ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4222/2012

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 06 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul J.A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Primăria Municipiului București și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziției din 28 iulie 2009 emisă de Primarul General al Municipiul București prin care au fost respinse notificările din 14 septembrie 2001 formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 de N.E., să constate că imobilul situat București a fost preluat în mod abuziv de stat, reclamantul fiind îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și să oblige Primăria Municipiului București să înainteze dosarul cu cele două notificări și actele anexe Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Prin sentința civilă nr. 992 din 14 iulie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea, a anulat dispoziția din 28 iulie 2009 emisă de pârâți, a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil și a obligat pârâții să emită o nouă dispoziție prin care să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 328 m.p. și construcție, și să înainteze actele din dosarul administrativ Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a dispoziției. S-a constatat că cele două notificări conexate la Primăria Municipiului București au fost soluționate prin dispoziția din 28 iulie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București, prin care s-au respins notificările formulate de numitul N.E.

prin cesionar J.A., cu motivarea că s-a notificat imobilul situat în str. D.P. nr. 34 și s-au depus acte doveditoare pentru imobilul situat în str. D.P. nr. 51, iar cererea precizatoare de rectificare nu a fost înregistrată în termen și nici nu a fost depusă prin executor judecătoresc. Instanța a reținut că prin procesul-verbal din 1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare în București, s-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. D.P. nr. 51, compus din teren în suprafață de 328 m.p. și construcție formată din trei corpuri, în favoarea numitei N.M. (născută M.), de la care imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul-Lege nr. 92/1950.

Prin decretul de expropriere-demolare din 1989 imobilul a fost demolat și nu s-au încasat despăgubiri. Urmare a decesului numitei M.M. (27 iulie 1980), s-a emis certificatul de moștenitor din 11 februarie 2002 din care reiese că unic moștenitor este N.E., în calitate de fiu. Din nota de reconstituire întocmită de Primăria Municipiului București - Serviciul Cadastru rezultă că imobilul situat la fosta adresă, str. D.P. nr. 51, este afectat în prezent de elemente de sistematizare (bloc, trotuar, stradă, spațiu verde aferent bloc, rețele edilitare). În raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 și de situația de fapt reținută, prima instanță a constatat că reclamantul J.A.

are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București. În mod greșit au fost respinse cele două notificări, constatându-se că reclamantul nu ar fi îndreptățit la restituirea imobilului, câtă vreme în cuprinsul notificării formulate au fost indicate elementele de identificare a imobilului – felul și compunerea acestuia, locul situării sale, suprafața aproximativă, iar menționarea eronată a unui alt număr poștal al imobilului nu echivalează cu o lipsă a identificării bunului. În condițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că erorile materiale privind identificarea imobilului din cuprinsul notificării, pot fi depuse, asemenea actelor necesare, până la data soluționării notificării.

În consecință, a fost admisă cererea și, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, au fost obligați pârâții să emită o nouă dispoziție prin care să dispună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantului, cu respectarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, iar prin decizia civilă nr. 350A din 29 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin dispoziția din 28 iulie 2009 emisă de Primarul General al Municipiului București au fost respinse, ca nedovedite, notificările formulate de petentul N.E., privind restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, str. D.P.

nr. 34. Potrivit considerentelor acestei dispoziții „(…) notificatorul a notificat imobilul situat în str. D.P. nr. 34 și a depus acte pentru imobilul situat în str. D.P. nr. 51. Cererea precizatoare de rectificare nu este înregistrată în termen și nici nu este depusă prin executor judecătoresc.” Prin cele două notificări, N.E. a solicitat „(…) restituirea sau despăgubirile legale privind imobilul compus din teren și construcție situat în str. D.P. nr. 34, București.” În temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate (…) pot fi depuse până la data soluționării notificării” și, în acest context, notificatorul N.E. a depus, la data de 10 martie 2003, o precizare a notificării depusă inițial, în sensul că, în urma verificărilor și a relațiilor comunicate de către Arhivele Naționale, adresa corectă a imobilului notificat este str. D.P.

nr. 51, imobil demolat, și nu nr. 34, cum din eroare s-a menționat în notificare. În apel nu a fost contestată calitatea contestatorului de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001 la măsuri reparatorii pentru imobilul enunțat. În raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, precizarea autorului contestatorului privind identitatea imobilului revendicat ca fiind la nr. 51, echivalează cu o completare a actelor de proprietate pentru care nu este necesară comunicarea prin executor judecătoresc, singura cerință fiind depunerea acesteia anterior soluționării notificării, condiție respectată în cauză. Cu privire la critica invocată de apelantul-pârât în sensul că unitatea deținătoare sesizată cu soluționarea notificării nu acordă, ci propune doar măsuri reparatorii prin decizie motivată, Curtea de apel a constatat că nu există un conflict între considerentele primei instanțe și obligațiile ce-i revin unității deținătoare prin hotărârea pronunțată.

