ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4875/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul cererii de chemare în judecată; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții M.D.G. și F.M.S. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire ca răspuns la Dispozițiile nr. 12367 din 02 august 2006 și nr. 10434 din 16 iunie 2006 emise de Primăria Municipiului Craiova, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 10000 RON cu titlul de daune morale.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin Dispoziția nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova s-a propus acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată și terenul în suprafață de 548 mp, situat în Craiova, str. C., Jud. Dolj, imposibil de restituit în natură, în favoarea reclamantei F.M.S., iar prin Dispoziția nr. 12367 din 02 august 2006 s-a modificat art. I al Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie 2006, în sensul că persoanele îndreptățite la despăgubiri sunt ambii moștenitori ai numitei M.L., respectiv F.M.S. și M.D.G. Dispozițiile nr. 12367 din 02 august 2006 și nr. 10434 din 16 iunie 2006 au fost comunicate pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrate în Dosar nr. 32023/CC, fără însă ca decizia reprezentând titlul de despăgubire să fie emisă până la data înregistrării acțiunii.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova, motivând că aceasta a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și a principiului de soluționare a notificărilor potrivit căruia sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâta a mai formulat și cerere de chemare în garanție a Primăriei municipiului Craiova prin Primar, pentru îndeplinirea obligațiilor legale ce derivă din aplicarea Legii nr. 10/2001 și pentru a răspunde pentru eventualul prejudiciu cauzat pârâtei.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința civilă nr. 6024 din 19 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M.D.G. și F.M.S., și, în consecință, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, str. C., potrivit Dispoziției nr. 12367 din 02 august 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale, ca neîntemeiat, ca și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Primăria municipiului Craiova.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că pârâta a stat în pasivitate în ceea ce privește parcurgerea etapelor procedurii administrative pentru acordarea despăgubirilor la care reclamanții sunt îndreptățiți, solicitând Primăriei municipiului Craiova informații abia ulterior formulării cererii de chemare în judecată, situație ce se circumscrie refuzului nejustificat de a soluționa cererea reclamanților. Excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova, a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că aceasta intră sub incidența dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, aceasta putând fi contestată în termenele și condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cererea reclamanților privind acordarea de daune morale a fost respinsă în considerarea faptului că pentru acordarea acestora nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci partea care le solicită trebuie să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității, ceea ce, în speță, reclamanții nu au făcut. Instanța fondului a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu Primăria municipiului Craiova arătând că între acestea nu există nici un raport de garanție sub aspectul obligației de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligație ce face obiectul prezentei cauze.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 6024 din 19 octombrie 2011 a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Dispoziției nr. 10434 din 16 iunie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova, act administrativ, ce poate fi supus controlului instanțelor de contencios administrativ, având strânsă legătură cu fondul pretențiilor reclamanților, subliniind aspectele de nelegalitate a acestuia.

A mai susținut recurenta, în esență, că instanța de fond a apreciat în mod netemeinic că în speță ar fi fost încălcat principiul procesului rezonabil, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ține cont de aspectele obiective și procedura complexă privind soluționarea dosarului de despăgubire al reclamantei și cu ignorarea prevederilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Recurenta a mai arătat că dosarul trebuie completat cu acte juridice care să ateste calitatea de moștenitor cu titularul inițial al dreptului de proprietate. Soluția instanței de control judiciar. Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc.

civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, și îl va respinge, pentru considerentele în continuare arătate. Se constată că intimații-reclamanți a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorității administrative de a elibera actul administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafață de 480 mp situat în București, b-dul M., sector 3, imposibil de restituit în natură, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea de persoană îndreptățită la despăgubire fiindu-i recunoscută prin Dispoziția nr. 7329 din 29 ianuarie 2007 emisă de Primăria Municipiului București.

Prin această dispoziție a fost soluționată notificarea intimatului, înregistrată sub nr. 3068 din 09 noiembrie 2001. Este adevărat că dispozițiile Capitolului V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor" din Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. Cu toate acestea, cererea întemeiată pe dispozițiile legale mai sus menționate având ca obiect emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire trebuie să fie soluționată într-un interval de timp rezonabil, calculat de la data sesizării autorității publice competente, în cadrul procedurii administrative preliminare.

Astfel, așa cum a reținut și instanța de fond, reclamantul a început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificare formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziția de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentația aferentă, a fost înregistrat de către pârâtă sub nr. 36859/CC. Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaților pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistență concluziei la care a ajuns instanța de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Înalta Curte mai constată că sentința primei instanțe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluționare a dosarelor și a etapelor procedurii administrative.

Având în vedere dispozițiile art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenție ca o garanție a dreptului la un proces echitabil și aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci și în cadrul procedurii administrative și, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive. Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.

Complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivități a autorității publice, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că până la pronunțarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată. Toate aceste elemente conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală și depășirea limitelor termenului rezonabil de soluționare a cererilor prin prisma criteriilor cristalizate în jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului. În acest context, soluția Curții de apel este legală și se impune a fi menținută.

Obligația de a emite titlul de despăgubire include, în mod firesc, parcurgerea tuturor etapelor administrative aferente, critica recurentei fiind nefondată sub acest aspect. Referitor însă la obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata de penalități și dispozițiile privind termenele de executare, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat. Curtea de apel a apreciat că este necesar să fie stabilite termene de executare a obligațiilor de a transmite dosarul la evaluator, respectiv de emitere a deciziei titlul de despăgubire, și, în caz de neexecutare a acestor obligații, să fie constrânsă comisia recurentă la plata unor penalități de întârziere în cuantum de 100 RON/zi de întârziere.

Această dispoziție a instanței este excesivă în contextul cauzei de față, întrucât în speța de față, întârzierea autorității publice nu justifică aplicarea măsurii energice de constrângere prevăzută de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. Evident, în măsura în care autoritatea publică nu-și îndeplinește obligația stabilită de instanță devin incidente prevederile cuprinse în art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dispoziții legale foarte eficiente care au menirea de a constrânge indirect pe recurent să emită în termen decizia reprezentând titlu de despăgubire. În fine, este întemeiat motivul ce vizează dispoziția privitoare la termenele de 30 zile de la pronunțarea hotărârii, respectiv 60 de zile de la data întocmirii raportului de evaluare, în care pârâtul trebuie să trimită dosarul la evaluator și apoi să emită decizia cu titlu de despăgubire, de la data efectuării evaluării.

Aceasta, deoarece potrivit art. 24 din Legea nr. 554/2004 în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să urmeze procedura Legii nr. 247/2005 în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, în cauză neimpunându-se un alt termen mai energic pentru reluarea și finalizarea procedurii administrative. Termenul general pentru executarea benevolă este apreciat că suficient și acoperitor pentru ca subiectul obligat să procedeze la executarea unei hotărâri judecătorești prin care s-au stabilit obligații în sarcina sa, motiv pentru care nu se impune stabilirea altui termen prin dispozitiv, potrivit art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul și în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ., va modifica în parte sentința recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 5848 din 12 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința recurată în sensul că înlătură termenele de 30, respectiv de 60 de zile și penalitățile de întârziere. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2012.