ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2535/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2535/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând conform art. 256 C. proc.

civ. asupra recursului civil de față, constată;

Prin acțiunea

formulată la data de 23 martie 2010 reclamanții G.L.A. și S.M. au chemat în

judecată pe pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul general

solicitând a li se constata calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii prin echivalent, în cote egale, pentru construcțiile demolate,

anume: corpul A (suprafața 882,51 mp), corpul B (suprafața de 102,40 mp),

corpul C (suprafața de 458,06 mp), ce erau situate în București, Calea Griviței

și obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să se propună

acordarea de măsuri reparatorii.

S-a mai

solicitat ca, prin dispoziția ce urmează a fi emisă de pârâtă, să se înainteze

notificarea și întreaga documentație, direct Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că potrivit Legii nr. 10/2001 au formulat

notificările din 14 februarie 2002 și 13 februarie 2002, prin care au solicitat

măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate, situate în

București, Calea Griviței, sector 1, însă notificările nu au fost soluționate.

S-a arătat că aceștia au calitatea de

persoane îndreptățite conform acestei legi, reclamantul G.L.A. fiind

moștenitorul numitei G.B. conform certificatului de moștenitor din 24

septembrie 2009 și că imobilul a fost dobândit de M.L., conform actului de

vânzare-cumpărare, iar conform certificatelor de moștenitor din 06 februarie 2003,

12 februarie 2003 și 24 septembrie 2009, reclamanții sunt moștenitorii

acestuia, imobilul fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

92/1950, iar pentru construcțiile demolate, nu s-au acordat despăgubiri.

Cât privește terenul liber de

construcții s-a dispus restituirea în natură către reclamanți, a acestuia,

conform dispoziției nr. 4331 din 18 mai 2005, însă pentru construcțiile

demolate nu s-a soluționat notificarea.

Pârâta era

obligată să soluționeze notificarea în termen de 60 de

zile, termen cu

caracter imperativ, însă nu a emis până în prezent

dispoziție sau

decizie motivată, astfel încât instanța era competentă să

soluționeze pe fond, nu numai

contestația împotriva deciziei sau

dispoziției

de respingere, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul

refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificarea părții interesate, conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007

a

înaltei Curți de Casație și Justiție.

În drept, au

fost invocate dispozițiile din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Prin sentința nr. 1183 din 02 iulie 2010 Tribunalul București, secția

a IlI-a civilă a

admis în parte acțiunea, a constatat că reclamanții

sunt persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent.

A dispus

obligarea pârâtei să emită o dispoziție motivată pe

numele reclamanților, prin care să propună acordarea de măsuri

reparatorii

prin echivalent pentru construcțiile în suprafață totală

de 896 mp, situate în București, Calea Griviței,

sector 1, pe

terenul în suprafață de

1839 mp, ce a fost preluat prin Decretul de

naționalizare nr. 92/1950 și care, ulterior au fost demolate conform

Decretului nr. 36/1985, fără a se acorda despăgubiri.

A dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a

sumei de

4000 lei cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta S.M.

a formulat, în condițiile Legii

nr. 10/2001,

notificarea din 14 februarie 2002 prin care a solicitat măsuri reparatorii sub

forma de despăgubiri bănești pentru partea din imobilul situat în București,

Calea Griviței, sector 1.

De

asemenea, G.G., autoarea reclamantului G.L.A., conform certificatului de

moștenitor din

24 septembrie 2009, a

formulat notificarea din 13 februarie 2002 prin care a solicitat măsuri

reparatorii sub forma de despăgubiri bănești pentru

partea sa, din imobilul situat în București,

Calea Griviței,

sector 1.

Tribunalul a

constatat că, pe de o parte, termenul de 60 de zile

pentru îndeplinirea obligației

unității deținătoare de a se pronunța

asupra

cererii de restituire este un termen imperativ și poate avea două

date

de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii

actelor doveditoare, iar pe de altă parte, în

prezenta cauză nu se poate

interpreta

că termenul a fost prorogat conform art. 25 pct. 1 din H.G. nr.

250/2007.

