ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4222/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4222/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra cauzei civile de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 06 noiembrie 2009 pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul J.A. a chemat în judecată

pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Primăria Municipiului

București și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța,

să dispună anularea dispoziției din 28 iulie 2009 emisă de

Primarul

General al

Municipiul

București prin

care au fost respinse notificările din 14 septembrie 2001

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de N.E., să constate că imobilul situat București

a fost preluat în mod abuziv de stat, reclamantul fiind îndreptățit la măsuri reparatorii

în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și să oblige Primăria

Municipiului București să înainteze dosarul cu cele două notificări și actele anexe

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 992 din 14

iulie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea, a anulat

dispoziția din 28 iulie 2009 emisă de pârâți, a constatat că reclamantul are calitatea

de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobil și a obligat pârâții să emită o nouă dispoziție prin care să dispună

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București,

compus din teren în suprafață de 328 m.p. și construcție, și să înainteze actele

din dosarul administrativ Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în

termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a dispoziției.

S-a constatat că cele două notificări

conexate la Primăria Municipiului București au fost soluționate prin dispoziția

din 28 iulie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care

s-au respins notificările formulate de numitul N.E. prin cesionar J.A., cu motivarea

că s-a notificat imobilul situat în str. D.P. nr. 34 și s-au depus acte doveditoare

pentru imobilul situat în str. D.P. nr. 51, iar cererea precizatoare de rectificare

nu a fost înregistrată în termen și nici nu a fost depusă prin executor judecătoresc.

Instanța a reținut că prin procesul-verbal

din 1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, s-a

dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului

situat în București, str. D.P. nr. 51, compus din teren în suprafață de 328 m.p.

și construcție formată din trei corpuri, în favoarea numitei N.M. (născută M.),

de la care imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul-Lege

nr. 92/1950.

Prin decretul de expropriere-demolare

din 1989 imobilul a fost demolat și nu s-au încasat despăgubiri.

Urmare a decesului numitei M.M. (27

iulie 1980), s-a emis certificatul de moștenitor din 11 februarie 2002 din care

reiese că unic moștenitor este N.E., în calitate de fiu.

Din nota de reconstituire întocmită de

Primăria Municipiului București - Serviciul Cadastru rezultă că imobilul situat

la fosta adresă, str. D.P. nr. 51, este afectat în prezent de elemente de sistematizare

(bloc, trotuar, stradă, spațiu verde aferent bloc, rețele edilitare).

În raport de dispozițiile art. 1

alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001

și de situația de fapt reținută, prima instanță a constatat că reclamantul J.A.

are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobilul situat în București.

În mod greșit au fost respinse cele două

notificări, constatându-se că reclamantul nu ar fi îndreptățit la restituirea imobilului,

câtă vreme în cuprinsul notificării formulate au fost indicate elementele de identificare

a imobilului – felul și compunerea acestuia, locul situării sale, suprafața aproximativă,

iar menționarea eronată a unui alt număr poștal al imobilului nu echivalează

cu o lipsă a identificării bunului.

În condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001,

s-a apreciat că erorile materiale privind identificarea imobilului din cuprinsul

notificării, pot fi depuse, asemenea actelor necesare, până la data soluționării

notificării.

În consecință, a fost admisă cererea

și, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au fost obligați

pârâții să emită o nouă dispoziție prin care să dispună acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent în favoarea reclamantului, cu respectarea dispozițiilor art. 16

alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, iar prin decizia civilă

nr. 350A din 29 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că prin dispoziția din 28 iulie 2009 emisă

de Primarul General al Municipiului București au fost respinse, ca nedovedite, notificările

formulate de petentul N.E., privind restituirea în natură sau acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilul situat în București, str. D.P. nr. 34.

Potrivit considerentelor acestei dispoziții

„(…) notificatorul a notificat imobilul situat în str. D.P. nr. 34 și a depus acte

pentru imobilul situat în str. D.P. nr. 51. Cererea precizatoare de rectificare

nu este înregistrată în termen și nici nu este depusă prin executor judecătoresc.”

