ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6225/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 10328/3/2009, la data de 16 martie 2009, reclamantul M.N.S. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului București, solicitând tribunalului ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 11234 din 9 februarie 2009 emisă în baza notificării înregistrate în 30 martie 2005 și în 5 septembrie 2005, privind imobilul situat în București, în sensul restituirii în natură a terenului notificat, liber de construcții și acordarea de despăgubiri pentru suprafața de teren ocupată de construcții, urmând ca în cazul în care restituirea în natură nu va fi posibilă să se dispună acordarea de despăgubiri în conformitate cu prevederile legale.

Prin Sentința civilă nr. 1571 din 20 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins contestația, ca neîntemeiată, reținând următoarele: Prin Dispoziția nr. 11234 din 9 februarie 2009, Primarul General al Municipiului București a dispus respingerea notificărilor formulate de contestatorul M.N.S. privind restituirea imobilului situat în București, ca tardiv formulată, fiind înregistrate după termenul legal din 14 februarie 2002. Din verificarea înscrisurilor dosarului, instanța de fond a reținut că notificările formulate de contestator au fost înregistrate la 30 martie 2005, respectiv 5 septembrie 2005. Potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Termenul de 6 luni prevăzut de lege, a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la 14 februarie 2002. Nerespectarea termenului legal atrage, în temeiul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Aceste termene fiind de decădere, implică din partea celor ce solicită repunerea în termen, dovada unei împrejurări mai presus de voința acestora, în condițiile art. 103 C. proc. civ., de natură a justifica depunerea notificării cu depășirea termenului legal. Limitarea temporală a valorificării dreptului de proprietate prin notificare, în sensul art. 22 alin. (1) din lege, a avut ca scop asigurarea securității circuitului civil și înlăturarea incertitudinii în privința imobilelor preluate abuziv.

Procedura administrativă de soluționare a notificării, este distinctă de procedura administrativă pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de Cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Această lege nu a instituit un nou termen de formulare a notificării, ci vizează despăgubirile ce urmează a fi acordate în condițiile speciale prevăzute de Titlul VII, Cap. V, în privința notificărilor operate în temeiul Legii nr. 10/2001. Procedura de soluționare a notificărilor, prevăzută de Legea nr. 10/2001, prealabilă, administrativă și judiciară, nu a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care și ea, la rândul său, cuprinde o procedură administrativă pentru acordarea despăgubirilor și una jurisdicțională, facultativă, de atacare a deciziilor Legii contenciosului administrative nr. 554/2004 în contradictoriu cu Statul, reprezentată prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 19 Cap. VI, titlul VII din Legea nr. 247/2005).

Procedura judiciară prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, derulată în fața instanței civile și nu aceleia de contencios administrativ, implică, în cadrul controlului exercitat, respectarea dispozițiilor legale imperative aferente fazei administrative, inclusiv a termenului de notificare, care declanșează această procedură. Instituirea termenului de formulare a notificării, nu afectează garanția constituțională conferită dreptului de proprietate și nici nu contravine principiilor consacrate de Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în mod constant, a pus accent pe stabilitatea și securitatea raporturilor juridice legale de dreptul de proprietate.

Așa fiind, tribunalul a respins contestația ca neîntemeiată, cele două notificări fiind depuse după împlinirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel încât contestatorul a pierdut dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii, nefăcând dovada unei împrejurări mai presus de voința sa de natură a justifica depunerea notificării cu depășirea termenului legal. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.N.S. iar prin Decizia civilă nr. 806 din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-au respins apelurile reclamantului pentru următoarele considerente: Termenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin O.U.G.

nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001. În cauza de față, apelantului reclamant i s-a dat posibilitatea să probeze demersurile sale pentru obținerea restituirii în temeiul Legii nr. 10/2001, la dosar depunându-se dosarul administrativ care a stat la baza emiterii Dispoziției Primarului General nr. 11234 din 9 februarie 2009, precum și relații de la Primăria sector 6 București. Potrivit relațiilor comunicate de către Primăria Municipiului București, cu Adresa nr. DA/1033773/27550 din 11 octombrie 2011, în evidența informatizată privind notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 figurează înregistrată Notificarea nr. 334 din 30 martie 2005 și Notificarea nr. 891 din 5 septembrie 2005, formulate de către reclamant, prin care a solicitat restituirea imobilului situat în București, soluționate prin dispoziția Primarului General nr. 11234 din 9 februarie 2009, prin care s-au respins notificările ca tardiv formulate.

Prin Adresa nr. 3155 din 14 noiembrie 2011 emisă de către Primăria sector 6 București, s-a comunicat instanței că pentru imobilul în litigiu nu au fost înregistrate notificări privind restituirea imobilului în litigiu. Față de actele depuse la dosarul cauzei, s-a reținut că notificările formulate de către apelantul reclamant în vederea restituirii imobilului în litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001, au fost înregistrate la datele de 30 martie 2005 și, respectiv 5 septembrie 2005, cu mult peste termenul defipt de lege, 14 februarie 2002. Apelantul reclamant a susținut că a făcut demersuri la nivelul anului 2000, ceea ce ar justifica anularea dispoziției. Or, așa cum dispune art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificarea este actul esențial pentru declanșarea procedurii administrative prevăzute de acest act normativ.

Faptul că apelantul ar fi făcut demersuri anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ în vedere restituirii imobilului nu pot fi considerate relevante pentru cauza de față, prin raportare la dispoziția emisă pe temeiul Legii nr. 10/2001 a cărui anulare se solicită și fundamentul pentru care s-a respins aceasta, respectiv tardivitatea formulării notificării. Demersurile efectuate anterior Legii nr. 10/2001 pe care apelantul le-ar fi făcut nu pot înlocui cerința legii de a exista din partea persoanei îndreptățite o notificare formulată în termenul prevăzut de lege. Cel mult, aceste demersuri ar contribui la fundamentarea unei concluzii a unității deținătoare, dar, numai în condițiile unei notificări care să îndeplinească condițiile legii în ceea ce privește termenul de formulare.

Or, în cazul de față, așa cum s-a reținut mai sus, apelatul reclamant nu a făcut dovada formulării unei asemenea notificări în termen, care ar sprijini contestația sa în anularea dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001. Așa cum a arătat și prima instanță, Legea nr. 247/2005 nu a instituit un nou termen de formulare a notificării și nici nu a prevăzut o repunere în termen pentru a exercitarea dreptului de a formula notificări. Termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, față de care nu operează instituția repunerii în termen, iar această interpretare este confirmată de legiuitor în dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a apreciat că este lipsit de relevanță în soluționarea cauzei faptul că termenul stabilit de Legea nr. 10/2001 privind depunerea notificărilor a fost stabilit administrativ, deoarece, cât timp este stabilit printr-o normă juridică, este un termen legal - ce nu poate fi prelungit sau scurtat de instanțe sau de părți - imperativ - înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un act de procedură și absolut - întrucât nerespectarea lui afectează valabilitatea actului de procedură. De altfel, faptul că apelantul a plecat din țară și s-a stabilit în altă țară, respectiv în Belgia, cetățean al cărui stat este, nu poate fi considerată o împrejurare mai presus de voința părții pentru a-și putea exercita dreptul de a solicita restituirea sau acordarea de despăgubiri echivalente pentru imobilul de care a fost lipsit.

Instanța de apel a reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind notificarea nu contravin legislației europene, întrucât procedura instituită de acest act normativ este una administrativă, cu soluționarea notificărilor nefiind învestită o instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, ci persoana juridică care deține imobilul, în fața căreia se derulează procedura prealabilă, iar competența deplină de a verifica procedura administrativă aparține unui tribunal independent și imparțial.

În ce privește incidența prevederilor Convenției europene a drepturilor omului, este de reținut că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept". Prin urmare, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții. Față de aceste statuări, s-a reținut că o modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "rațiuni de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [...] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei". Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la un proces echitabil.

Față de considerațiile expuse mai sus, s-a apreciat că accesul la justiție presupune în mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Or, prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul M.N.S., solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., modificarea în sensul admiterii apelului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează greșita aplicare și interpretare a legii în ce privește tardivitatea notificării, în condițiile în care a făcut demersuri la nivelul anului 2000 cu privire la situația imobilului din litigiu, demersuri ce în opinia recurentului pot fi apreciate că sunt primele demersuri în vederea depunerii notificării conform Legii nr. 10/2001. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele: Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată persoana îndreptățită are obligația să notifice entitatea deținătoare în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Termenul pentru înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001 iar nerespectarea lui potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 atrage "pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent". Acest termen fiind de decădere, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării constă în pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție. Or, în condițiile în care nu s-a făcut dovada îndeplinirii obligației de a depune notificarea în termenul legal sus-menționat, (instanța de apel a făcut o legală interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Eventualele demersuri întreprinse de reclamant anterior Legii nr. 10/2001, nu pot fi nici considerente și nici asimilate noțiunii de notificare prevăzută de dispozițiile legii speciale, în lipsa unei prevederi legale care să stabilească și această posibilitate. De altfel este de reținut că instanța de apel a examinat cauza și în raport de dispozițiile Legii nr. 247/2005, care nu a prevăzut posibilitatea depunerii notificărilor într-un alt termen decât cel prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și raportat la faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind notificarea nu contravin legislației europene, în condițiile în care procedura prevăzută de legea specială este una administrativă, în ce privește depunerea notificărilor, iar competența deplină privind verificarea procedurii administrative revine instanței, nefiind astfel încălcat nici dreptul de acces la justiție și nici dreptul la un tribunal independent și imparțial.

Cum,reclamantul nu a depus notificarea în condițiile și termenul prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, criticile formulate sunt nefondate, motiv pentru care nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.N.S. împotriva Deciziei nr. 836A din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL