ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4875/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4875/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul cererii de chemare în judecată;

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, reclamanții M.D.G. și F.M.S. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia să

emită decizia reprezentând titlul de despăgubire ca răspuns la Dispozițiile nr.

12367 din 02 august 2006 și nr. 10434 din 16 iunie 2006 emise de Primăria

Municipiului Craiova, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 10000 RON

cu titlul de daune morale.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că prin Dispoziția nr. 10434 din 16 iunie 2006,

emisă de Primăria Municipiului Craiova s-a propus acordarea de despăgubiri

pentru construcția demolată și terenul în suprafață de 548 mp, situat în

Craiova, str. C., Jud. Dolj, imposibil de restituit în natură, în favoarea

reclamantei F.M.S., iar prin Dispoziția nr. 12367 din 02 august 2006 s-a

modificat art. I al Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie 2006, în sensul că

persoanele îndreptățite la despăgubiri sunt ambii moștenitori ai numitei M.L.,

respectiv F.M.S. și M.D.G.

Dispozițiile nr.

12367 din 02 august 2006 și nr. 10434 din 16 iunie 2006 au fost comunicate

pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrate în

Dosar nr. 32023/CC, fără însă ca decizia reprezentând titlul de despăgubire să

fie emisă până la data înregistrării acțiunii.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat,

în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a

Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului

Craiova, motivând că aceasta a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 22

alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a principiului de soluționare a

notificărilor potrivit căruia sarcina probei proprietății și a deținerii legale

a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a

fi îndreptățită.

Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâta a mai formulat

și cerere de chemare în garanție a Primăriei municipiului Craiova prin Primar,

pentru îndeplinirea obligațiilor legale ce derivă din aplicarea Legii nr.

10/2001 și pentru a răspunde pentru eventualul prejudiciu cauzat pârâtei.

Hotărârea instanței

de fond.

Prin sentința civilă

nr. 6024 din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă excepția de

nelegalitate a Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria

Municipiului Craiova și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M.D.G.

și F.M.S., și, în consecință, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire

pentru imobilul situat în Craiova, str. C., potrivit Dispoziției nr. 12367 din

02 august 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova, respingând capătul de

cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, ca neîntemeiat, ca

și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu

Primăria municipiului Craiova.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, că pârâta a stat în pasivitate în

ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea

despăgubirilor la care reclamanții sunt îndreptățiți, solicitând Primăriei

municipiului Craiova informații abia ulterior formulării cererii de chemare în

judecată, situație ce se circumscrie refuzului nejustificat de a soluționa

cererea reclamanților.

Excepția de

nelegalitate a Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria

Municipiului Craiova, a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta

intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

aceasta putând fi contestată în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Cererea reclamanților

privind acordarea de daune morale a fost respinsă în considerarea faptului că

pentru acordarea acestora nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci

partea care le solicită trebuie să dovedească producerea prejudiciului și

legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității, ceea

ce, în speță, reclamanții nu au făcut.

Instanța fondului a

respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu

Primăria municipiului Craiova arătând că între acestea nu există nici un raport

de garanție sub aspectul obligației de emitere a deciziei reprezentând titlul

de despăgubire, obligație ce face obiectul prezentei cauze.

Calea de atac

exercitată

Împotriva sentinței

nr. 6024 din 19 octombrie 2011 a formulat recurs pârâtul Statul Român prin

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând modificarea

acesteia în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată,

ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurenta-pârâtă a susținut

că instanța de fond în mod greșit a respins ca

inadmisibilă excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie

2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova, act administrativ, ce poate fi

supus controlului instanțelor de contencios administrativ, având strânsă

legătură cu fondul pretențiilor reclamanților, subliniind aspectele de nelegalitate

a acestuia.

A mai susținut

recurenta, în esență, că instanța de fond a apreciat în mod netemeinic că în

speță ar fi fost încălcat principiul procesului rezonabil, dispunând obligarea

sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective

și procedura complexă privind soluționarea dosarului de despăgubire al

reclamantei și cu

ignorarea

prevederilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurenta a mai

arătat că dosarul trebuie completat cu acte juridice care să ateste calitatea

de moștenitor cu titularul inițial al dreptului de proprietate.

Soluția instanței de

control judiciar.

Examinând sentința

atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și sub toate

aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, și îl va respinge, pentru considerentele în continuare

arătate.

Se constată că

intimații-reclamanți a supus controlului instanței de contencios administrativ

refuzul nejustificat al autorității administrative de a elibera actul

administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru

imobilul teren în

suprafață de 480 mp situat în București, b-dul M., sector 3, imposibil de

restituit în natură, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea

de persoană îndreptățită la despăgubire fiindu-i recunoscută prin Dispoziția

nr. 7329 din 29 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului București.

Prin această

dispoziție a fost soluționată notificarea intimatului, înregistrată sub nr.

3068 din

09

noiembrie 2001.

Este adevărat că dispozițiile

Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor"

din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile

proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și

completările ulterioare, nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubire. Cu toate acestea, cererea întemeiată pe dispozițiile legale

mai sus menționate având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire

trebuie să fie soluționată într-un interval de timp rezonabil, calculat de la data

sesizării autorității publice competente, în cadrul procedurii administrative preliminare.

Astfel, așa cum a reținut

și instanța de fond, reclamantul a început procedurile de recuperare a bunului sau

contravalorii acestuia prin notificare formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția

de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat

de către pârâtă sub nr. 36859/CC.

Intervalul mare de timp

pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaților pentru imobilul

preluat abuziv, conferă consistență concluziei la care a ajuns instanța de fond,

în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil

consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Înalta Curte mai constată

că sentința primei instanțe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări

a regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor și a etapelor procedurii

administrative.

Având în vedere dispozițiile

art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară

și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor

nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la

soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din

Convenție ca o garanție a dreptului la un proces echitabil și aplicabil nu numai

în procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative și, de asemenea,

în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.

Soluționarea cauzelor

în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și un element

al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene,

consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de

către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.

Complexitatea etapelor

procedurale poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil,

dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale

pasivități a autorității publice, în condițiile în care din înscrisurile depuse

la dosar nu rezultă că până la pronunțarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.

Toate aceste elemente

conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului

administrativ de către Comisia Centrală și depășirea limitelor termenului rezonabil

de soluționare a cererilor prin prisma criteriilor cristalizate în jurisprudența

Curții Europene a drepturilor Omului.

În acest context, soluția

Curții de apel este legală și se impune a fi menținută.

Obligația de a emite titlul

de despăgubire include, în mod firesc, parcurgerea tuturor etapelor administrative

aferente, critica recurentei fiind nefondată sub acest aspect.

Referitor însă la obligarea

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata de penalități și dispozițiile

privind termenele de executare, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este

fondat.

Curtea de apel a apreciat

că este necesar să fie stabilite termene de executare a obligațiilor de a transmite

dosarul la evaluator, respectiv de emitere a deciziei titlul de despăgubire, și,

în caz de neexecutare a acestor obligații, să fie constrânsă comisia recurentă la

plata unor penalități de întârziere în cuantum de 100 RON/zi de întârziere.

Această dispoziție a instanței

este excesivă în contextul cauzei de față, întrucât în speța de față, întârzierea

autorității publice nu justifică aplicarea măsurii energice de constrângere prevăzută

de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Evident, în măsura în

care autoritatea publică nu-și îndeplinește obligația stabilită de instanță devin

incidente prevederile cuprinse în art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziții

legale foarte eficiente care au menirea de a constrânge indirect pe recurent să

emită în termen decizia reprezentând titlu de despăgubire.

În fine, este întemeiat

motivul ce vizează dispoziția privitoare la termenele de 30 zile de la pronunțarea

hotărârii, respectiv 60 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare, în

care pârâtul trebuie să trimită dosarul la evaluator și apoi să emită decizia cu

titlu de despăgubire, de la data efectuării evaluării.

Aceasta, deoarece potrivit

art. 24 din Legea nr. 554/2004 în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este

obligată să urmeze procedura Legii nr. 247/2005 în termen de 30 zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii, în cauză neimpunându-se un alt termen mai energic pentru

reluarea și finalizarea procedurii administrative.

Termenul general pentru

executarea benevolă este apreciat că suficient și acoperitor pentru ca subiectul

obligat să procedeze la executarea unei hotărâri judecătorești prin care s-au stabilit

obligații în sarcina sa, motiv pentru care nu se impune stabilirea altui termen

prin dispozitiv, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere toate

considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și în temeiul art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., va modifica în parte sentința recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 5848 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

recurată în sensul că înlătură termenele de 30, respectiv de 60 de zile și penalitățile

de întârziere.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie

2012.