Prin cele două notificări, N.E. a solicitat

„(…) restituirea sau despăgubirile legale privind imobilul compus din teren și construcție

situat în str. D.P. nr. 34, București.”

În temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001,

„Actele doveditoare ale dreptului de proprietate (…) pot fi depuse până la data

soluționării notificării” și, în acest context, notificatorul N.E. a depus, la data

de 10 martie 2003, o precizare a notificării depusă inițial, în sensul că, în urma

verificărilor și a relațiilor comunicate de către Arhivele Naționale, adresa corectă

a imobilului notificat este str. D.P. nr. 51, imobil demolat, și nu nr. 34, cum

din eroare s-a menționat în notificare.

În apel nu a fost contestată calitatea

contestatorului de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii

pentru imobilul enunțat.

În raport de dispozițiile art. 23 din

Legea nr. 10/2001, precizarea autorului contestatorului privind identitatea imobilului

revendicat ca fiind la nr. 51, echivalează cu o completare a actelor de proprietate

pentru care nu este necesară comunicarea prin executor judecătoresc, singura cerință

fiind depunerea acesteia anterior soluționării notificării, condiție respectată

în cauză.

Cu privire la critica invocată de apelantul-pârât

în sensul că unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu acordă,

ci propune doar măsuri reparatorii prin decizie motivată, Curtea de apel a constatat

că nu există un conflict între considerentele primei instanțe și obligațiile ce-i

revin unității deținătoare prin hotărârea pronunțată.

Potrivit contestației dedusă judecății,

contestatorul a solicitat soluționarea într-o anumită modalitate a notificării autorului

său, prin pronunțarea unei soluții.

Conform deciziei nr. 20 din 19

martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – recurs în interesul legii –

aria de aplicabilitate a dispozițiilor art. 26 alin. (3) a fost lărgită și la cazul

în care unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea, Tribunalul fiind competent

să soluționeze pe fond respectiva notificare.

Astfel, instanța trebuia să verifice

condițiile de admisibilitate ale cererii de acordare a măsurii reparatorii, întrucât

o eventuală retrimitere a cauzei la unitatea deținătoare ar fi ineficientă, soluția

conducând numai la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire, care este

oricum anevoioasă.

Rezultă că prin hotărârea pronunțată

instanța de fond a respectat normele legale - art. 26 din Legea nr. 10/2001 - relativ

la emiterea dispoziției de către unitatea deținătoare.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat și motivat recurs, pârâtul

Municipiul

București, prin Primarul General.

Prin motivele de recurs se

formulează următoarele critici:

Așa cum rezultă din dispozițiile

art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal

de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor

proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane

- aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii.

În cauză, cererea precizatoare de rectificare

nu a fost înregistrată în termen și nici nu a fost depusă prin executor judecătoresc.

Or, condițiile legale impun îndeplinirea unor condiții de formă pentru valabilitatea

notificării depuse.

În raport de dispozițiile art. 16 din

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispoziția contestată urmează a fi analizată de

către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura

de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite

Comisiei Centrale, raport ce conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor

fi acordate titlurile de despăgubiri.

Prin urmare, în mod greșit instanța de

apel acordă reclamanților dreptul a măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile

în care recurentul are competență, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar în emiterea

dispoziției și în stabilirea calității de proprietar.

Se mai susține că nu s-au făcut

nici dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobil, potrivit

acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

Se arată că în ceea ce privește obligarea

de a trimite dispoziția motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

dosarul administrativ va trebui supus, mai întâi, controlului de legalitate efectuat

de Prefectul Municipiului București.

În drept, recursul este întemeiat pe

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 08

iunie 2012, intimatul-reclamant a susținut excepția nulității recursului,

în baza art. 302-303 C. proc. civ. și 306 C. proc. civ., cu motivarea că niciuna

din criticile formulate nu poate fi circumscrisă cazurilor de modificare ori de

casare a unei hotărâri, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 304 C.

proc. civ.

