ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4411/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 17 ianuarie 2011, reclamanta P.G. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent dispoziției din 18 aprilie 2008 emisă de Primarul Municipiului București, pentru imobilul teren și construcție situat în București, str. Z.N., sector 6. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 5647 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă ca neîntemeiată și a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta P.G. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Instanța a obligat pârâta să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în baza dispoziției din 18 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că excepția autorității de lucru judecat a fost invocată de pârâtă în raport cu Dosarul nr. 5174/2/2010 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, având ca obiect acțiunea formulată de reclamanta P.G.

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire pentru imobilul teren și construcție situat în București, str. Z.N., sector 6, despăgubiri acordate prin dispoziția din 18 aprilie 2008. Prin Sentința civilă nr. 54 din 11 ianuarie 2011 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive și a fost respinsă acțiunea în consecință. Pentru motivele arătate, constatând că între cele două cauze există numai identitate de obiect și cauză, iar acțiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5174/2/2010 nu a fost soluționată pe fond, ci în temeiul unei excepții procesuale, instanța de primă jurisdicție a respins excepția invocată de pârâtă ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că prin dispoziția din 18 aprilie 2008, Primăria Municipiului București a propus acordarea de despăgubiri constând în diferența dintre valoarea încasată și valoarea de piață a imobilului - construcție demolată în suprafață construită de 162 mp și pentru terenul în suprafață de 635 mp, situat în municipiul București, str. Z.N., sector 6, imposibil de restituit în natură. Dispoziția de restituire împreună cu dosarul aferent au fost înaintate de către Primăria Municipiului București la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 45138/CC.

Potrivit apărărilor formulate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin întâmpinarea depusă în cauză, prin adresa nr. 45138/CC din 1 noiembrie 2010, s-a solicitat Primăriei Municipiului București motivarea soluției adoptate în privința obiectului dispoziției din 18 aprilie 2008, precum și completarea dosarului de despăgubire cu situația încasării despăgubirilor. Analiza dispozițiilor legale aplicabile cauzei a relevat faptul că autoritatea pârâtă nu are competența legală de a exercita controlul asupra dispozițiilor emise de autoritatea notificată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.

Astfel, instanța a arătat că singura autoritate abilitată de art. 16 alin. (2 1 ) din Legea nr. 247/2005 să verifice legalitatea dispozițiilor autorităților administrației publice locale este prefectul, care exercită controlul de legalitate, iar Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor verifică numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. În consecință, prin cenzurarea legalității dispoziției autorității administrației publice locale, sub aspectul îndreptățirii persoanei de a primi despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și-a depășit limitele de competență stabilite de legiuitor.

Curtea constată că deși Legea nr. 247/2005 nu impune un termen de soluționare a cererilor, neemiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire într-un interval destul de mare în raport cu data înregistrării dosarului la Comisie, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei la soluționarea cererii într-un termen rezonabil, așa cum este acesta prevăzut de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei Comisia Centrală, îi revin fără putință de tăgadă obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Având în vedere că dosarul notificat s-a depus în anul 2001, că acesta a fost transmis la Comisia Centrală din anul 2008, iar cererea nu a fost soluționată nici până în prezent, astfel că procedurile administrative se derulează de aproape 10 ani, instanța a apreciat că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată. 3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Recurenta a criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că decizia Comisiei Centrale se emite în urma procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care prevede parcurgerea mai multor etape.

S-a arătat că în cauza dedusă judecății dosarul reclamantei a parcurs etapa transmiterii și înregistrării dosarului, acesta fiind înregistrat cu nr. 45138/CC, precizându-se că dosarul reclamantei a fost analizat sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură, etapă în care s-au constatat neconcordanțe în privința obiectului dispoziției din 18 aprilie 2008, care propune măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre valoarea încasată și valoarea de circulație a imobilului. Totodată, s-a solicitat completarea dosarului de despăgubire cu situația încasării despăgubirilor.

Recurenta a arătat faptul că întrucât legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluționare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative, ordinea de soluționare a dosarelor a fost stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind emise în acest sens Deciziile nr. 2 din 28 februarie 2006 și apoi nr. 2815 din 16 septembrie 2008, astfel încât nu a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a cauzei ce face obiectul dosarului de față. II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că prin Notificarea depusă în baza Legii nr. 10/2001 reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului teren și construcție situat în București, str. Z.N., sector 6, despăgubiri acordate prin dispoziția din 18 aprilie 2008 emisă de Primarul Municipiului București, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dispoziție care a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrată de aceasta la nr. 45138/CC, în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligație ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deși la dosarul înregistrat au fost depuse toate înscrisurile necesare soluționării cauzei.

În conformitate cu dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G.

nr. 81/2007, care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V, Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de despăgubire". În aceste condiții, verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamantei se privește ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanța de fond. Critica formulată de recurentă este neîntemeiată, întrucât instanța de fond a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantei decizie conținând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu respectarea dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Înalta Curte a constatat că reclamanta s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în soluționarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă, împrejurare care este de natură a o afecta pe reclamantă în soluționarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004. Or, din această perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii formulată de reclamantă, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o vătămare a acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută. Principiul legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern, suficient de accesibile și previzibile, ori, în cauza de față, Legea nr. 247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana interesată. În opinia Înaltei Curți litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte prin faptul că dosarul reclamantei nu a urmat procedura de evaluare este de natură a crea o vătămare a acesteia într-un drept prevăzut de lege, drept la care reclamanta privește cu speranță legitimă.

Împrejurarea că legea specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 247/2005. Interpretarea pe care instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora "prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților Fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională." Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 din C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat. Constatând că în cauză intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare, având în vedere dispozițiile art. 274 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea și va obliga autoritatea recurentă la plata sumei dovedite, conform chitanței aflată la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței nr. 5647 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012. Procesat de GGC - AS