ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6225/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6225/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 10328/3/2009, la data de

16 martie 2009, reclamantul M.N.S. a chemat în judecată pe pârâta Primăria

Municipiului București, solicitând tribunalului ca prin hotărârea

judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 11234

din 9 februarie 2009 emisă în baza notificării înregistrate în 30 martie 2005

și în 5 septembrie 2005, privind imobilul situat în București, în sensul

restituirii în natură a terenului notificat, liber de construcții și acordarea

de despăgubiri pentru suprafața de teren ocupată de construcții, urmând ca în

cazul în care restituirea în natură nu va fi posibilă să se dispună acordarea

de despăgubiri în conformitate cu prevederile legale.

Prin Sentința civilă

nr. 1571 din 20 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins contestația, ca neîntemeiată, reținând următoarele:

Prin Dispoziția nr.

11234 din 9 februarie 2009, Primarul General al Municipiului București a dispus

respingerea notificărilor formulate de contestatorul M.N.S. privind restituirea

imobilului situat în București, ca tardiv formulată, fiind înregistrate după

termenul legal din 14 februarie 2002.

Din verificarea

înscrisurilor dosarului, instanța de fond a reținut că notificările formulate

de contestator au fost înregistrate la 30 martie 2005, respectiv 5 septembrie

2005.

Potrivit art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica, în termen

de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare,

solicitând restituirea în natură a imobilului. Termenul de 6 luni prevăzut de

lege, a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr.

145/2001, până la 14 februarie 2002.

Nerespectarea

termenului legal atrage, în temeiul art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent. Aceste termene fiind de decădere, implică din partea celor ce

solicită repunerea în termen, dovada unei împrejurări mai presus de voința

acestora, în condițiile art. 103 C. proc. civ., de natură a justifica depunerea

notificării cu depășirea termenului legal.

Limitarea temporală a

valorificării dreptului de proprietate prin notificare, în sensul art. 22 alin.

(1) din lege, a avut ca scop asigurarea securității circuitului civil și

înlăturarea incertitudinii în privința imobilelor preluate abuziv.

Procedura

administrativă de soluționare a notificării, este distinctă de procedura

administrativă pentru acordarea măsurilor reparatorii prevăzută de Cap. V,

Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Această lege nu a instituit un nou termen de

formulare a notificării, ci vizează despăgubirile ce urmează a fi acordate în

condițiile speciale prevăzute de Titlul VII, Cap. V, în privința notificărilor

operate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Procedura de

soluționare a notificărilor, prevăzută de Legea nr. 10/2001, prealabilă,

administrativă și judiciară, nu a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, care

și ea, la rândul său, cuprinde o procedură administrativă pentru acordarea despăgubirilor

și una jurisdicțională, facultativă, de atacare a deciziilor Legii

contenciosului administrative nr. 554/2004 în contradictoriu cu Statul,

reprezentată prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (art. 19

Cap. VI, titlul VII din Legea nr. 247/2005).

Procedura judiciară

prevăzută de art. 26 din Legea nr. 10/2001, derulată în fața instanței civile

și nu aceleia de contencios administrativ, implică, în cadrul controlului

exercitat, respectarea dispozițiilor legale imperative aferente fazei

administrative, inclusiv a termenului de notificare, care declanșează această

procedură.

Instituirea

termenului de formulare a notificării, nu afectează garanția constituțională

conferită dreptului de proprietate și nici nu contravine principiilor consacrate

de Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în mod constant, a

pus accent pe stabilitatea și securitatea raporturilor juridice legale de

dreptul de proprietate.

Așa fiind, tribunalul

a respins contestația ca neîntemeiată, cele două notificări fiind depuse după

împlinirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

astfel încât contestatorul a pierdut dreptul de a mai solicita în justiție

măsuri reparatorii, nefăcând dovada unei împrejurări mai presus de voința sa de

natură a justifica depunerea notificării cu depășirea termenului legal.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul M.N.S. iar prin Decizia civilă nr. 806 din

7 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie s-au respins apelurile reclamantului pentru

următoarele considerente:

Termenul de 6 luni a

fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001.

În cauza de față,

apelantului reclamant i s-a dat posibilitatea să probeze demersurile sale

pentru obținerea restituirii în temeiul Legii nr. 10/2001, la dosar

depunându-se dosarul administrativ care a stat la baza emiterii Dispoziției

Primarului General nr. 11234 din 9 februarie 2009, precum și relații de la

Primăria sector 6 București.

Potrivit relațiilor

comunicate de către Primăria Municipiului București, cu Adresa nr.

DA/1033773/27550 din 11 octombrie 2011, în evidența informatizată privind

notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 figurează înregistrată

Notificarea nr. 334 din 30 martie 2005 și Notificarea nr. 891 din 5 septembrie

2005, formulate de către reclamant, prin care a solicitat restituirea

imobilului situat în București, soluționate prin dispoziția Primarului General

nr. 11234 din 9 februarie 2009, prin care s-au respins notificările ca tardiv

formulate.

Prin Adresa nr. 3155

din 14 noiembrie 2011 emisă de către Primăria sector 6 București, s-a comunicat

instanței că pentru imobilul în litigiu nu au fost înregistrate notificări

privind restituirea imobilului în litigiu.

Față de actele depuse

la dosarul cauzei, s-a reținut că notificările formulate de către apelantul

reclamant în vederea restituirii imobilului în litigiu în temeiul Legii nr.

10/2001, au fost înregistrate la datele de 30 martie 2005 și, respectiv 5

septembrie 2005, cu mult peste termenul defipt de lege, 14 februarie 2002.

Apelantul reclamant a

susținut că a făcut demersuri la nivelul anului 2000, ceea ce ar justifica

anularea dispoziției. Or, așa cum dispune art. 22 din Legea nr. 10/2001,

notificarea este actul esențial pentru declanșarea procedurii administrative

prevăzute de acest act normativ.

Faptul că apelantul

ar fi făcut demersuri anterioare intrării în vigoare a acestui act normativ în

vedere restituirii imobilului nu pot fi considerate relevante pentru cauza de

față, prin raportare la dispoziția emisă pe temeiul Legii nr. 10/2001 a cărui

anulare se solicită și fundamentul pentru care s-a respins aceasta, respectiv

tardivitatea formulării notificării. Demersurile efectuate anterior Legii nr.

10/2001 pe care apelantul le-ar fi făcut nu pot înlocui cerința legii de a

exista din partea persoanei îndreptățite o notificare formulată în termenul

prevăzut de lege. Cel mult, aceste demersuri ar contribui la fundamentarea unei

concluzii a unității deținătoare, dar, numai în condițiile unei notificări care

să îndeplinească condițiile legii în ceea ce privește termenul de formulare.

Or, în cazul de față,

așa cum s-a reținut mai sus, apelatul reclamant nu a făcut dovada formulării

unei asemenea notificări în termen, care ar sprijini contestația sa în anularea

dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa cum a arătat și

prima instanță, Legea nr. 247/2005 nu a instituit un nou termen de formulare a

notificării și nici nu a prevăzut o repunere în termen pentru a exercitarea

dreptului de a formula notificări.

Termenul prevăzut de

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, față de

care nu operează instituția repunerii în termen, iar această interpretare este

confirmată de legiuitor în dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a

apreciat că este lipsit de relevanță în soluționarea cauzei faptul că termenul

stabilit de Legea nr. 10/2001 privind depunerea notificărilor a fost stabilit

administrativ, deoarece, cât timp este stabilit printr-o normă juridică, este

un termen legal - ce nu poate fi prelungit sau scurtat de instanțe sau de părți

- imperativ - înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un act de procedură și

absolut - întrucât nerespectarea lui afectează valabilitatea actului de

procedură.