Potrivit contestației dedusă judecății, contestatorul a solicitat soluționarea într-o anumită modalitate a notificării autorului său, prin pronunțarea unei soluții. Conform deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – recurs în interesul legii – aria de aplicabilitate a dispozițiilor art. 26 alin. (3) a fost lărgită și la cazul în care unitatea deținătoare nu a soluționat notificarea, Tribunalul fiind competent să soluționeze pe fond respectiva notificare. Astfel, instanța trebuia să verifice condițiile de admisibilitate ale cererii de acordare a măsurii reparatorii, întrucât o eventuală retrimitere a cauzei la unitatea deținătoare ar fi ineficientă, soluția conducând numai la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire, care este oricum anevoioasă.

Rezultă că prin hotărârea pronunțată instanța de fond a respectat normele legale - art. 26 din Legea nr. 10/2001 - relativ la emiterea dispoziției de către unitatea deținătoare. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs, pârâtul Municipiul București, prin Primarul General. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici: Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii.

În cauză, cererea precizatoare de rectificare nu a fost înregistrată în termen și nici nu a fost depusă prin executor judecătoresc. Or, condițiile legale impun îndeplinirea unor condiții de formă pentru valabilitatea notificării depuse. În raport de dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dispoziția contestată urmează a fi analizată de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată ce va efectua procedura de specialitate și va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale, raport ce conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubiri. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel acordă reclamanților dreptul a măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile în care recurentul are competență, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar în emiterea dispoziției și în stabilirea calității de proprietar.

Se mai susține că nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobil, potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005. Se arată că în ceea ce privește obligarea de a trimite dispoziția motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ va trebui supus, mai întâi, controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului București. În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. La termenul de judecată din data de 08 iunie 2012, intimatul-reclamant a susținut excepția nulității recursului, în baza art. 302-303 C. proc.

civ. și 306 C. proc. civ., cu motivarea că niciuna din criticile formulate nu poate fi circumscrisă cazurilor de modificare ori de casare a unei hotărâri, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 304 C. proc. civ. În temeiul art. 306 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o parte din criticile formulate pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât va exercita controlul judiciar de legalitate din perspectiva acestui caz de modificare a deciziei. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs care pot fi circumscrise prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește criticile formulate în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001, prin care recurentul susține că reclamantul nu a depus acte doveditoare, în sensul acestor dispoziții legale, prin care să probeze calitatea sa de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că motivele de apel formulate în cauză nu au cuprins, la rândul lor, critici cu acest conținut. Prima instanță a reținut că, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, aplicate la situația de fapt reținută, reclamantul J.A.

are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București. Prin apelul declarat, pârâtul Municipiul București nu a înțeles să formuleze critici legate de această dezlegare dată de prima instanță în privința dovedirii în cauză a calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea prin echivalent a imobilului în litigiu. Or, dat fiind principiul ierarhiei căilor de atac, instanța de recurs nu poate să examineze, omissio medio, aspecte care nu au făcut obiectul controlului instanței de apel și care nu vizează totodată încălcarea unei norme imperative. În egală măsură, critica vizând nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu a fost în prealabil un motiv de apel în calea de atac promovată de pârât, astfel încât, pentru considerentele anterior expuse, nu învestește în mod legal instanța de recurs cu analiza ei.

Se mai susține prin motivele de recurs că cererea precizatoare în privința numărului poștal la care este situat imobilului a cărui restituire se solicită, nu a fost înregistrată în termen și nici nu a fost depusă prin executor judecătoresc, încălcându-se astfel condițiile legale pentru valabilitatea notificării depuse. Critica nu este fondată. Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice, alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

Or, precizarea formulată de reclamant cu privire la numărul poștal al imobilului a fost înregistrată la Primăria Municipiului București la data de 10 martie 2003, în condițiile în care notificarea formulată a fost soluționată prin emiterea dispoziției la data de 28 iulie 2009. Prin urmare, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, toate acte doveditoare, inclusiv precizarea vizând numărul poștal al imobilului, au fost depuse până la data soluționării notificării. Pe de altă parte, în mod corect, instanța de apel a apreciat că precizarea depusă de reclamant cu privire la numărul poștal la care este situat imobilul indicat în notificare, echivalează cu o completare a actelor de proprietate.

Comunicarea acestei precizări nu se impunea a fi făcută prin executorul judecătoresc, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 impunând această condiție numai pentru notificarea adresată unității deținătoare, astfel încât critica formulată în acest sens prin motivele de recurs nu este fondată. Se mai susține prin motivele de recurs că, prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 atunci când a acordat reclamantului dreptul a măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece recurentul are competență, în temeiul Legii nr. 10/2001, doar în emiterea dispoziției și în stabilirea calității de proprietar, cu atât mai mult cu cât, înainte de a înainta dispoziția motivată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul administrativ trebuie supus controlului de legalitate efectuat de Prefectul Municipiului București.

Nici această critică nu este fondată. Competența entității învestite sau a unității deținătoare nu se rezumă la stabilirea calității de proprietar și la emiterea dispoziției, așa cum se susține prin motivele de recurs. Potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În plus, prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007) s-a recunoscut competența instanței de a dispune în mod direct soluționarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și care vizează fondul pretențiilor deduse judecății. S-a reținut sub acest aspect că, din moment ce s-a prevăzut prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și art. 14 se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i-a fost acordat prin lege, poate dispune ea însăși, în mod direct, soluționarea pe fond a pretențiilor deduse judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, iar prin decizia recurată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 350A din 29 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.