De

asemenea, în cazul în care pârâta ar fi considerat că nu au fost depuse toate

actelor solicitate, acesta are posibilitatea emiterii

unei dispoziții prin care să respingă notificarea, astfel încât

reclamanta (reclamanții) să poată contesta această dispoziție, prin căile

prevăzute

de lege.

În consecință, tribunalul a constatat că pârâta nu și-a

îndeplinit

obligația legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001 și, având

în

vedere

dispozițiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curți de

Casație și

Justiție, prin care s-a stabilit că în aplicarea prevederilor art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie

1989, instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond nu

numai contestația împotriva deciziei sau

dispoziției de respingere, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la

notificarea părții interesate, instanța a analizat pe fond cererea de obligare

a pârâtei să emită o

dispoziție motivată

privind stabilirea de despăgubiri.

În ceea

ce privește calitatea de persoane îndreptățite în sensul

art. 3 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a

constatat că în baza actului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1907,

autorul

reclamantelor L.M. a devenit proprietarul

imobilului

situat în București, Calea Griviței, sector 1.

Conform actului

de partaj voluntar din 16 iunie 1947 s-a

partajat imobilul situat în București, Calea Griviței,

sector 1,

compus din teren și construcții între numiții S.S., R.

M., J.S., M.N. și

R.T.

Conform

adresei nr. 29419 din 23 ianuarie 2005 emisă de Consiliul

General al Municipiului București - Administrația

Fondului Imobiliar

a rezultat că imobilul situat în București, Calea

Griviței,

sector 1 a fost trecut în

proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, iar construcțiile

demolate fără acordarea de despăgubiri,

conform Decretului nr. 36/1985.

În ceea ce îi privește pe reclamanți, instanța a reținut

că aceștia

și-au justificat calitatea de persoane îndreptățite conform

dispozițiilor

Legii nr. 10/2001,

prin actele depuse la dosar.

Astfel, instanța a constatat că G.G. este autoarea

reclamantului G.L.A., conform

certificatului de

moștenitor din 24

septembrie 2009, acesta fiind unicul moștenitor legal, în

calitate de

fiu și, prin urmare, cei doi reclamanți au făcut dovada

calității de moștenitori ai defunctului L.M. care a fost

proprietarul imobilului situat în București,

Calea Griviței.

Totodată, instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor art.

4 alin

din Legea nr. 10/2001, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari

care nu au urmat

procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei

îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire și, văzând că pentru

imobilul construcție situat în București, Calea Griviței au formulat notificări

doar reclamanta S.M. și G.G., autoarea

reclamantului

G.L.A., chiar dacă ar mai exista alți

moștenitori, reclamanții ar

profita de cotele acestora, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Mai mult decât atât, tribunalul a reținut că această

calitate de

persoane

îndreptățite a reclamanților, conform Legii nr. 10/2001, a mai fost analizată

pe cale administrativă cu ocazia soluționării

notificărilor

formulate de aceștia în dosarele administrative, ce au fost conexate și finalizate

prin emiterea

dispoziției din 18 mai 2005 de către Primăria Municipiului

București, prin care s-a dispus restituirea

în natură către reclamanți a

terenului în suprafață de 1833,14 mp situat

în București, Calea

Griviței, sector 1,

rămânând nesoluționat, doar dosarul

administrativ nr. 41032.

Astfel, tribunalul a admis primul capăt de cerere și a

constatat că

reclamanții

sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce

privește dovada dreptului de proprietate asupra

construcțiilor și întinderea dreptului de proprietate,

instanța a reținut

că existența imobilului

construcții a fost dovedită atât prin fișa imobil,

cât și prin adresele existente la dosar din care

a reieșit că imobilul

construcție a

fost demolat, conform Decretului nr. 36/1985.

Cât privește

întinderea acestui drept de proprietate, instanța a

reținut

conform

adreselor

nr.

4452 din 03

aprilie 2007, nr.

431342/163

din 28 ianuarie 2005 și nr. 33014/8072 din 06 august 2003 emise de

Primăria Municipiului București - Direcția

Evidența Imobiliară și

Cadastrală -

Serviciul Evidența Proprietății, că în evidențele cadastrale întocmite în anul

1986, imobilul din Calea Griviței, sector 1

a fost înscris cu teren în

suprafață de 1839 mp, din care 896 mp construcții, proprietate de stat,

categoria de folosință construcții și curți, cu posesor parcelă, fostul I.C.R.A.L.

Pajura.

Făcând aplicarea prezumției instituite prin art. 24 din

Legea nr.

10/2001, în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate asupra

construcțiilor demolate și care nu mai există în prezent pe terenul ce a

fost restituit în

natură, așa cum reiese și din raportul de expertiză

extrajudiciară depus în cadrul

dosarului administrativ, instanța a

reținut

că, în lipsa altor probe relevante, construcțiile demolate au fost

în

suprafață de 896 mp.

În

speță, este de necontestat că imobilul situat în București, Calea Griviței,

sector 1 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950,

iar construcțiile demolate, fără

acordarea

de despăgubiri conform Decretului nr. 36/1985.

Față de

dispozițiile art. 1, art. 6, art. 10 și art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 republicată, text ce

reglementează situația în care restituirea în natură nu este posibilă și, care

face trimitere expresă la legea specială privind regimul de acordare a

despăgubirilor aferente

imobilelor

preluate în mod abuziv, aceasta fiind Titlul VII din Legea

nr. 247/2005

s-au reținut următoarele:

Acest titlu reglementează regimul

stabilirii și plății

despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv și prevede

în acest sens, o

altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, căreia, propunerea de

acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată, având

în vedere că, prin dispoziția nr. 4331 din 18 mai 2005

emisă de Primăria

Municipiului

București s-a dispus restituirea în natură către reclamanți

a terenului

în suprafață de 1833,14 mp situat în București, Calea

Griviței, sector 1, însă nu a fost soluționată și notificarea

privind acordarea de despăgubiri, pentru

construcțiile demolate.

Ca atare, tribunalul a admis în parte cererea

reclamanților și a obligat pârâta să emită o dispoziție motivată prin care să

propună

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile în

suprafață

totală de 896 mp situate în București, Calea Griviței

, sector 1, pe

terenul în suprafață de 1839 mp, ce a fost preluat prin Decretul de

naționalizare nr. 92/1950 și care ulterior au fost demolate, conform Decretului

nr. 36/1985, fără a se acorda despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul general, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

S-a susținut că instanța de fond a fost sesizată cu o contestație

întemeiată pe

Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității

deținătoare de a

soluționa notificarea înregistrată de reclamant.

Legiuitorul a

stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că

unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după

caz, dispoziție motivată, asupra

cererii de restituire în natură sau prin

măsuri reparatorii.

Aceasta deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de

legiuitor să

emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a

măsurilor

reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură, însă, aceeași unitate

deținătoare nu poate să emită decizie/dispoziție decât

dacă este investită cu soluționarea

unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.

S-a arătat de către apelantă că, o asemenea condiție

prealabilă,

nu încalcă

prevederile art. 21 din Constituție, care consacră accesul

liber la justiție, întrucât vizează faza

administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului

garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1) din Convenția

pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

În acest sens,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat,

în cauza "Golder contra

Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la

tribunale nu este un drept

absolut", precum și că „există posibilitatea

limitărilor implicit admise chiar în

afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept."

De

altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat,

sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III

al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea

specială.

În cazul

în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care

aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de

60 zile curge de la data depunerii notificării.

Însă, în

ipoteza în care odată cu notificarea nu s-au depus actele doveditoare, termenul

respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Mai mult decât

atât, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existentei, alături de

notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la

restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează

pârâtul în a se pronunța asupra notificării.

În

speță, se arată de către apelanta-pârâtă că reclamanții nu au depus actele

solicitate, context în care, obligația de a emite dispoziție de restituire este

prematură.

Au fost aduse

critici și în ceea ce privește obligarea apelantei-pârâte la plata de

cheltuielilor de judecată, stabilite și acordate conform art. 274 C. proc. civ.,

aceasta considerând că, în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de

judecată, întrucât nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale, în condițiile

textului de lege mai sus menționat.

Prin

decizia nr. 301/A din 18 martie  2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 1183 din 02

iulie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

A dispus

obligarea apelantei-pârâte la 2000 lei, cheltuieli de judecată către

intimații-reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Instanța de fond a aplicat în mod

corect dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată (art. 23

alin. (1) în numerotarea legii înainte de republicare în Monitorul Of. 798 din 02

septembrie 2005, invocat

de către apelant), așa cum au fost interpretate prin decizia

în interesul

legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de I.C.C.J. în dosarul nr. 37/2006,

prin

care s-a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită

cu soluționarea

notificării nu se pronunță cu privire la notificare în

termen de 60 de zile de la

înregistrarea acesteia, „se impune (..) ca instanța investită să evoce fondul

în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe

baza materialului

probator administrat,

dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire

în natură".

„Într-un

astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității

investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii

imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio

dispoziție legală nu limitează

dreptul

celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței".

În

consecință, instanța de judecată are plenitudinea de a se

pronunța pe fondul notificării în situația lipsei

răspunsului entității

deținătoare, ceea ce instanța de fond a și făcut,

stabilind existența

uneia dintre ipotezele

de excepție de la regula restituirii în natură

prevăzută de art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut de instanța de apel, incidența în cauză a

dispozițiilor

prevăzute de art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001,

întrucât

construcțiile au fost demolate în baza Decretului nr. 36/1985.

De asemenea, instanța de fond a mai reținut și faptul

că, deși prin

Dispoziția nr.

4331 din 18 mai 2005 emisă de Primăria municipiului

București s-a dispus restituirea în natură, către reclamanți, a

terenului în suprafață de 1833,14 mp situat în București, Calea Griviței

, sector 1, totuși, notificarea privind acordarea

de despăgubiri pentru

construcțiile demolate nu a fost soluționată.

În al doilea

rând, pârâtul a mai susținut prin apelul formulat și faptul că unitatea

deținătoare poate să se pronunțe numai după ce

contestatorul a depus actele

doveditoare ale dreptului de proprietate și

ale calității de moștenitor, astfel

că termenul de 60 de zile începe să

curgă, după data completării dosarului cu aceste

înscrisuri.

Nici acest argument adus în susținerea apelului nu va fi reținut,

ca fondat, de

instanța de control judiciar ordinar, deoarece:

Termenul de 60

de zile reglementat prin dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001,

republicată, după expirarea căruia unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe asupra notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, începe să

curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art.

23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (..)

precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate (..) pot

fi depuse până la data soluționării notificării'''').

Din

interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea

investită cu soluționarea notificării are obligația de a se pronunța asupra

îndreptățirii notificatorului la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de

lege poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite,

dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare

depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la

înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru

fundamentarea deciziei de restituire.

Or, la dosar

nu există nici o dovadă în sensul că apelantul a solicitat

intimaților-reclamanți completarea dosarului, astfel încât Curtea consideră că

apelantul-pârât este culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de

lege, iar pasivitatea acestuia în soluționarea notificării, deschide celui

vătămat accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.

În plus,

instanța de apel a mai reținut că, și în situația în care reclamantul nu ar fi

depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu poate

conduce la nelegalitatea sentinței apelate, căci, în caz contrar, ar însemna să

se dea posibilitatea entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de

reclamant nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze, soluționarea notificării.

Prima instanță

a reținut că până la data introducerii acțiunii, notificarea nu a fost

soluționată de pârât, aspect ce nu a fost contestat de pârât prin motivele de

apel, astfel că, de la data înregistrării notificării, cererea reclamanților

formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind construcțiile situate în

București, Calea Griviței,

sector

1, nu a primit nicio soluționare timp de 8 ani, termen ce nu poate fi

considerat rezonabil.

În privința criticii referitoare la obligarea pârâtului

la plata

cheltuielilor de

judecată efectuate de reclamanți în primă instanță, Curtea de Apel București a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea

care cade în pretenții va fi

obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Contestația

reclamanților fiind admisă în primă instanță de

tribunal, în mod evident pârâtul Municipiul București, prin primar, a

căzut în pretenții, în sensul textului de lege

evocat mai sus.