De altfel, faptul că

apelantul a plecat din țară și s-a stabilit în altă țară, respectiv în Belgia,

cetățean al cărui stat este, nu poate fi considerată o împrejurare mai presus

de voința părții pentru a-și putea exercita dreptul de a solicita restituirea

sau acordarea de despăgubiri echivalente pentru imobilul de care a fost lipsit.

Instanța de apel a

reținut că dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind notificarea nu contravin

legislației europene, întrucât procedura instituită de acest act normativ este

una administrativă, cu soluționarea notificărilor nefiind învestită o instanță

independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a

drepturilor omului, ci persoana juridică care deține imobilul, în fața căreia

se derulează procedura prealabilă, iar competența deplină de a verifica

procedura administrativă aparține unui tribunal independent și imparțial.

În ce privește

incidența prevederilor Convenției europene a drepturilor omului, este de

reținut că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder

contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un

drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit

admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui

drept".

Prin urmare, cu

condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit

mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.

Față de aceste statuări,

s-a reținut că o modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita

sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

În acest sens, în

Cauza Le Compte, Van Leuven și De Meyere contra Belgiei, 1981, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că "rațiuni de flexibilitate și eficiență,

care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica

intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale [...] ce

nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un

asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state

membre ale Consiliului Europei". Această posibilitate reprezintă marja de

apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre în privința drepturilor

fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este și dreptul la

un proces echitabil.

Față de

considerațiile expuse mai sus, s-a apreciat că accesul la justiție presupune în

mod necesar ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată

să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În lipsa unei

asemenea posibilități, dreptul de acces la instanță ar fi atins în substanța

sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la

justiție nu este afectat.

Or, prin Legea nr.

10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire,

dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei

proceduri.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul M.N.S., solicitând în temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., modificarea în sensul admiterii apelului.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează greșita aplicare și interpretare a legii în

ce privește tardivitatea notificării, în condițiile în care a făcut demersuri

la nivelul anului 2000 cu privire la situația imobilului din litigiu, demersuri

ce în opinia recurentului pot fi apreciate că sunt primele demersuri în vederea

depunerii notificării conform Legii nr. 10/2001.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

Conform art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 republicată persoana îndreptățită are obligația să

notifice entitatea deținătoare în termen de 12 luni de la data intrării în

vigoare a legii.

Termenul pentru

înregistrarea notificării se calculează începând cu data de 14 februarie 2001

iar nerespectarea lui potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 atrage

"pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în

natură sau echivalent".

Acest termen fiind de

decădere, sancțiunea netransmiterii în termen a notificării constă în pierderea

posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri

reparatorii pe calea acțiunii în justiție.

Or, în condițiile în

care nu s-a făcut dovada îndeplinirii obligației de a depune notificarea în

termenul legal sus-menționat, (instanța de apel a făcut o legală interpretare

și aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Eventualele demersuri

întreprinse de reclamant anterior Legii nr. 10/2001, nu pot fi nici

considerente și nici asimilate noțiunii de notificare prevăzută de dispozițiile

legii speciale, în lipsa unei prevederi legale care să stabilească și această

posibilitate.

De altfel este de

reținut că instanța de apel a examinat cauza și în raport de dispozițiile Legii

nr. 247/2005, care nu a prevăzut posibilitatea depunerii notificărilor într-un

alt termen decât cel prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

precum și raportat la faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001, privind

notificarea nu contravin legislației europene, în condițiile în care procedura

prevăzută de legea specială este una administrativă, în ce privește depunerea

notificărilor, iar competența deplină privind verificarea procedurii

administrative revine instanței, nefiind astfel încălcat nici dreptul de acces

la justiție și nici dreptul la un tribunal independent și imparțial.

Cum,reclamantul nu a

depus notificarea în condițiile și termenul prevăzute de art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, criticile formulate sunt nefondate, motiv pentru care

nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul M.N.S. împotriva Deciziei nr. 836A

din 7 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL