ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 707/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată inițial la data de 22 martie 2010, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, reclamantul S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001. În motivarea cererii, reclamantul a învederat că a formulat o notificare în temeiul acestei legi, fiind emisă o dispoziție prin care i-a fost recunoscut dreptul la despăgubirile aferente imobilului preluat abuziv, însă, până în prezent, nu a primit nicio despăgubire. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 4 București, în raport de prevederile Legii nr. 247/2005 și art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând în esență că dosarul de despăgubire aferent Dispoziției nr. 5364/2006 emisă de Primăria Municipiului București, prin care au fost acordate reclamantului despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilul notificat, situat în București, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 21051/CC, fiind astfel parcursă etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, prevăzută de art. 16 alin. (1) și (2) Capitolul V Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pârâta a mai susținut că procedura de evaluare nu a fost demarată, deoarece s-au constatat neconcordanțe privind întinderea suprafeței de teren precum și lipsa unor înscrisuri privind descrierea imobilului notificat, așa cum exista acesta la momentul trecerii în proprietatea statului, motiv pentru care, prin adresa nr. 21051 CC din 05 august 2010 s-a solicitat completarea dosarului.

Judecătoria sectorului 4 București, prin Sentința nr. 5.867 din 14 septembrie 2010 a admis excepția de necompetență materială și și-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

2. Sentința Curții de apel Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 2.884 din 11 aprilie 2011, a admis acțiunea formulată de reclamantul S.A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pe care a obligat-o să procedeze la evaluarea imobilului ce face obiectul dispoziției emisă de către PMB sub nr. 5364 din 1 martie 2006, să emită titlul de despăgubire aferent valorii constatate și potrivit cotei părți ce se cuvine reclamantului prin această dispoziție precum și să înainteze, potrivit opțiunii exprimată de către reclamant, acest titlu către Autoritatea Națională de Restituire a Proprietății - Direcția pentru Acordarea despăgubirilor în numerar, în vederea efectuării plății despăgubirilor.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: Prin Dispoziția nr. 5364 din 01 martie 2006 a Primarului Municipiului București s-a dispus acordarea unor despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/2 din imobilul situat în București, sectorul 4, compus din teren în suprafață de 233,20 m.p. și construcție demolată către persoana îndreptățită, reclamantul S.A. Dosarul aferent dispoziției amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale, fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Prin adresa nr. 21051/CC din 05 august 2010, pârâta a solicitat Primăriei Municipiului București motivarea soluției adoptate cu privire la suprafața de teren de 233,20 mp, solicitând completarea dosarului cu înscrisuri privind descrierea imobilului construcție, așa cum exista acesta la momentul trecerii în proprietatea statului, învederând faptul că în dosarul de despăgubire trebuie să se regăsească toate înscrisurile ce au stat la baza emiterii dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001 (incidente fiind dispozițiile art. 16 alin. 2 Titlul VII și pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din actul normativ amintit, aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005).

Având în vedere situația de fapt precum și dispozițiile art. 16 - 18 5 din Titlul VII cap. 5 din Legea nr. 247/2005, prima instanță a constatat că refuzul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a proceda la evaluarea imobilului notificat și ulterior de a proceda la emiterea titlului de despăgubire, este unul nejustificat. În acest sens, a reținut că motivul invocat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că urmează a fi depuse și alte înscrisuri privind imobilul notificat, nu este justificat, în condițiile în care, Dispoziția nr. 5.364 din 01 martie 2006 a fost emisă în temeiul prevederilor unui act normativ special, care nu a fost atacată sub acest aspect, devenind astfel definitivă în sistemul căilor legale de atac conform Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că pârâta verifică legalitatea respingerii cererilor de retrocedare în natură nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate privind fondul dispozițiilor în cauză, control stabilit în competența prefectului conform dispozițiilor legale speciale astfel încât împrejurarea că reclamantul nu ar fi dovedit întinderea suprafeței terenului, precum și descrierea construcției demolate puteau fi invocate exclusiv pe calea procesuală reglementată de acest act normativ, iar nu în faza procedurii prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Controlul exercitat de către pârâtă se limitează, potrivit interpretării logice și sistematice, exclusiv la verificarea posibilității autorității notificate de retrocedare în natură a imobilelor în cauză, astfel încât să fie evitată acordarea unor despăgubiri.

În consecință, prima instanță a constatat că pârâta nu a respectat condiția termenului rezonabil de soluționare a cererii formulată de către reclamant, dispoziția de notificare fiind emisă în anul 2006, iar până în prezent nu a fost demarată procedura de evaluare a imobilului notificat. 3. Recursul declarat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Împotriva sentinței Curții de apel a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor formulând critici pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 6 și 304 1 C. proc. civ. Recurenta combate hotărârea fondului sub următoarele aspecte: 3.1. Greșita reținere a încălcării principiului soluționării cererilor într-un termen rezonabil.

Potrivit recurentei, în cauză nu există argumente care să justifice concluzia curții de apel. Afirmă că nu s-a putut păși la etapa evaluării întrucât în urma analizării dosarului intimatului s-a constatat că lipsesc înscrisuri privind "descrierea imobilului construcție, așa cum exista acesta la momentul trecerii în proprietatea statului". 3.2. Depășirea limitelor învestirii Recurenta susține, în esență, că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut de reclamant prin cererea de chemare în judecată. Mai arată că nu există temei legal pentru obligarea sa la înaintarea deciziei reprezentând titlu de despăgubire către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În plus, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nefiind parte în proces nu pot fi stabilite obligații în sarcina sa.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru motivele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimatul-reclamant S.A. a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor ce i se cuvin pentru imobilul notificat, teren și construcție demolată, situat în București, sector 4. Prima instanță a stabilit corect situația de fapt, concluzionând cu temei că în cauză s-a depășit termenul rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire.

În consecință, în mod legal a fost obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să parcurgă etapele procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu finalitatea indicată la alin. (7) al acestui text, respectiv emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Înalta Curte nu împărtășește însă soluția, de altfel nemotivată în cuprinsul considerentelor, de a fi obligată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să înainteze Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, potrivit opțiunii exprimate de reclamant, titlul de despăgubire în vederea plății despăgubirilor. Detaliind problemele de drept enunțate și răspunzând în același timp la motivele de recurs, Înalta Curte reține următoarele: 1.1.

Referitor la durata nerezonabilă a procedurii administrative derulate de recurentă Potrivit dovezii existente la dosarul curții de apel, dosarul aferent Dispoziției nr. 5.364 din 1 martie 2006 a Primarului General al Municipiului București a fost înregistrat de recurentă la data de 12 iulie 2006, sub nr. 21051/CC. Până la data soluționării acestui recurs, 10 februarie 2012, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire, în pofida demersurilor persoanei îndreptățite, intimatul S.A., concretizate prin depunerea unor înscrisuri suplimentare, clarificări etc. (de exemplu prin adresa înregistrată la autoritate sub nr. 771362 din 20 noiembrie 2008). Abia după înregistrarea acțiunii judiciare, la data de 5 august 2010, în mod evident pro causa, recurenta a solicitat precizări entității notificate.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că pasivitatea de peste 5 ani și 6 luni manifestată de recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, autoritate administrativă învestită cu competențe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, nu poate fi justificată. Indiferent de natura dificultăților întâmpinate, recurenta era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de lege să se deruleze, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca intimatul să nu poată întrezări în anul 2012 finalul unei proceduri ce a debutat în anul 2001. De altfel, după cum a reținut și prima instanță, din analiza dispozițiilor art. 16 alin. (4) - (5) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 rezultă cu evidență că recurenta nu are atribuții de verificare ori control al legalității dispoziției emise de entitatea notificată.

Deși aceste argumente sunt suficiente pentru a demonstra că refuzul recurentei de a parcurge procedura în discuție într-un termen rezonabil, este nejustificat, pentru completa lămurire a situației de fapt, Înalta Curte reține că presupusele neclarități invocate în privința descrierii construcției demolate nu există.

Astfel, la dosarul cauzei se găsesc o multitudine de înscrisuri (între care actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5985/1951 adresa nr. 67681/16901 din 14 ianuarie 2003 a Direcției Patrimoniu și Evidența Proprietății din Primăria Municipiului București, adresa nr. 1348 din 22 mai 1995 a CLMB, adresa nr. 11299 din 26 mai 2005 a CGMB - AFI, declarații pe propria răspundere a persoanei notificate, etc.) care, coroborate, atestă că la momentul exproprierii imobilului prin Decretul Consiliului de Stat nr. 99/1973, poziția 18/37, anexa nr. 23, construcția avea o suprafață totală de 99,08 mp și se compunea dintr-o casă de locuit cu două camere, construite din paiantă și acoperite cu tablă precum și din două bucătării din cărămidă învelită cu carton.

Aceste elemente sunt îndestulătoare pentru evaluator care, potrivit ar 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și Normelor metodologice aferente, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 ar fi fost în măsură să calculeze despăgubirile cuvenite dacă dosarul i-ar fi fost transmis de recurentă. 1.2. Referitor la transmiterea titlului de despăgubire către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte consideră că nu pot fi circumscrise motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., criticile de la acest punct întrucât, în raport de obiectul acțiunii indicat anterior, nu se poate reține că instanța ar fi dat mai mult decât s-a cerut.

Soluția instanței de fond, de obligare a recurentei să transmită titlul de despăgubire Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pe baza opțiunii exprimate de reclamant, în vederea emiterii titlului de plată este nelegală din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, dispoziția instanței încalcă prevederile art. 18 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care precizează că: "În cazul prevăzut de art. 18 1 alin. (2), titularul titlului de despăgubire va proceda astfel: a) dacă optează pentru primirea exclusiv de despăgubiri în numerar, se prezintă, personal sau prin mandatar cu procură autentică, la Direcție, care, după reținerea titlului de despăgubire, în original, îi va transfera despăgubirea în numerar în termen de 15 zile calendaristice de la data existenței disponibilității financiare". Prin urmare, în lipsa unui titlu de despăgubire și neavând înregistrată cerere de opțiune, intimatul-reclamant S.A. nu poate pretinde obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, care nu este parte în proces, la emiterea unui titlu de plată și, pentru eventuala diferență, a unui titlu de conversie.

Independent de aceste considerente, în cauză sunt incidente și prevederile art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010, pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora emiterea titlurilor de plată se suspendă pe o perioadă de 2 ani de la data intrării în vigoare a acestui act normativ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312, alin. (1) - (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 se va admite recursul modificându-se în parte, sentința atacată în sensul înlăturării din dispozitiv a obligației Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a înainta titlul de despăgubire către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția de acordare a despăgubirilor în numerar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 2.884 din 11 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că înlătură obligația Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a înainta titlul de despăgubire către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția de acordare a despăgubirilor în numerar. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012. Procesat de GGC - AM