ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7231/2011

Asupra recursului

civil de față, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 11401/3/2009, la data de

20 martie 2009, contestatoarea G.M. a formulat în contradictoriu cu intimata

Primăria Municipiului București, prin Primarul General, contestație împotriva

Dispoziției nr. 11244 din 09 februarie 2009, emisă de intimată, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției și

obligarea intimatei la restituirea în natură a terenului în suprafață totală de

200 mp situat în București.

Prin Sentința civilă

nr. 218 din 19 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, s-a admis contestația, a fost anulată Dispoziția nr. 11244 din 09

februarie 2009, a fost obligată intimata să emită dispoziție de restituire în

natură în favoarea contestatoarei pentru terenul în suprafață de 200 mp, situat

în București, identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat de

dl. C.V.T. și a fost omologat raportul de expertiză tehnică.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel contestatoarea G.M. și intimata Primăria Municipiului

București.

În apelul declarat de

către Primăria Municipiului București s-a arătat că la dosar nu s-a depus

niciun act de proprietate pentru a se dovedi calitatea de persoană îndreptățită

cu privire la imobilul solicitat, că în instanță nu mai puteau fi administrate

alte probe după împlinirea termenului de 18 luni prevăzut de art. 22 din Legea

nr. 10/2001 și că instanța a fost învestită, potrivit art. 24 alin. (8) din

Legea nr. 10/2001, doar cu verificarea temeiniciei dispoziției emise de

unitatea deținătoare.

În motivarea apelului

declarat de către contestatoarea G.M. s-a solicitat modificarea în parte a

sentinței, în sensul obligării intimatei să emită dispoziție de restituire

pentru suprafața de 304 mp situată în București, identificată prin raportul de

expertiză tehnică omologat în cauză ca fiind lotul nr. 1. Contestatoarea a

arătat că, din înscrisurile existente la dosar (anexa la decretul de

expropriere, Adresa nr. X/2009 emisă de către Primăria Municipiului București,

Serviciul de Evidență a Proprietății), coroborate cu măsurătorile efectuate de

expertul tehnic și omologate de către instanța de fond, terenul avea o

suprafață de 608 mp și nu de 400 mp, cum reiese din actul de partaj ce a stat

la baza notificării inițiale, apelantei revenindu-i cota de ½, respectiv

o suprafață de 304 mp.

Apelanta-contestatoare

a mai susținut că, prin restituirea suprafeței de 200 din totalul de 608 mp

(suprafața întregului imobil), în loc de 304 mp, s-ar produce o îmbogățire fără

just temei pentru autorii numitului M.G. (celălalt coproprietar), în

detrimentul său, ceea ce e contrar voinței părților în momentul încheierii

actului de partaj voluntar.

Prin Decizia nr. 676

A din 12 noiembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondate ambele apeluri.

Instanța de apel a

reținut că, în mod corect, prima instanță a stabilit calitatea de persoană

îndreptățită a apelantei-contestatoare cu privire la suprafața de 200 mp

situată în București, având în vedere că imobilul a fost preluat abuziv în

temeiul Decretului nr. 200/1989, la poziția 67 din lista anexă figurând ca

proprietară G.M. De asemenea, calitatea de persoană îndreptățită la restituire

rezultă și din actele de proprietate și de moștenire depuse la dosar.

Instanța de apel a

respins și celelalte critici ale apelantei Primăria Municipiului București,

reținând că prima instanță s-a pronunțat pe baza actelor doveditoare existente

în dosarul administrativ, iar pe parcursul cercetării judecătorești nu s-au

depus înscrisuri noi pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită. Nu

există nicio dovadă că intimatul ar fi solicitat contestatoarei completarea

dosarului, astfel încât acesta este culpabil de depășirea termenului de 60 de

zile prevăzut de lege pentru soluționarea notificării.

Cu privire la ultima

critică a apelantului-pârât, instanța de apel a reținut că, în mod corect,

prima instanță a soluționat pe fond notificare, în conformitate cu Decizia în

interesul legii nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secțiile Unite, prin care s-a statuat că instanțele de judecată au plenitudine

de competență cu privire la soluționarea cererilor de acordare a măsurilor

reparatorii, în ipoteza respingerii notificării prin decizie administrativă.

Cu privire la apelul

declarat de către apelanta-contestatoare G.M., instanța de apel a reținut că

singura critică adusă sentinței apelate constă în împrejurarea că instanța

trebuia să dispună restituirea în natură a suprafeței de 304 mp, și nu de 200

mp, așa cum s-a dispus prin hotărârea atacată.

Instanța de apel a

reținut că, în mod corect, Tribunalul București a dispus restituirea suprafeței

de 200 mp, deoarece așa a solicitat reclamanta prin Notificarea nr. 4174/2001.

Pe de altă parte, prin actul de partaj autentificat din 04 aprilie 2001 la

B.N.P. S.C.D., între G.M. și M.G. a intervenit partajul voluntar privind

imobilul situat în București prin care cei doi coproprietari și-au partajat

suprafața totală de 400 mp din imobilul menționat, fiecare dobândind câte 200

mp.

Prin notificarea

formulată ulterior încheierii actului de partaj, apelanta-reclamantă a

solicitat restituirea în natură numai a suprafeței de 200 mp, care a format

obiectul Decretului de expropriere nr. 200/1989, depunând în acest sens și

actul de partaj voluntar.

Raportându-se la

prevederile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și la conținutul

notificării, prima instanță a stabilit, în mod corect că în speță s-a solicitat

restituirea numai a suprafeței de 200 mp, iar împrejurarea că prin raportul de

expertiză tehnică a fost identificată suprafața de 600 mp nu poate avea

semnificația pretinsă de apelanta-reclamantă.

Instanța de apel a

mai reținut că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității

părților și că instanța de judecată este obligată să se pronunțe în limitele

învestirii, iar apelanta-reclamantă nu a formulat nicio precizare în fața

primei instanțe în sensul că înțelege să solicite suprafața de 300 mp.

Susținerea

apărătorului apelantei-reclamante în sensul că a menționat în concluziile orale

că solicită restituirea suprafeței de 300 mp nu reprezintă o precizare a

acțiunii promovate, în condițiile art. 112 și art. 132 C. proc. civ.

Instanța de control

judiciar a înlăturat critica privind pretinsa îmbogățire fără justă cauză a lui

M.G., reținând că neformularea notificării pentru întreaga suprafață de teren

nu este favorabilă în mod automat celuilalt coproprietar, deoarece și modul de

soluționare a notificării formulate de acesta este guvernat de dispozițiile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, cu privire la indicarea expresă a suprafeței de

teren solicitată.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamanta G.M., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, reclamanta susține că în ședința publică din data

de 12 februarie 2010, după depunerea la dosar a raportului de expertiză, a

formulat oral în fața instanței de judecată cerere precizatoare în condițiile

art. 132 C. proc. civ., solicitând să se ia act că, din concluziile raportului

de expertiză a reieșit o suprafață totală de 608 mp, iar corespunzător cotei de

½ reclamantei i se cuvine suprafața de 304 mp. Instanța de apel a

considerat în mod greșit că cererea orală formulată în fața instanței nu are

caracterul unei cereri precizatoare. Cererea a fost formulată în condițiile

art. 132 alin. (2) C. proc. civ., fiind îndeplinite condițiile legale pentru

restituirea suprafeței de 304 mp identificată ca fiind lotul nr. 1 în raportul

de expertiză. La momentul încheierii actului de partaj părțile au avut în

vedere suprafața totală de 400 mp, singura probă care a condus la stabilirea

exactă a suprafeței fiind raportul de expertiză față de care s-a formulat

cererea precizatoare.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Atât prin notificare,

cât și în cadrul contestației, reclamanta a solicitat restituirea în natură a

suprafeței de 200 mp teren situat în București. În dovedirea dreptului de

proprietate s-a depus actul de partaj voluntar autentificat din 04 aprilie 2001

la B.N.P. S.C.D., prin care cei doi coproprietari, G.M. și M.G., și-au partajat

suprafața totală de 400 mp, fiecăruia revenindu-i câte 200 mp. Suprafața de

teren care a revenit prin partaj reclamantei și care a format obiectul cererii

de restituire este individualizată în actul de partaj prin indicarea suprafeței

și a vecinătăților.

Potrivit prevederilor

art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, notificarea trebuie să cuprindă

elementele de identificare ale imobilului solicitat, obligația unității

notificate de a răspunde la notificare fiind circumscrisă limitelor în care a

fost învestită. La rândul său, instanța de judecată analizează, în cadrul plângerii

formulate în temeiul art. 26 din aceeași lege, dacă autorul notificării

justifică cererea de restituire, în natură sau în echivalent, tot în raport de

obiectul cererii de restituire, astfel cum a fost individualizat prin

notificare.

Întrucât obiectul cererii

de restituire formulată de reclamantă a fost concretizat prin indicarea

suprafeței terenului, iar vecinătățile au fost stabilite prin actele

doveditoare ale dreptului de proprietate depuse în susținerea cererii, în mod

corect instanța de apel a apreciat că reclamanta nu poate pretinde restituirea

unei suprafețe mai mari, pe motiv că aceasta ar rezulta din măsurătorile

efectuate de expert.

În ceea ce privește

critica recurentei-reclamante, privind greșita aplicare de către prima instanță

a dispozițiilor procedurale privind precizarea cererii de chemare în judecată

(critică ce poate fi încadrată în prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.),

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.,

potrivit cărora cererea nu se consideră modificată, ci se vor trece în

încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță în cazul în care

reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii, nu sunt

aplicabile în cazul în care obiectul cererii este restituirea unei suprafețe de

teren, ce constituie un bun individual determinat. În acest caz, solicitarea

unei suprafețe mai mari decât cea indicată în cererea de chemare în judecată

echivalează cu o modificare a acțiunii, nefiind vorba despre o majorare a

"câtimii" obiectului cererii, ci de pretinderea unei suprafețe

suplimentare care, la rândul său, constituie un bun individual determinat. Cum

în mod corect a remarcat instanța de apel, reclamanta nu a formulat o cerere

modificatoare în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât

prima instanță nu putea încălca principiul disponibilității și nu putea acorda

părții mai mult decât a cerut prin acțiune.

Recurenta a mai

susținut în motivarea recursului că instanța a reținut în mod greșit că prin

actul de partaj voluntar părțile au înțeles să partajeze suprafața de 400 mp.

În realitate, voința reală a părților a fost să partajeze terenul respectând

cota de ½ ce revenea fiecărei. Această critică, ce s-ar putea încadra în

prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată. În

realitate, nu se pune în discuție modul de interpretare a clauzelor actului de

partaj, ci împrejurarea că situația de fapt, sub aspectul întinderii suprafeței

de teren, a fost stabilită fără a se lua în considerare o anumită variantă

propusă de expert, variantă în care suprafața terenului ce ar fi urmat să fie

atribuit reclamantei ar fi fost mai mare decât cea indicată în actul de partaj.

Or, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit situația de fapt în

raport de probele administrate nu este compatibilă cu structura recursului.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei

va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de contestatoarea G.M. împotriva Deciziei nr. 676A din 12

noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2011.