În temeiul art. 306 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că o parte din criticile formulate pot fi încadrate în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va exercita controlul judiciar de legalitate

din perspectiva acestui caz de modificare a deciziei.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat,

urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile formulate

în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, prin care recurentul susține că reclamantul

nu a depus acte doveditoare, în sensul acestor dispoziții legale, prin care

să probeze calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului

în litigiu, Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins,

la rândul lor, critici cu acest conținut.

Prima instanță a reținut că,

în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 10

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, aplicate la situația de fapt reținută,

reclamantul J.A. are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii

prin echivalent pentru imobilul situat în București.

Prin apelul declarat, pârâtul Municipiul

București nu a înțeles să formuleze critici legate de această dezlegare

dată de prima instanță în privința dovedirii în cauză a calității

reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilului

în litigiu.

Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor

de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu

au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea

unei norme imperative.

În egală măsură, critica vizând nelegalitatea

deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu

a fost în prealabil un motiv de apel în calea de atac promovată de pârât, astfel

încât, pentru considerentele anterior expuse, nu învestește în mod legal instanța

de recurs cu analiza ei.

Se mai susține prin motivele de

recurs că cererea precizatoare în privința numărului poștal la care este

situat imobilului a cărui restituire se solicită, nu a fost înregistrată în termen

și nici nu a fost depusă prin executor judecătoresc, încălcându-se astfel condițiile

legale pentru valabilitatea notificării depuse.

Critica nu este fondată.

Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001,

republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale

calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția

demolată și orice, alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire

decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Or, precizarea formulată de reclamant

cu privire la numărul poștal al imobilului a fost înregistrată la Primăria

Municipiului București la data de 10 martie 2003, în condițiile în care

notificarea formulată a fost soluționată prin emiterea dispoziției la data

de 28 iulie 2009.

Prin urmare, cu respectarea prevederilor

art. 23 din Legea nr. 10/2001, toate acte doveditoare, inclusiv precizarea vizând

numărul poștal al imobilului, au fost depuse până la data soluționării

notificării.

Pe de altă parte, în mod corect, instanța

de apel a apreciat că precizarea depusă de reclamant cu privire la numărul poștal

la care este situat imobilul indicat în notificare, echivalează cu o completare

a actelor de proprietate.

Comunicarea acestei precizări nu se impunea

a fi făcută prin executorul judecătoresc, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

impunând această condiție numai pentru notificarea adresată unității deținătoare,

astfel încât critica formulată în acest sens prin motivele de recurs nu este fondată.

Se mai susține prin motivele de

recurs că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile

art. art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 atunci când a acordat reclamantului

dreptul a măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece recurentul are competență,

în temeiul Legii nr. 10/2001, doar în emiterea dispoziției și în stabilirea

calității de proprietar, cu atât mai mult cu cât, înainte de a înainta dispoziția

motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ

trebuie supus controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului București.

Nici această critică nu este fondată.

Competența entității învestite

sau a unității deținătoare nu se rezumă la stabilirea calității de

proprietar și la emiterea dispoziției, așa cum se susține prin

motivele de recurs.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001,

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Dacă

restituirea în natură nu este posibilă, în condițiile art. 26 din Legea

nr. 10/2001, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită este

obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În plus, prin decizia nr. 20 din 19 martie

2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată

în M. Of. nr. 764/12.11.2007) s-a recunoscut competența instanței de a dispune în

mod direct soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și

care vizează fondul pretențiilor deduse judecății. S-a reținut sub acest aspect

că, din moment ce s-a prevăzut prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că

deciziile/dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de

restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar

în cuprinsul art. 2 alin. (2) și art. 14 se face referire la restituirea imobilelor

prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, în virtutea dreptului său

de plenitudine de jurisdicție ce i-a fost acordat prin lege, poate dispune ea însăși,

în mod direct, soluționarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 329

alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunțate

în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, iar prin decizia recurată,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale.

Prin urmare, pentru considerentele expuse,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General,

împotriva deciziei civile nr. 350A din 29 martie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

08 iunie 2012.