ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3891/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3891/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta R.P. a

chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

solicitând obligarea pârâtei să emită, într-un termen de 30 de zile de la data

rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în cauză, a

unei decizii de acordare a titlului de despăgubire cuprinzând măsurile

reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcție ce nu mai poate fi

restituit în natură și care face obiectul Deciziei nr. 9645 din 27 februarie

2008 emisă de Primăria Municipiului București, decizie ce a stat la baza

constituirii dosarului de despăgubire înregistrat la A.N.R.P. sub nr. 44266/CC

din 2008.

Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare, solicitând respingerea

acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 5708 din 7 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta

R.P., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor și a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlul de

despăgubire pentru imobilul ce face obiectul Deciziei nr. 9645 din 27 februarie

2008, emisă de Primăria Municipiului București, în termen de 30 zile de la rămânerea

irevocabilă a sentinței.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că prin Dispoziția nr. 9645 din 27

februarie 2008, emisă de Primăria Municipiului București, a fost respinsă

solicitarea reclamantei de restituire în natură a imobilului teren, situat în

București, sector 3, fiind propusă acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent, că dosarul aferent dispoziției amintite a fost transmis

Secretariatului Comisiei Centrale la data de 13 aprilie 2009, fiind astfel

declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr.

247/2005, iar pârâta a constatat legalitatea Dispoziției nr. 9645 din 27

februarie 2008 și a dispus transmiterea dosarului la evaluator, rezultând din

dosarul de despăgubire că la 29 septembrie 2011 a fost depus raportul de

evaluare întocmit de SC R.S. SRL.

Curtea a constatat că

unicul act necesar finalizării procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr.

247/2005 este decizia reprezentând titlul de despăgubiri, nemaiexistând la

momentul pronunțării hotărârii niciun impediment de ordin legal pentru emiterea

acestei decizii.

S-a reținut în

considerentele hotărârii atacate că procedura de soluționare a cererii de

acordare a despăgubirilor nu este finalizată nici după aproximativ 10 ani, și

chiar dacă durata foarte mare a procedurii nu este imputabilă în totalitate

autorității pârâte în prezenta cauză, o atare împrejurare, coroborată cu faptul

că operațiunile necesare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire

au fost înfăptuite, justifică pe deplin admiterea acțiunii reclamantei, în

sensul obligării pârâtei la emiterea deciziei în termen de 30 zile de la data

rămânerii irevocabile a sentinței.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că

în speță au fost încălcate dispozițiile privind respectarea unui termen

rezonabil de soluționare a cauzei.

Arată recurenta că în

cauza supusă judecății etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost

parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în

favoarea reclamantei, în sensul că dosarul aferent Dispoziției nr. 9645/2008 a

fost transmis de Primăria Municipiului București, în calitate de entitate

notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr.

44266/CC, fiind analizat în privința legalității respingerii cererii de

restituire în natură a imobilului notificat; că dosarul a fost transmis la

evaluare și a fost întocmit raportul de evaluare, care a fost comunicat atât

reclamantei, cât și instituției pârâte; că reclamanta R.P., prin S.A.A., a

contestat raportul de evaluare prin Adresa nr. 56579/RG din 04 octombrie 2011,

astfel că raportul de evaluare contestat urma a fi introdus în următoarea

ședință a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Apreciază recurenta

că instanța de judecată a obligat-o, în mod netemeinic, direct la emiterea

deciziei, în termen de 30 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a

hotărârii, neținând cont de etapele procedurii administrative prevăzute de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligații, cu trecerea

peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce și

la conjuncturi juridice anormale, și anume, existența unei hotărâri

judecătorești irevocabile, care nu poate fi pusă în executare, având în vedere

aspectele legate de legalitatea dispoziției emise de entitatea notificată,

devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului

administrativ.

Mai arată recurenta

că astfel s-ar ajunge în situația acceptată ca subscrisa Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată să emită decizia de

despăgubire în cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a

hotărârii, deși executarea obligației nu mai depinde în totalitate de această

entitate, ci de evaluatori.

Recurenta subliniază

că trebuie avut în vedere și faptul că între data efectuării evaluării și data

emiterii deciziei de către Comisia Centrală există o perioadă în care raportul

de evaluare se comunică persoanelor îndreptățite, acestea din urmă pot formula

obiecțiuni, la care evaluatorul desemnat trebuie să răspundă și să comunice

acest răspuns atât persoanelor îndreptățite, cât și Comisiei Centrale, cu

mențiunea că obligația de a comunica raportul de evaluare, precum și răspunsul

la eventuale obiecțiuni, revin evaluatorului desemnat și nu Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și faptul că trebuie inclus și

intervalul de timp ce cuprinde activitatea de redactare, avizare, semnarea

deciziei, fiind binecunoscut că Secretariatul Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor își desfășoară activitatea cu personal redus,

neputându-se suplimenta activitatea acestuia, având în vedere legislația

actuală de restructurare a administrației publice.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanță

reținând în mod corect situația de fapt, având în vedere materialul probator

administrat în cauză și realizând o încadrare juridică adecvată.

După cum se constată

din înscrisurile existente la dosar, în favoarea intimatei-reclamante a fost

emisă Dispoziția nr. 9645/2008 de către Primăria Municipiului București, în

calitate de entitate notificată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri

pentru imobilul în litigiu.

Dosarul de

despăgubire a fost înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

fiind înregistrat sub nr. 44266/CC/2008 la Secretariatul Comisiei.

Admițând acțiunea

formulată de intimata-reclamantă, instanța de fond a reținut, în mod corect, că

pentru aprecierea termenului rezonabil de soluționare a cererii reclamantei

este necesară raportarea la întreaga procedură administrativă, că, sub acest

aspect, reclamanta a notificat Primăria Municipiului București la data de 13

noiembrie 2001, astfel că procedura de soluționare a cererii de acordare a

despăgubirilor nu a fost finalizată nici după aproximativ 10 ani, precum și

faptul că, deși durata foarte mare a procedurii nu este imputabilă în totalitate

autorității pârâte în prezenta cauză, o atare împrejurare, coroborată cu faptul

că operațiunile necesare emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire

au fost înfăptuite, justifică pe deplin admiterea acțiunii reclamantei, în

sensul obligării pârâtei la emiterea deciziei în termen de 30 zile de la data

rămânerii irevocabile a sentinței.

Astfel, Legea nr.

247/2005 stabilește procedura administrativă și etapele din cadrul acesteia

care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de

despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, în

speță sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005,

conform cărora:

- alin. (1):

„Deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca

despăgubire, însoțite, după caz, de situația juridică actuală a imobilului

obiect al restituirii și întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv

orice înscrisuri care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana

îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de

proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe,

conform eșalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la

data intrării în vigoare a prezentei legi.”,

- alin. (2):

„Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, republicată,cu modificările și completările ulterioare care nu

au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în

vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea

notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate

de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a

imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora,

inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse

de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30

de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispozițiilor sau după

caz, a ordinelor.”

- alin. (21):

„Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate

pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de

referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior

exercitării controlului de legalitate de către acesta.”

- alin. (22):

„Deciziile/dispozițiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi

însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare,

total sau parțial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deținute de

entitatea învestită cu soluționarea notificării.

- alin. (3): „În

termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul

Central constituit prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.329/2003

va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către

Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentațiilor depuse de către

titularii deciziilor/dispozițiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură

reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală și care nu au fost

soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

- alin. (4): „Pe baza

situației juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de

despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2) în privința verificării legalității respingerii

cererii de restituire în natură.”

- alin. (5):

„Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor

prevăzute la alin. (1) și (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire

în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului

sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de

evaluare.”

- alin. (6): „După

primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va

efectua procedura de specialitate, și va întocmi raportul de evaluare pe care

îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conține cuantumul

despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”

Legiuitorul a

menționat în mod detaliat și procedura care urmează după efectuarea raportului

de evaluare de către evaluatorul numit.

În mod expres, în

art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menționează că „în baza

raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre

reevaluare.”

În alin. (8) se arată

că dispozițiile alin. (1) - (2) și (7), care reglementează procedura de emitere

a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător și

deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) și art. 31 din Legea nr.

10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au

consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul

prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurența sumei reprezentând

cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de

inflație.

În cauză, este

necontestat că reclamanta a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se

acorde măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, că prin Dispoziția nr.

9645 din 27 februarie 2008, Primăria Municipiului București a propus acordarea

de măsuri reparatorii pentru imobilul precizat anterior reclamantei, dosarul

fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și

înregistrat sub nr. 44266/CC/2008.

În cauză s-a efectuat

verificarea legalității măsurii de respingere a cererii de restituire în natură

și evaluarea imobilului, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin

emiterea titlului de despăgubire.

Admițând acțiunea

formulată de intimata-reclamantă împotriva pârâtei Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, instanța de fond a apreciat că cererea acesteia nu a

fost soluționată într-un termen rezonabil, având în vedere că procedura de

soluționare a cererii de acordare a despăgubirilor nu este finalizată nici după

aproximativ 10 ani, astfel că se justifică pe deplin admiterea acțiunii

reclamantei, soluție pe care instanța de recurs o apreciază ca fiind legală și

temeinică.

Este adevărat că

Titlul VII - Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările

ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluționarea dosarelor

privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în

Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1.095/2005, precum nici în Decizia

nr. 2.815 din 16 septembrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca

durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.

Astfel, în primul

rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze

activitatea organelor administrației publice, este principiul operativității,

care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului

general, dar și a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor

particulare, să acționeze în mod prompt, eficace și eficient.

În acest sens,

trebuie menționată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care

Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre,

prin art. 7 din Codul bunei administrări (administrații), ca administrațiile

publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în

raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza

respectivă.

Într-adevăr, ca

urmare a aderării României la Uniunea Europeană și intrării în vigoare a

Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată

din TVE, recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetățenii români

sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în

raport cu statutul lor de cetățeni europeni.

Astfel, potrivit art.

41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate

în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Or, având în vedere

dispozițiile art. 20 din Constituție, prevederile legale interne, atât cele

cuprinse în legislația primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de față, cât și

în reglementările secundare - H.G. nr. 1.095/2005 și Decizia nr. 2.815/2008, în

cazul de față, referitoare la procedura de soluționare a cererilor care au ca

scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului

Român, nu pot fi nici interpretate și nici aplicate cu ignorarea dreptului la o

bună administrare și cu încălcarea termenului rezonabil de soluționare a

cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.

Pe de altă parte,

trebuie menționat și faptul că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a statuat că

termenul rezonabil, ca garanție a unui proces echitabil, în sensul art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este pe deplin aplicabil

și în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluționarea

oricăror cereri de către organele administrației publice centrale sau locale.

Deci, în concluzie,

instanța de fond a reținut în mod întemeiat că durata foarte mare a procedurii

nu este imputabilă în totalitate autorității pârâte în prezenta cauză și că o

atare împrejurare, coroborată cu faptul că operațiunile necesare emiterii

deciziei reprezentând titlul de despăgubire au fost înfăptuite, justifică pe

deplin admiterea acțiunii reclamantei, în sensul obligării pârâtei la emiterea

deciziei în termen de 30 zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței.

De asemenea, în

raport cu data declanșării procedurii administrative și cu data înregistrării

dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și în

raport cu importanța cauzei pentru intimata-reclamantă, dar și cu atitudinea de

tergiversare manifestată de autoritățile administrative competente, rezultă că

instanța de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de

către autoritățile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în

sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art.

2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit

ca atitudinea de a nu soluționa cererea unei persoane, manifestată cu exces de

putere.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. n) din aceeași lege, prin exces de putere se înțelege exercitarea de

către autoritățile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor

competenței legale sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în cauză, așa cum

s-a argumentat mai sus, autoritățile administrative competente sesizate cu

soluționarea cererii formulate de intimata-reclamantă, și-au exercitat dreptul

de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve

cererea în litigiu, cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului

fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimata-reclamantă.

Astfel fiind, în mod

întemeiat a reținut instanța de fond refuzul nejustificat în sarcina

autorității publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de

stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante.

Cum dosarul

reclamantei a fost înregistrat la Comisie sub nr. 44266/CC, se reține că

nesoluționarea acestuia într-un termen de aproximativ 5 ani și neîndeplinirea

obligației de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă

noțiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că autoritatea

recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru

soluționarea cererii reclamantei și, în consecință, a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală sub acest aspect.

Emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuție ce îi incumbă autorității

pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită

nici în momentul pronunțării instanței de fond și nici până în momentul

pronunțării deciziei de recurs.

Este binecunoscut în

doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra

și nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe

motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un

interval de timp rezonabil.

În speță, față de

situația de fapt expusă anterior, instanța de recurs apreciază că atitudinea

autorității pârâte nu respectă noțiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta

rezultă din interpretarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Este de altfel

cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată

perioada în care contestația unei persoane se află în fața unei autorități

administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces

jurisdicțional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la

instanță.

Ținând seama de

faptul că intimata-reclamantă a demarat procedura prevăzută de legile în

materia restituirii bunurilor în anul 2001, de importanța cauzei pentru

aceasta, dar și atitudinea de tergiversare manifestată de autoritățile

administrative competente, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod

întemeiat existența refuzului nejustificat în sensul dispozițiilor Legii nr.

554/2004.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, din

cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speță, nu există motive de ordine publică

care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și art. 28 din Legea

contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

Sentinței civile nr. 5708 din 7 octombrie 2011 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM