ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 99/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București, la data de 14 martie 2007, reclamanții Z.T.N.C. și M.A.M.I. au chemat în judecata pe pârâții Statul Roman, Primăria municipiului București, M.F.P., SC A. SA, I.G., I.A., C.E., G.M., G.C., M.C. și A.M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se constate că Statul Român nu a preluat cu titlu valabil imobilul proprietatea autoarei lor, P.M., compus din teren în suprafață de 324 mp și construcție, situat în București, sector 2; obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liberă posesie imobilul compus din teren și construcție, situat In București, sector 2, iar pe cale de excepție, au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 1996 încheiat de I.G.

cu Statul Român, prin SC A. SA, a contractului de vânzare - cumpărare din 1996 încheiat de C.E. cu Statul Român prin SC A. SA, a contractului de vânzare-cumpărare din 28 iulie 1998 încheiat de G.M. și G.C. cu Statul Român prin A.F.I., a contractului de vânzare-cumpărare din 1999 încheiat de M.C. cu Statul Român prin A.F.I. și a dispoziției nr. 2036 din 15 decembrie 1997 emisă de Primarul general al municipiului București. Prin sentința civilă nr. 2925 din 28 martie 2008, Judecătoria sector 2 București a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declina competența în favoarea Tribunalului București, reținând, în esență, că valoarea totală a imobilului, stabilită prin expertiză tehnică, este mai mare de 500.000 lei, iar, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., competența materială de soluționare a cererilor civile a căror valoare este mai mare de 500.000 lei aparține Tribunalului, în primă instanță. Pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, acțiunea a fost înregistrată la data de 15 mai 2008, sub nr. 18389/3/2008. La termenul de judecată din 27 iunie 2008, Tribunalul, din oficiu, a invoc excepția necompetenței materiale, iar prin sentința civilă nr. 1211 din 4 iulie 2008 s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului; s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza în vederea soluționării conflictului de competență la Curtea de Apel București.

Conflictul negativ de competență a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, sub nr. 18389/3/2008, iar prin sentința civilă nr. 46 din 13 octombrie 2008, Curtea a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Acțiunea a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția e IV-a civilă, sub nr. 18389/3/2998, la data de 27 noiembrie 2008. La data de 06 februarie 2009, reclamantul Z.T.N.C. a formulat cerere precizatoare, prin care a asătat că își restrânge acțiunea, în sensul că solicită instanței să oblige Primăria municipiului București să emită dispoziție de restituire prin echivalent pentru imobilul proprietatea autoarei sale, P.M., compus din teren în suprafață de 324 mp și construcție situat în București, sector 2, iar în motivarea cererii a arătat că modifică petitul cererii de chemare in judecată în baza dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc.

civ., in sensul ce solicita instanței sa dispună obligarea pârâtei Primăria municipiului București să emită decizia privind acordarea de masuri reparatorii prin echivalent in privința imobilului în litigiu, iar temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă dispozițiile Legii nr. 10/2001. De asemenea, în motivarea cererii precizatoare, s-a arătat că la data de 14 august 2001, reclamanții au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, care nici până în prezent nu a fost soluționată. În conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Acest termen stabilit pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că actele depuse odată cu notificarea nu sunt suficiente pentru soluționarea notificării. În cazul în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23 din Legea nr. 10/2001 în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa Tribunalului pe considerentul că o contestație ar fi prematur introdusă si inadmisibilă. În speță, absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea ce i s-a transmis are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acesta trebuie cenzurat de către instanță.

Față de aspectele învederate, reclamanții au apreciat că este întemeiata cererea așa cum a fost precizata si completata, motiv pentru care au solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care sa se dispună obligarea pârâtei Primăria municipiului București la emiterea deciziei privind acordarea de masuri reparatorii prin echivalent. Totodată, s-a solicitat a se reține ca îndeplinite si celelalte condiții impuse de legea speciala (Legea nr. 10/2001), respectiv că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite si că imobilul ce face obiectul notificării a fost preluat de stat fără titlu valabil. Prin sentința civilă nr. 994 din 3 iulie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea astfel cum a fost restrânsă și precizată, formulată de reclamanții Z.T.N.C.

și M.A.M.I.; a obligat pârâtul Municipiul București, prin primarul general, să emită dispoziție motivată, în condițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care să propună reclamantei acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilul situat în București, sector 2, compus din teren în suprafață de 324 mp și construcție compusă din demisol, parter și etaj, reținând că, la data de 6 februarie 2009, reclamantul Z.T.N.C., a formulat cerere precizatoare, prin care a arătat instanței că își restrânge acțiunea în sensul că solicită obligarea Primăriei municipiului București să emită dispoziție de restituire prin echivalent pentru imobilul proprietatea autoarei sale, P.M., compus din teren în suprafață de 324 mp și construcție, situat în București, sector 2. Prin notificarea din 13 august 2001 emisă prin BEJ E.P., reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului, compus din teren în suprafață de 324 mp și construcție, situat în București, sector 2, fost proprietatea autoarei sale, P.M.

Notificarea nu a fost soluționată până în prezent, deși reclamantul a efectuat numeroase cereri în acest sens, cu nerespectarea termenului de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată. Prin Decizia nr. XX pronunțată la data de 19 martie 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 239 alin. (3) C. proc. civ., s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.

Cu privire la analizarea cererii de restituire pe fond, Tribunalul a reținut că pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legi nr. 10/2001, reclamanții trebuie să îndeplinească cumulativ două condiții, respectiv ca imobilul să facă parte dintre „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite”, art. 1 alin. (1) din lege, și ca persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățit [art. 4 alin. (2) din lege].

Cu privire la imobil, tribunalul a reținut că din procesul verbal din 1940 încheiat de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare, rezultă că imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 324 mp și un corp de case alcătuit din subsol, parter și etaj, având la subsol 2 camere de servitori, bucătărie și pivniță, la parter 3 camere, oficiu, holl, cămară, wc și la etaj 5 camere, baie, wc și un culoar, a aparținut în proprietate numitei P.M., născută S., în baza contractul de dotă încheiat cu E.B. și autentificat din 25 iunie 1898, transcris din 27 iunie 1898. Din adresa din 13 mai 1997 emisă de SC A. SA, rezultă că 5 apartamente situate în imobilul au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 5918, iar din adresa din 19 mai 2006 rezultă că toate apartamentele au fost vândute foștilor chiriași în baza Legii nr. 112/1995.

Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea s-a făcut abuziv, cu încălcarea legislației în vigoare la data preluării, respectiv a dispozițiilor art. 481 C. civ., care prevăd că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa fără o dreaptă și o prealabilă despăgubire, a dispozițiilor art. 8 din Constituția din 1948, care prevăd că „proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege”, precum și a art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România era parte. În prezent imobilul a fost identificat atât prin nota de reconstituire privind dosarul nr. 11586 a Primăriei municipiului București, cât și prin expertiza tehnică efectuată în dosarul nr. 2983/300/2007.

Prin urmare, Tribunalul a constatat că este îndeplinită și cea de-a doua condiție,respectiv aceea că reclamanții au făcut dovada că sunt moștenitori ai persoanei fizice îndreptățite la restituire [art. 4 alin. 2 din lege].

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură". Conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Prin decizia civilă nr. 139/A din 24 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București prin primarul general, reținând, în esență, că la data de 6 februarie 2009, intimații-reclamanți și-au restrâns cadrul procesual și au solicitat pronunțarea unei hotărâri numai în contradictoriu cu Primăria municipiului București, și obligarea acestei pârâtei să emită o dispoziție privind acordarea uneia din măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 2; că intimații- reclamanți au formulat la data de 13 august 2001 notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 2, iar aceasta nu a fost soluționată nici până în prezent; că intimații - reclamanți au făcut dovada calității procesuale active, fiind succesorii numitei P.M., ce a fost proprietara acestui imobil, iar apelanta pârâtă nu a emis dispoziție în vederea soluționării notificării; că apelul este nefondat, deoarece termenul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 este un termen care se calculează de la data înregistrări notificării, iar unitatea deținătoare are obligația să se pronunțe în acest termen asupra cererii formulate; că termenul arătat nu este un termen de dispoziție,

ci este un termen imperativ în care apelanta pârâtă avea obligația să se pronunțe asupra notificării depuse de către contestatori. Susținerile apelantei pârâte în sensul că nu au fost depuse suficiente înscrisuri odată cu notificarea, nu împiedicau pe pârâtă să răspundă la notificare sau să solicite contestatorilor actele doveditoare ale dreptului de proprietate necesare pentru soluționarea notificării. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a respins apelul declarat de acesta, deoarece obligația de a depune actele doveditoare ale proprietății, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atesta aceasta calitate revine, potrivit art. 22 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, notificatorului, iar acestea trebuiau depuse la dosarul administrativ, ca anexa la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării in vigoare a Legii nr. 10/2001, termen ce a fost prelungit de legiuitor cu 3 luni prin O.U.G. nr. 109/2001, cu 3 luni prin O.U.G. nr. 145/2001, cu o luna prin O.U.G. nr. 184/2002 si cu încă 2 luni prin O.U.G.

nr. 10/2003. Aceste prelungiri au fost acordate tocmai in ideea acordării unui interval de timp suficient notificatorului pentru depunerea tuturor actelor originare necesare în vederea soluționării notificării. In ceea ce privește capătul de cerere prin care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanților, s-a arătat că aceștia aveau obligația să depună dovezi prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a imobilului, prin declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care să declare că ei sau ascendenții lor nu au beneficiat de acordurile internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, și totodată se obligă la restituirea imobilului, sau, după caz, la plata de despăgubiri, în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, așa cum a fost calculata in documentația de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit, conform legislației in vigoare. Examinând decizia în limita motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 25 (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Prin urmare, termenul de emitere a deciziei sau dispoziției curge de la data depunerii notificării, atunci când aceasta a fost însoțită de actele doveditoare și nu cuprinde mențiunea că urmează a fi depuse și alte înscrisuri, și de la data depunerii actelor doveditoare, atunci când notificatorii fac mențiunea că, ulterior, se vor depune și alte acte doveditoare. În acest sens, Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, cuprind prevederi lămuritoare clare, în sensul că, „în cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării, însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora”.

Este adevărat că termenul de depunere a actelor doveditoare prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, a fost prelungit succesiv până la 14 mai 2003, însă, pentru a beneficia de prorogarea termenului de soluționare a notificării, așa cum susține implicit recurentul prin criticile formulate, acesta era obligat să comunice notificatorilor faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. În speță, pârâtul nu a soluționat notificarea formulată de intimații-reclamanți, susținând că actele originare doveditoare ale dreptului de proprietate nu au fost depuse la dosarul administrativ.

Nedepunerea actelor doveditoare necesare soluționării notificării la dosarul administrativ de către notificatori nu înseamnă că termenul de soluționare a notificării s-a prorogat în favoarea pârâtului, câtă vreme acesta nu a comunicat, în scris, notificatorilor, faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, conform art. 25 alin. (1) pct. 4 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, nedepunerea actelor originare doveditoare ale dreptului de proprietate, necesare soluționării notificării la dosarul administrativ, nu limitează dreptul instanței de a soluționa litigiul pe baza actelor depuse în etapele procedurii judiciare, întrucât o asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție și la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituția României și recunoscut părților prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Garanția oferită de art. 6 din Convenție cuprinde atât dreptul părților de a-și susține prin probe cererile, dar și dreptul instanței de a încuviința și administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile dosarului.

Critica potrivit căreia, în măsura în care s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamanților, aceștia aveau obligația să depună dovezi din care să rezulte că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietate, nu s-a constituit în motiv de apel în apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei instanțe, astfel că pârâtul nu poate veni direct în recurs și formula critici noi împotriva sentinței primei instanțe, omisso medio, sancțiunea fiind aceea a neanalizării sale. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 139/A din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2011.