ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4411/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4411/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 17 ianuarie 2011, reclamanta P.G. în contradictoriu

cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat obligarea

pârâtei să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent dispoziției

din 18 aprilie 2008 emisă de Primarul Municipiului București, pentru imobilul

teren și construcție situat în București, str. Z.N., sector 6.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar

pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

instanței de fond

Prin Sentința nr.

5647 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel București a fost respinsă excepția

autorității de lucru judecat invocată de pârâtă ca neîntemeiată și a fost

admisă acțiunea formulată de reclamanta P.G. în contradictoriu cu pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța a obligat

pârâta să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în baza dispoziției

din 18 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului București și a obligat

pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON reprezentând cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că excepția autorității de lucru judecat a

fost invocată de pârâtă în raport cu Dosarul nr. 5174/2/2010 înregistrat pe

rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, având ca obiect acțiunea formulată de reclamanta P.G. în contradictoriu

cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care

s-a solicitat obligarea pârâtei la emiterea titlului de despăgubire pentru

imobilul teren și construcție situat în București, str. Z.N., sector 6,

despăgubiri acordate prin dispoziția din 18 aprilie 2008.

Prin Sentința civilă

nr. 54 din 11 ianuarie 2011 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale

pasive și a fost respinsă acțiunea în consecință.

Pentru motivele

arătate, constatând că între cele două cauze există numai identitate de obiect

și cauză, iar acțiunea ce face obiectul Dosarului nr. 5174/2/2010 nu a fost

soluționată pe fond, ci în temeiul unei excepții procesuale, instanța de primă

jurisdicție a respins excepția invocată de pârâtă ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei,

instanța de fond a reținut că prin dispoziția din 18 aprilie 2008, Primăria

Municipiului București a propus acordarea de despăgubiri constând în diferența

dintre valoarea încasată și valoarea de piață a imobilului - construcție

demolată în suprafață construită de 162 mp și pentru terenul în suprafață de

635 mp, situat în municipiul București, str. Z.N., sector 6, imposibil de

restituit în natură.

Dispoziția de

restituire împreună cu dosarul aferent au fost înaintate de către Primăria

Municipiului București la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

fiind înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 45138/CC.

Potrivit apărărilor

formulate de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin întâmpinarea

depusă în cauză, prin adresa nr. 45138/CC din 1 noiembrie 2010, s-a solicitat

Primăriei Municipiului București motivarea soluției adoptate în privința

obiectului dispoziției din 18 aprilie 2008, precum și completarea dosarului de

despăgubire cu situația încasării despăgubirilor.

Analiza dispozițiilor

legale aplicabile cauzei a relevat faptul că autoritatea pârâtă nu are

competența legală de a exercita controlul asupra dispozițiilor emise de

autoritatea notificată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.

Astfel, instanța a

arătat că singura autoritate abilitată de art. 16 alin. (2

1

) din

Legea nr. 247/2005 să verifice legalitatea dispozițiilor autorităților

administrației publice locale este prefectul, care exercită controlul de

legalitate, iar Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor verifică numai legalitatea respingerii cererii de restituire în

natură.

În consecință, prin

cenzurarea legalității dispoziției autorității administrației publice locale,

sub aspectul îndreptățirii persoanei de a primi despăgubiri, Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și-a depășit limitele de

competență stabilite de legiuitor.

Curtea constată că

deși Legea nr. 247/2005 nu impune un termen de soluționare a cererilor,

neemiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire într-un interval destul

de mare în raport cu data înregistrării dosarului la Comisie, poate fi

apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei la soluționarea

cererii într-un termen rezonabil, așa cum este acesta prevăzut de dispozițiile

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceasta cu atât mai mult

cu cât pârâtei Comisia Centrală, îi revin fără putință de tăgadă obligații în

acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice

oricărei activități a autorităților administrative.

Având în vedere că

dosarul notificat s-a depus în anul 2001, că acesta a fost transmis la Comisia

Centrală din anul 2008, iar cererea nu a fost soluționată nici până în prezent,

astfel că procedurile administrative se derulează de aproape 10 ani, instanța a

apreciat că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În temeiul art. 274

alin. (1) C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a

cheltuielilor de judecată.

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

Recurenta a criticat

soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că decizia Comisiei

Centrale se emite în urma procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005, care prevede parcurgerea mai multor etape.

S-a arătat că în

cauza dedusă judecății dosarul reclamantei a parcurs etapa transmiterii și

înregistrării dosarului, acesta fiind înregistrat cu nr. 45138/CC,

precizându-se că dosarul reclamantei a fost analizat sub aspectul legalității

respingerii cererii de restituire în natură, etapă în care s-au constatat

neconcordanțe în privința obiectului dispoziției din 18 aprilie 2008, care

propune măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferența dintre

valoarea încasată și valoarea de circulație a imobilului. Totodată, s-a

solicitat completarea dosarului de despăgubire cu situația încasării

despăgubirilor.

Recurenta a arătat

faptul că întrucât legiuitorul nu a prevăzut un termen de soluționare a

dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative, ordinea de soluționare a

dosarelor a fost stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, fiind emise în acest sens Deciziile nr. 2 din 28 februarie 2006

și apoi nr. 2815 din 16 septembrie 2008, astfel încât nu a fost încălcat

termenul rezonabil de soluționare a cauzei ce face obiectul dosarului de față.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de

recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și

dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Verificând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că prin Notificarea depusă în

baza Legii nr. 10/2001 reclamanta a solicitat restituirea în natură a

imobilului teren și construcție situat în București, str. Z.N., sector 6,

despăgubiri acordate prin dispoziția din 18 aprilie 2008 emisă de Primarul

Municipiului București, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

dispoziție care a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor și înregistrată de aceasta la nr. 45138/CC, în vederea emiterii

deciziei reprezentând titlul de despăgubire, obligație ce nu a fost adusă la

îndeplinire până la acest moment de către pârâtă, deși la dosarul înregistrat

au fost depuse toate înscrisurile necesare soluționării cauzei.

În conformitate cu

dispozițiile din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de

soluționare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune

parcurgerea mai multor etape și anume: etapa transmiterii și a înregistrării

dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale

sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării;

etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în

mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi

transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea

întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de

către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și

valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr.

81/2007, care include în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005,

Capitolul V, Secțiunea I intitulată "Valorificarea titlurilor de

despăgubire".

În aceste condiții,

verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că refuzul

pârâtei de rezolvare a cererii reclamantei se privește ca fiind nejustificat,

cum în mod corect a apreciat instanța de fond.

Critica formulată de

recurentă este neîntemeiată, întrucât instanța de fond a obligat pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantei decizie

conținând titlul de despăgubire pentru imobilul individualizat mai sus, cu

respectarea dispozițiilor din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, deci cu

respectarea obligatorie a etapelor prevăzute de lege, etape care se finalizează

odată cu emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

Înalta Curte a

constatat că reclamanta s-a adresat pârâtului, manifestându-și stăruința în

soluționarea cererilor sale, însă cererea a rămas fără soluționare efectivă,

împrejurare care este de natură a o afecta pe reclamantă în soluționarea

într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din

Legea nr. 554/2004.

Or, din această

perspectivă Înalta Curte reține că nesoluționarea cererii formulată de

reclamantă, indiferent de motivația autorității recurente, ar echivala cu o

vătămare a acesteia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea

reparării injustițiilor și abuzurilor din legislația trecută.

Principiul

legalității înseamnă, înainte de toate, existența unor norme de drept intern,

suficient de accesibile și previzibile, ori, în cauza de față, Legea nr.

247/2005 a stabilit procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor

care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte constată

că întotdeauna durata rezonabilă a unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei, așa cum a reținut în jurisprudența sa Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, luând în considerare criteriile consacrate de

jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoana

interesată.

În opinia Înaltei

Curți litigiul născut între reclamantă și autoritatea pârâtă nu prezintă o

complexitate deosebită, iar nesoluționarea cererii adresate instituției pârâte

prin faptul că dosarul reclamantei nu a urmat procedura de evaluare este de

natură a crea o vătămare a acesteia într-un drept prevăzut de lege, drept la

care reclamanta privește cu speranță legitimă.

Împrejurarea că legea

specială nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu poate încuraja

autoritatea competentă, în tergiversarea cererilor formulate în temeiul Legii

nr. 247/2005.

Interpretarea pe care

instanța de fond a dat-o dispozițiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare, este în acord și cu considerentele reținute de

Curtea Constituțională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora

"prevederile Convenției pentru Apărarea Drepturilor și a Libertăților

Fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest

aspect implicând obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul

deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă

prevedere contrară din legislația națională."

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul formulat ca nefondat.

Constatând că în

cauză intimata a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor

judiciare, având în vedere dispozițiile art. 274 din C. proc. civ., Înalta

Curte va admite cererea și va obliga autoritatea recurentă la plata sumei

dovedite, conform chitanței aflată la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței

nr. 5647 din 5 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la

plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată către

intimata-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2012.

Procesat de GGC - AS