ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 707/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 707/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată inițial la data de

22 martie 2010, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, reclamantul S.A.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr.

10/2001.

În motivarea cererii,

reclamantul a învederat că a formulat o notificare în temeiul acestei legi,

fiind emisă o dispoziție prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubirile

aferente imobilului preluat abuziv, însă, până în prezent, nu a primit nicio

despăgubire.

Prin întâmpinare,

pârâta a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 4

București, în raport de prevederile Legii nr. 247/2005 și art. 3 pct. 1 C.

proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată,

arătând în esență că dosarul de despăgubire aferent Dispoziției nr. 5364/2006

emisă de Primăria Municipiului București, prin care au fost acordate reclamantului

despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul notificat, situat în

București, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr.

21051/CC, fiind astfel parcursă etapa transmiterii și înregistrării dosarelor,

prevăzută de art. 16 alin. (1) și (2) Capitolul V Titlul VII din Legea nr.

247/2005.

Pârâta a mai susținut

că procedura de evaluare nu a fost demarată, deoarece s-au constatat

neconcordanțe privind întinderea suprafeței de teren precum și lipsa unor

înscrisuri privind descrierea imobilului notificat, așa cum exista acesta la

momentul trecerii în proprietatea statului, motiv pentru care, prin adresa nr.

21051 CC din 05 august 2010 s-a solicitat completarea dosarului.

Judecătoria

sectorului 4 București, prin Sentința nr. 5.867 din 14 septembrie 2010 a admis

excepția de necompetență materială și și-a declinat competența soluționării

cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal.

apel

Învestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2.884 din 11 aprilie 2011, a admis

acțiunea formulată de reclamantul S.A., în contradictoriu cu pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe care a obligat-o să procedeze la

evaluarea imobilului ce face obiectul dispoziției emisă de către PMB sub nr.

5364 din 1 martie 2006, să emită titlul de despăgubire aferent valorii

constatate și potrivit cotei părți ce se cuvine reclamantului prin această

dispoziție precum și să înainteze, potrivit opțiunii exprimată de către

reclamant, acest titlu către Autoritatea Națională de Restituire a Proprietății

- Direcția pentru Acordarea despăgubirilor în numerar, în vederea efectuării

plății despăgubirilor.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin Dispoziția nr. 5364

din 01 martie 2006 a Primarului Municipiului București s-a dispus acordarea

unor despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de

1/2 din imobilul situat în București, sectorul 4, compus din teren în suprafață

de 233,20 m.p. și construcție demolată către persoana îndreptățită, reclamantul

S.A.

Dosarul aferent

dispoziției amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind

astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005.

Prin adresa nr.

21051/CC din 05 august 2010, pârâta a solicitat Primăriei Municipiului

București motivarea soluției adoptate cu privire la suprafața de teren de

233,20 mp, solicitând completarea dosarului cu înscrisuri privind descrierea

imobilului construcție, așa cum exista acesta la momentul trecerii în

proprietatea statului, învederând faptul că în dosarul de despăgubire trebuie

să se regăsească toate înscrisurile ce au stat la baza emiterii dispoziției

emise în temeiul Legii nr. 10/2001 (incidente fiind dispozițiile art. 16 alin.

2 Titlul VII și pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII

din actul normativ amintit, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005).

Având în vedere

situația de fapt precum și dispozițiile art. 16 - 18

5

din Titlul VII

cap. 5 din Legea nr. 247/2005, prima instanță a constatat că refuzul pârâtei

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a proceda la evaluarea

imobilului notificat și ulterior de a proceda la emiterea titlului de

despăgubire, este unul nejustificat.

În acest sens, a

reținut că motivul invocat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, în sensul că urmează a fi depuse și alte înscrisuri privind

imobilul notificat, nu este justificat, în condițiile în care, Dispoziția nr.

5.364 din 01 martie 2006 a fost emisă în temeiul prevederilor unui act normativ

special, care nu a fost atacată sub acest aspect, devenind astfel definitivă în

sistemul căilor legale de atac conform Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că

pârâta verifică legalitatea respingerii cererilor de retrocedare în natură nu

echivalează cu exercitarea controlului de legalitate privind fondul

dispozițiilor în cauză, control stabilit în competența prefectului conform

dispozițiilor legale speciale astfel încât împrejurarea că reclamantul nu ar fi

dovedit întinderea suprafeței terenului, precum și descrierea construcției

demolate puteau fi invocate exclusiv pe calea procesuală reglementată de acest

act normativ, iar nu în faza procedurii prevăzută de Titlul VII din Legea nr.

247/2005. Controlul exercitat de către pârâtă se limitează, potrivit

interpretării logice și sistematice, exclusiv la verificarea posibilității

autorității notificate de retrocedare în natură a imobilelor în cauză, astfel

încât să fie evitată acordarea unor despăgubiri.

În consecință, prima

instanță a constatat că pârâta nu a respectat condiția termenului rezonabil de

soluționare a cererii formulată de către reclamant, dispoziția de notificare

fiind emisă în anul 2006, iar până în prezent nu a fost demarată procedura de

evaluare a imobilului notificat.

de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

Împotriva sentinței

Curții de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor formulând critici pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304

pct. 6 și 304

1

C. proc. civ.

Recurenta combate

hotărârea fondului sub următoarele aspecte:

3.1. Greșita reținere

a încălcării principiului soluționării cererilor într-un termen rezonabil.

Potrivit recurentei,

în cauză nu există argumente care să justifice concluzia curții de apel. Afirmă

că nu s-a putut păși la etapa evaluării întrucât în urma analizării dosarului

intimatului s-a constatat că lipsesc înscrisuri privind "descrierea

imobilului construcție, așa cum exista acesta la momentul trecerii în

proprietatea statului".

3.2. Depășirea

limitelor învestirii

Recurenta susține, în

esență, că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut de reclamant prin

cererea de chemare în judecată.

Mai arată că nu

există temei legal pentru obligarea sa la înaintarea deciziei reprezentând

titlu de despăgubire către Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților.

În plus, Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților nefiind parte în proces nu pot fi

stabilite obligații în sarcina sa.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar și în temeiul art.

304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că

recursul este fondat, în limitele și pentru motivele expuse în continuare.

și de drept relevante

Intimatul-reclamant

S.A. a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor ce i se cuvin

pentru imobilul notificat, teren și construcție demolată, situat în București,

sector 4.

Prima instanță a

stabilit corect situația de fapt, concluzionând cu temei că în cauză s-a

depășit termenul rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire.

În consecință, în mod

legal a fost obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să

parcurgă etapele procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, cu finalitatea indicată la alin. (7) al acestui

text, respectiv emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Înalta Curte nu

împărtășește însă soluția, de altfel nemotivată în cuprinsul considerentelor,

de a fi obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să înainteze

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, potrivit opțiunii

exprimate de reclamant, titlul de despăgubire în vederea plății despăgubirilor.

Detaliind problemele

de drept enunțate și răspunzând în același timp la motivele de recurs, Înalta

Curte reține următoarele:

1.1. Referitor la

durata nerezonabilă a procedurii administrative derulate de recurentă

Potrivit dovezii

existente la dosarul curții de apel, dosarul aferent Dispoziției nr. 5.364 din

1 martie 2006 a Primarului General al Municipiului București a fost înregistrat

de recurentă la data de 12 iulie 2006, sub nr. 21051/CC.

Până la data

soluționării acestui recurs, 10 februarie 2012, recurenta nu a emis decizia

reprezentând titlu de despăgubire, în pofida demersurilor persoanei

îndreptățite, intimatul S.A., concretizate prin depunerea unor înscrisuri

suplimentare, clarificări etc. (de exemplu prin adresa înregistrată la

autoritate sub nr. 771362 din 20 noiembrie 2008). Abia după înregistrarea

acțiunii judiciare, la data de 5 august 2010, în mod evident pro causa,

recurenta a solicitat precizări entității notificate.

În aceste condiții,

Înalta Curte reține că pasivitatea de peste 5 ani și 6 luni manifestată de

recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, autoritate

administrativă învestită cu competențe speciale în materia acordării

despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, nu poate fi

justificată. Indiferent de natura dificultăților întâmpinate, recurenta era

datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura

reglementată de lege să se deruleze, în ansamblul său, într-un termen

rezonabil, nefiind admisibil ca intimatul să nu poată întrezări în anul 2012

finalul unei proceduri ce a debutat în anul 2001.

De altfel, după cum a

reținut și prima instanță, din analiza dispozițiilor art. 16 alin. (4) - (5) și

(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă cu evidență că recurenta nu

are atribuții de verificare ori control al legalității dispoziției emise de

entitatea notificată.

Deși aceste argumente

sunt suficiente pentru a demonstra că refuzul recurentei de a parcurge

procedura în discuție într-un termen rezonabil, este nejustificat, pentru

completa lămurire a situației de fapt, Înalta Curte reține că presupusele

neclarități invocate în privința descrierii construcției demolate nu există.

Astfel, la dosarul

cauzei se găsesc o multitudine de înscrisuri (între care actul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5985/1951 adresa nr. 67681/16901 din 14

ianuarie 2003 a Direcției Patrimoniu și Evidența Proprietății din Primăria

Municipiului București, adresa nr. 1348 din 22 mai 1995 a CLMB, adresa nr.

11299 din 26 mai 2005 a CGMB - AFI, declarații pe propria răspundere a

persoanei notificate, etc.) care, coroborate, atestă că la momentul

exproprierii imobilului prin Decretul Consiliului de Stat nr. 99/1973, poziția

18/37, anexa nr. 23, construcția avea o suprafață totală de 99,08 mp și se

compunea dintr-o casă de locuit cu două camere, construite din paiantă și

acoperite cu tablă precum și din două bucătării din cărămidă învelită cu

carton.

Aceste elemente sunt

îndestulătoare pentru evaluator care, potrivit ar 11 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 și Normelor metodologice aferente, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 ar

fi fost în măsură să calculeze despăgubirile cuvenite dacă dosarul i-ar fi fost

transmis de recurentă.

1.2. Referitor la

transmiterea titlului de despăgubire către Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților

Contrar susținerilor

recurentei, Înalta Curte consideră că nu pot fi circumscrise motivului de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., criticile de la acest

punct întrucât, în raport de obiectul acțiunii indicat anterior, nu se poate

reține că instanța ar fi dat mai mult decât s-a cerut.

Soluția instanței de

fond, de obligare a recurentei să transmită titlul de despăgubire Autorității

Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pe baza opțiunii exprimate de

reclamant, în vederea emiterii titlului de plată este nelegală din perspectiva

greșitei interpretări și aplicări a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Astfel, dispoziția

instanței încalcă prevederile art. 18

2

din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, care precizează că:

"În cazul

prevăzut de art. 18

1

alin. (2), titularul titlului de despăgubire va

proceda astfel:

a) dacă optează

pentru primirea exclusiv de despăgubiri în numerar, se prezintă, personal sau

prin mandatar cu procură autentică, la Direcție, care, după reținerea titlului

de despăgubire, în original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen

de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilității

financiare".

Prin urmare, în lipsa

unui titlu de despăgubire și neavând înregistrată cerere de opțiune,

intimatul-reclamant S.A. nu poate pretinde obligarea Autorității Naționale

pentru Restituirea Proprietăților, care nu este parte în proces, la emiterea

unui titlu de plată și, pentru eventuala diferență, a unui titlu de conversie.

Independent de aceste

considerente, în cauză sunt incidente și prevederile art. III alin. (1) din

O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, pentru suspendarea aplicării unor dispoziții

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora emiterea titlurilor de

plată se suspendă pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a

acestui act normativ.

soluției adoptate

Având în vedere

considerentele expuse, în temeiul art. 312, alin. (1) - (3) raportat la art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va

admite recursul modificându-se în parte, sentința atacată în sensul înlăturării

din dispozitiv a obligației Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

de a înainta titlul de despăgubire către Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților - Direcția de acordare a despăgubirilor în numerar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței nr. 2.884 din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată în sensul că înlătură obligația Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor de a înainta titlul de despăgubire către Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția de acordare a

despăgubirilor în numerar.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.

Procesat de GGC - AM