrivit celor două acte dotale ale surorilor B.P.

și F.A., suprafețele de teren deținute de acestea însumează circa 411,5 mp - Act dotai nr. 28437 din 22 octombrie 1932, respectiv Act dotai nr. 10662 din 21 aprilie 1934. Prin urmare, este limpede că în actul de preluare a proprietăților aflate la adresa din Calea C, Decretul Consiliului de Stat nr. 397/1986, nu sunt cuprinse suprafețele de teren aflate sub construcții în prezent demolate, așa zisele amprente ale caselor, ci numai suprafețele de teren libere de construcții aferente caselor. În concluzie, solicită admiterea recursul, astfel cum a fost motivat și modificarea în parte a hotărârii instanței de apel, în sensul admiterii apelului declarat de reclamanți. În dezvoltarea criticilor formulate pârâtul Municipiul București, prin Primarul General a reluat criticile formulate în apel pe care le-a motivat în drept pe dispoz.

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. A arătat că instanța de judecată a respins în mod eronat ca nefondat apelul reținând în considerentele hotărârii pronunțate faptul că, în cazul în care unitatea deținătoare sau entitatea învestită cu soluționarea notificării nu respecta obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunța asupra cererii de restituire, se impune ca instanța învestită cu contestația reclamanților să soluționeze fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.

Instanța de apel a evocat Decizia nr. XX/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității învestite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat pentru ca nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui ce se considera nedreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă.

Soluția instanței de apel este nelegală, cu aplicarea greșită a legii, pentru că așa cum a arătat și în motivele de apel, notificarea reclamanților urmează să fie analizată pe cale administrativă și, dacă se va stabili că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, că solicitanții nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, că s-a făcut dovada dreptului de proprietate, precum și că s-a formulat notificare în termen legal iar restituirea în natură este posibilă, potrivit legii, se va emite o dispoziție de restituire în natură cu privire la imobilul litigios, astfel încât nu există un refuz nejustificat în a soluționa notificarea.

Pentru aceste considerente, având în vedere faptul că în speță nu a fost probat un refuz nejustificat de soluționare a notificării sau o lipsă a răspunsului din partea instituției pârâte (purtându-se periodic corespondenta cu reclamanții), solicită admiterea recursului, modificarea deciziei pronunțate, iar pe fond, respingerea cererii reclamanților, ca neîntemeiată. Analiza instanței de recurs. Recursul formulat de pârât nu este fondat. Prin critica formulată pârâtul tinde la a invoca, de fapt, prematuritatea acțiunii reclamanților, care nu au așteptat finalizarea demersului administrativ și au acționat în instanță pentru recunoașterea dreptului lor.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, "în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură." Din dispozițiile legale enunțate rezultă în mod cert că termenul de 60 zile în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării are natura unui termen imperativ, modul de redactare a normei care îl reglementează fiind nesusceptibil de o altă interpretare: „în termen de 60 zile (..) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (..)". Caracterul imperativ al termenului în discuție se deduce și din interpretarea teleologică a Legii nr. 10/2001, unul din scopurile acestei legi fiind rezolvarea cu celeritate a cererilor de restituire a imobilelor preluate abuziv, în vederea asigurării stabilității raporturilor juridice civile.

Lipsa sancțiunii pentru nerespectarea acestui termen, nu-i permite unității deținătoare, dreptul de a soluționa notificarea într-un termen stabilit unilateral și fără control judiciar. Prin urmare, critica pârâtei pe acest aspect nu este întemeiată ca și aceea privind necompetența instanței de judecată de a se pronunța pe fondul cererii de restituire mai înainte de epuizarea procedurii prealabile administrative prin emiterea de către entitatea notificată a deciziei/dispoziției motivate de soluționare a notificării. Astfel, entitatea învestită cu soluționarea notificării este ținută de obligația de rezolvare a acesteia în termenul imperativ prevăzut de lege, iar nerespectarea acestui termen echivalează cu un refuz nejustificat de restituire, care trebuie cenzurat de instanță prin soluționarea pe fond a cererii de restituire.

În acest sens s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007. Prin această decizie, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității învestite, potrivit legii, de a răspunde la notificarea de restituire.

Aceasta deoarece, lipsa unui asemenea răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. Faptul că documentația aferentă notificării reclamantei ar fi fost incompletă nu justifica nesoluționarea ei în termen de 60 de zile de la înregistrare, cum greșit pretinde pârâtul.

Aceasta deoarece, în conformitate cu prevederile pct. 25.1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prorogarea termenului de 60 de zile pentru soluționarea notificării nu poate opera decât atunci când entitatea notificată, apreciind în urma analizei actelor doveditoare deja depuse că acestea sunt insuficiente pentru fundamentarea deciziei de restituire, comunică în scris persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare; în caz contrar, entitatea notificată are obligația soluționării notificării în 60 de zile de la înregistrare, pe baza actelor depuse.

Or, în speță, deși între părți s-a purtat corespondență iar reclamanții au depus actele solicitate de pârât în vederea soluționării notificării lor, acesta nu a depus diligentele necesare soluționării acesteia, situație în care reclamanții au recurs la demersul judiciar. De altfel, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat ori a celor privind calitatea sa de persoană îndreptățită, în etapa administrativă de soluționare a notificării, nu poate avea drept consecință decât pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza acestor acte depuse și în termenul dispus de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 25 alin. (1) după republicare), dosarul administrativ neputând rămâne în nelucrare, pe acest motiv, sine die.

În condițiile arătate, recurenta-pârâtă avea obligația de a se pronunța asupra notificării reclamantei în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o, astfel că în acord cu Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, în mod legal s-a reținut în etapele procesuale anterioare refuzul nejustificat al pârâtei de soluționare a notificării și, implicit, refuzul de acordare de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, cu consecința cenzurării unui asemenea refuz de către instanță în litigiul pendinte, prin soluționarea pe fond a cererii de restituire a reclamantei. Pe de altă parte, faptul că art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată prevede că actele doveditoare se depun până la data soluționării notificării nu poate avea semnificația pretinsă de recurentă, aceea că atâta timp cât notificatoarea nu a depus toate actele doveditoare, termenul de soluționare a notificării nu a început, practic, să curgă.

O asemenea teză este de neacceptat, pe de o parte pentru că ea conduce în fapt la o neaplicare a legii, iar pe de altă parte pentru că ar deschide calea încălcării dreptului de acces la instanță al beneficiarilor Legii nr. 10/2001, drept garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că în lipsa unei decizii emisă în soluționarea notificării lor, aceștia nu-și pot valorifica garanțiile procesuale consacrate prin dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (dreptul de a contesta decizia emisă), care devin în acest caz iluzorii și lipsite de orice eficiență. Față de toate aceste considerente, urmează a se respinge recursul pârâtei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. Cu privire la recursul reclamanților, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Verificând considerentele deciziei atacate, înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită. În susținerea acestor critici reclamanții au formulat mai multe argumente rezultate din interpretarea probelor administrate în cauză, iar instanța de apel în mod legal a grupat aceste argumente și a răspuns, obligația care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelanți, în parte.

Or, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare legii de către prima instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune. Nefondată este și critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia " Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată o critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, înțeles ca operațiune juridică (negotium juris). În realitate, reclamanții contestă modul în care instanța a interpretat și aplicat la speță prevederile dispoz. art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce atrage încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare. În ce privește prezumția de proprietate prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, înalta Curte reține că instanța de apel în mod eronat a apreciat că aceasta nu poate fi răsturnată în cauză, critica reclamanților pe acest aspect fiind fondată.

Astfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Prin urmare, în domeniul reglementat de acest act normativ, există norme derogatorii de la regimul probațiunii în materia drepturilor reale imobiliare, în sensul art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind suficientă prezumția de proprietate, în absența unor probe contrare. Textul instituie trei prezumții legale privind existența, întinderea dreptului de proprietate și calitatea de proprietar la data preluării, a persoanei menționate în actul de preluare sau de punere în executare a măsurii.

Rezultă că, dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în favoarea persoanelor care nu dețin înscrisuri privitoare la proprietate, dar care sunt menționate în actul normativ de preluare, existând o prezumție în favoarea respectivelor persoane că dețin bunul sub nume de proprietar. Această prezumție poate fi răsturnată prin probe contrare, după cum se prevede în chiar textul art. 24. Or, în speță, cu referire la întinderea dreptului de proprietate, reclamanți au făcut o astfel de probă contrară, reprezentată de actele de proprietate ale autorilor reclamanților cu privire la terenul litigios, înscrisuri care, coroborate cu constatările conținute de raportul de expertiză efectuat în cauză relevă că aceștia sunt îndreptățiți la restituirea unei suprafețe de 199 mp teren.

Așa cum rezultă din situația de fapt reținută de instanțele de fond, bunicul reclamanților S.D. a dobândit în baza Actelor de vânzare-cumpărare nr. 17272/1921 și nr. 22165/1992 terenul din Calea C, sector 3, București, imobilul teren pe care a ridicat o construcție compusă din pivniță, parter și etaj în baza Autorizației nr. 271C/1928. Terenul deținut de S.D. era format din parcele 1, 2, 3 la care se adăuga drumul de servitute. Prin actul dotai din 22 octombrie 1932 s-a acordat fiicei P.D. o parcelă de teren (parcela nr. 1) în suprafață de 205 mp situată în București, adresa imobilului în litigiu, potrivit schiței de plan anexate și potrivit dimensiunilor și vecinătăților acolo arătate. Prin actul dotai din 21 aprilie 1934 s-a acordat fiicei A.D.

o parcelă de teren (parcela nr. 3) în suprafață de 206,50 mp la adresa imobilului în litigiu, indicându-se vecinătățile. În urma decesului autorului S.D., copii acestuia, printre care și autoarele reclamanților: Ș.I. și M. (fostă D.) F. au convenit partajarea averii succesorale. Conform actului de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat sub nr. 16884 din 6 noiembrie 1948, parcela nr. 2, de forma unui patrulater în suprafață de 199,40 mp a intrat în posesia I.Ș. (parterul) și F.D. (întregul etaj.) potrivit mențiunilor de la pozițiile 4 și 5, scăzându-se din totalul deținut de S.D. parcele constituite drept dotă în favoarea fiicelor P.D. și A.D.

Astfel, potrivit raportului de expertiză tehnică topografică efectuată în cauză, necontestat de pârât, fosta parcelă nr. 2 cuprinzând terenul din Calea C, (având în vedere și planurile cadastrale din anul 1964), delimitată pe anexa 1 de linia frântă ce unește punctele 7-6-5-8-7 este în suprafață de 199 mp. Prin răspunsul la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză tehnică, expertul a precizat că la întocmirea fișei bunului imobil expropriat nu se făcea și măsurarea terenului, ci doar a construcțiilor existente pe teren întrucât despăgubirile acordate de stat se adresau doar construcțiilor ce urmau a se demola.

Față de aceste înscrisuri, nu se poate prezuma existența dreptului de proprietate al autorilor reclamanților asupra terenului cu care aceștia figurează înscriși în decretul de expropriere, prezumția de proprietate întemeiată pe mențiunile din actul normativ de preluare, prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, fiind răsturnată de actele de proprietate exhibate de recurenții, coroborate cu mențiunile raportului de expertiză efectuat în cauză. Concluzionând, urmează a se reține că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin acordarea despăgubirilor conform art. 1 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 199 mp. Așa fiind, înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., să admită recursul reclamanților în limitele arătate și să dispună modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul că va admite apelul declarat de reclamanți, va schimbă în parte sentința tribunalului, în sensul că suprafața de teren pentru care trebuie să se emită dispoziție motivată cu propunere de despăgubiri este de 199 mp și va menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții C.G., Ș.C. și M.L. împotriva Deciziei nr. 276 A din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată. Admite apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 85 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Schimbă în parte sentința apelată în sensul că suprafața de teren pentru care trebuie să se emită dispoziție motivată cu propunere de despăgubiri este de 199 mp. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 276 A din 15 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2012. Procesat de GGC - LM