De

asemenea, pârâtul se află în culpă procesuală prin

nesoluționarea notificării timp de 8 ani de la data înregistrării

acesteia.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din

26 aprilie 1994),

în materie civilă, termenul pentru

soluționarea unei cauze, în cazul în

care sesizarea instanței este condiționată de epuizarea unei proceduri

prealabile - în speță

procedura

administrativă declanșată prin notificare în baza Legii nr.

10/2001 - va începe să curgă de la data

declanșării acestor proceduri

prealabile.

Prin urmare, stabilirea în sarcina pârâtului a

obligației de a plăti

reclamantului

cheltuielile de judecată determinate de proces, este expresia unei judicioase

aplicări a legii.

Apelanta a invocat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.

274 alin. (1) C.

proc. civ., fără însă a-și fundamenta această

susținere din punct de vedere

juridic, astfel că această critică nu va fi

reținută de către instanță, întrucât Legea nr. 10/2001 nu

conține dispoziții exprese, în sensul exonerării entității investite cu

soluționarea notificării, de la plata

cheltuielilor de judecată.

De asemenea, în temeiul dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a apelantei în această

fază procesuală, curtea de apel a dispus

obligarea pârâtei la plata către

intimații-reclamanți,

a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu

de avocat, dovedit cu factura din 17 martie 2011,

încasat conform contractului de asistență juridică din 17 martie 2011 (filele

13, 14

din dosarul de apel).

În consecință, constatând că instanța

de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 22, art.

23 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 rep. și a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., Curtea de Apel București a respins apelul formulat de pârât, ca

nefondat, cu obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva

deciziei nr. 301/A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă a declarat recurs, pârâtul Municipiul București prin Primarul

general, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 3 04 pct. 9 C. proc.

civ., în ceea ce privește aplicarea greșită a prevederilor art. 21-23 (actual

25 din Legea nr. 10/2001), precum și a dispozițiilor art. 274 din același cod.

Se susține de

către recurentul-pârât că nu au fost depuse de către reclamanți actele

doveditoare ale dreptului de proprietate și cele privind calitatea de

moștenitor și că nu s-a făcut dovada calității acestora de persoane

îndreptățite, înscrisurile doveditoare nefiind depuse la dosarul administrativ.

O altă

critică invocă faptul că nu s-au produs dovezi, în sensul că reclamanta a

primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 245/2005 și s-a susținut că nu sunt

îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent,

persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale

încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Ultima

critică a recurentului-pârât Municipiul București prin Primarul general are în

vedere greșita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. și se solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei și a sentinței, în sensul

respingerii ca nefondată, a cererii de chemare în judecată.

Recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general este nefondat și

urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește criticile privind

nedepunerea de către reclamanți a actelor doveditoare ale dreptului de

proprietate, în calitatea de moștenitori ai proprietarului imobilului ce face

obiectul

litigiului de

față și nedovedirea calității acestora de persoane

îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, acestea sunt nefondate.

În spiritul Legii nr. 10/2001, reglementare cu caracter

reparatoriu,

sintagma „actele doveditoare ale calității de persoană

îndreptățită",

trebuie interpretată, conform art. 23, în sensul că în

situația în care

titularul notificării nu a depus actele doveditoare ale

dreptului său de proprietate până la data soluționării acesteia, instituția

învestită este obligată să se pronunțe prin decizie/dispoziție administrativă,

doar pe

baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede

că actele

doveditoare ale

dreptului de proprietate, precum și, în cazul

moștenitorilor,

cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la

data soluționării notificării, însă sintagma „până

la data soluționării

notificării",

nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării

notificării, ceea ce înseamnă că dispozițiile mai

sus evocate, trebuie

interpretare în spiritul legii.

Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la

soluționarea

notificării, în oricare dintre cele două etape - administrativă,

înaintea

entității entității notificate, sau judiciară - prin hotărâre

irevocabilă a

instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nicio distincție

între

cele două faze

procesuale de soluționare a notificării, iar instanța

învestită cu soluționarea notificării și eventual a contestației

împotriva

dispoziției/deciziei

administrative de soluționare a notificării, are

competența de a

verifica legalitatea și temeinicia acesteia, prin

raportare și la alte acte decât cele prezentate de titularul

notificării

unității deținătoare.

De

altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice

completarea probatoriului în etapa judiciară, iar

a considera altfel, ar însemna să se aducă atingere principiului liberului

acces la justiție,

consacrat prin Constituție.

Așa fiind, este de observat că instanța de apel a apreciat în mod

corect, că tribunalul a stabilit

situația de fapt dedusă judecății și a

făcut

o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, atunci

când

a constatat că reclamanții au dovedit că imobilul în litigiu a

aparținut autorului lor, M.L., în baza actului de

vânzare

din 12 noiembrie 1907.

Referitor la

calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, tribunalul a reținut că

s-au depus acte doveditoare, și anume, certificatele de moștenitor: (de pe urma

defunctei M.N. au rămas ca moștenitori S.M. și G.B., în calitate de nepoate de

soră predecedată; certificatul de moștenitor din 12 februarie 2003, potrivit

căruia, de pe urma defunctei M.V., au rămas ca moștenitori, S.M. și G.B.,

precum și certificate (sentința nr. 1183 din 02 iulie 2010 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă).

Termenul-limită

prevăzut de art. 23 pentru depunerea actelor doveditoare și, anume „data

soluționării notificării" este exclusiv aplicabil pentru faza

administrativă a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a

imobilelor ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, etapă a

cărei finalizare este marcată, conform art. 21, de emiterea unei

decizii/dispoziții motivate, de către organele de conducere ale unității

deținătoare a imobilului.

În

absența unei reglementări distincte în legea specială, etapa jurisdicțională a

contestației, în cadrul căreia se realizează de către instanța de judecată

controlul legalității și temeiniciei deciziei/dispoziției administrative,

urmează, sub aspectul probațiunii, regulile procesual civile de drept comun

prevăzute de Codul de procedură civilă.

Cum

corect au reținut ambele instanțe, nedepunerea de către titularul notificării a

tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului

solicitat și, după caz, a dovezilor privind calitatea sa de moștenitor, până la

data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, atrage

doar emiterea actului administrativ pe baza probatoriilor emise în fața

Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, neavând nicio consecință asupra

regulilor probațiunii din faza jurisdicțională; în etapa jurisdicțională,

titularul notificării poate complini lipsa dovezilor din etapa administrativă,

după regulile procesual civile ce guvernează probațiunea în procesul civil.

Conform Deciziei nr. XX din 19 martie

2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la

competența

instanței de

judecată de a soluționa pe fond acțiunea persoanei

îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a

răspunde la notificarea părții interesate, entitatea învestită cu

soluționarea notificării are obligația să ia în

considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției,

după caz, iar

stabilirea momentului

până la care, în etapa procedurii administrative,

persoana îndreptățită poate să depună actele

doveditoare, nu limitează

posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea

întemeiată pe art. 26 din

lege, de a

soluționa, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza

înscrisurilor

anterior invocate.

Înscrisurile

ce atestă calitatea autorului reclamanților, de proprietari ai imobilului,

chiar dacă sunt anterioare momentului

preluării

de către stat, se coroborează - astfel cum au reținut instanțele - cu prezumția

simplă instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 și fac dovada concludentă

a celor susținute prin notificare.

Referitor

la critica privind faptul că reclamanta nu a făcut

dovada că a primit despăgubiri pentru construcțiile demolate, în

conformitate

cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 este de observat că aceasta nu

poate fi examinată, fiind invocată omisso medio, întrucât nu a constituit

obiect al analizei în apel, fiind formulată direct în recurs.

De

altfel, este de observat că, prin dispoziția nr. 13332 din

16 noiembrie 2010 emisă de Primăria municipiului

București prin Primarul

general s-a

propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru

construcțiile demolate, ce au fost situate în

București, Calea Griviței

, sectorul

1, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite

S.M. și G.L.A.

Apreciind că nu

sunt incidente prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va

respinge cererea privind acordarea

cheltuielilor de judecată, în fond și apel, formulată de

reclamanți,

constatând întemeiată critica referitoare la cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul municipiul

București prin Primarul general împotriva

deciziei nr. 301/A din 18

martie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, în fond

și apel, formulată de intimații-reclamanți G.L.A. și

S.M., prin avocat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012