ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2535/2012

Deliberând conform art. 256 C. proc. civ. asupra recursului civil de față, constată; Prin acțiunea formulată la data de 23 martie 2010 reclamanții G.L.A. și S.M. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului București, prin Primarul general solicitând a li se constata calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, în cote egale, pentru construcțiile demolate, anume: corpul A (suprafața 882,51 mp), corpul B (suprafața de 102,40 mp), corpul C (suprafața de 458,06 mp), ce erau situate în București, Calea Griviței și obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să se propună acordarea de măsuri reparatorii. S-a mai solicitat ca, prin dispoziția ce urmează a fi emisă de pârâtă, să se înainteze notificarea și întreaga documentație, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că potrivit Legii nr. 10/2001 au formulat notificările din 14 februarie 2002 și 13 februarie 2002, prin care au solicitat măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate, situate în București, Calea Griviței, sector 1, însă notificările nu au fost soluționate. S-a arătat că aceștia au calitatea de persoane îndreptățite conform acestei legi, reclamantul G.L.A. fiind moștenitorul numitei G.B. conform certificatului de moștenitor din 24 septembrie 2009 și că imobilul a fost dobândit de M.L., conform actului de vânzare-cumpărare, iar conform certificatelor de moștenitor din 06 februarie 2003, 12 februarie 2003 și 24 septembrie 2009, reclamanții sunt moștenitorii acestuia, imobilul fiind trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar pentru construcțiile demolate, nu s-au acordat despăgubiri.

Cât privește terenul liber de construcții s-a dispus restituirea în natură către reclamanți, a acestuia, conform dispoziției nr. 4331 din 18 mai 2005, însă pentru construcțiile demolate nu s-a soluționat notificarea. Pârâta era obligată să soluționeze notificarea în termen de 60 de zile, termen cu caracter imperativ, însă nu a emis până în prezent dispoziție sau decizie motivată, astfel încât instanța era competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația împotriva deciziei sau dispoziției de respingere, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

În drept, au fost invocate dispozițiile din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Prin sentința nr. 1183 din 02 iulie 2010 Tribunalul București, secția a IlI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent. A dispus obligarea pârâtei să emită o dispoziție motivată pe numele reclamanților, prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile în suprafață totală de 896 mp, situate în București, Calea Griviței, sector 1, pe terenul în suprafață de 1839 mp, ce a fost preluat prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 și care, ulterior au fost demolate conform Decretului nr. 36/1985, fără a se acorda despăgubiri.

A dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta S.M.

a formulat, în condițiile Legii nr. 10/2001, notificarea din 14 februarie 2002 prin care a solicitat măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri bănești pentru partea din imobilul situat în București, Calea Griviței, sector 1. De asemenea, G.G., autoarea reclamantului G.L.A., conform certificatului de moștenitor din 24 septembrie 2009, a formulat notificarea din 13 februarie 2002 prin care a solicitat măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri bănești pentru partea sa, din imobilul situat în București, Calea Griviței, sector 1. Tribunalul a constatat că, pe de o parte, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire este un termen imperativ și poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar pe de altă parte, în prezenta cauză nu se poate interpreta că termenul a fost prorogat conform art. 25 pct. 1 din H.G.

nr. 250/2007. De asemenea, în cazul în care pârâta ar fi considerat că nu au fost depuse toate actelor solicitate, acesta are posibilitatea emiterii unei dispoziții prin care să respingă notificarea, astfel încât reclamanta (reclamanții) să poată contesta această dispoziție, prin căile prevăzute de lege.

În consecință, tribunalul a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001 și, având în vedere dispozițiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că în aplicarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația împotriva deciziei sau dispoziției de respingere, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, instanța a analizat pe fond cererea de obligare a pârâtei să emită o dispoziție motivată privind stabilirea de despăgubiri.

În ceea ce privește calitatea de persoane îndreptățite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a constatat că în baza actului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1907, autorul reclamantelor L.M. a devenit proprietarul imobilului situat în București, Calea Griviței, sector 1. Conform actului de partaj voluntar din 16 iunie 1947 s-a partajat imobilul situat în București, Calea Griviței, sector 1, compus din teren și construcții între numiții S.S., R. M., J.S., M.N. și R.T. Conform adresei nr. 29419 din 23 ianuarie 2005 emisă de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar a rezultat că imobilul situat în București, Calea Griviței, sector 1 a fost trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, iar construcțiile demolate fără acordarea de despăgubiri, conform Decretului nr. 36/1985.

În ceea ce îi privește pe reclamanți, instanța a reținut că aceștia și-au justificat calitatea de persoane îndreptățite conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin actele depuse la dosar. Astfel, instanța a constatat că G.G. este autoarea reclamantului G.L.A., conform certificatului de moștenitor din 24 septembrie 2009, acesta fiind unicul moștenitor legal, în calitate de fiu și, prin urmare, cei doi reclamanți au făcut dovada calității de moștenitori ai defunctului L.M. care a fost proprietarul imobilului situat în București, Calea Griviței. Totodată, instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin din Legea nr. 10/2001, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la Cap. III profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire și, văzând că pentru imobilul construcție situat în București, Calea Griviței au formulat notificări doar reclamanta S.M.

și G.G., autoarea reclamantului G.L.A., chiar dacă ar mai exista alți moștenitori, reclamanții ar profita de cotele acestora, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Mai mult decât atât, tribunalul a reținut că această calitate de persoane îndreptățite a reclamanților, conform Legii nr. 10/2001, a mai fost analizată pe cale administrativă cu ocazia soluționării notificărilor formulate de aceștia în dosarele administrative, ce au fost conexate și finalizate prin emiterea dispoziției din 18 mai 2005 de către Primăria Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 1833,14 mp situat în București, Calea Griviței, sector 1, rămânând nesoluționat, doar dosarul administrativ nr. 41032. Astfel, tribunalul a admis primul capăt de cerere și a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra construcțiilor și întinderea dreptului de proprietate, instanța a reținut că existența imobilului construcții a fost dovedită atât prin fișa imobil, cât și prin adresele existente la dosar din care a reieșit că imobilul construcție a fost demolat, conform Decretului nr. 36/1985. Cât privește întinderea acestui drept de proprietate, instanța a reținut conform adreselor nr. 4452 din 03 aprilie 2007, nr. 431342/163 din 28 ianuarie 2005 și nr. 33014/8072 din 06 august 2003 emise de Primăria Municipiului București - Direcția Evidența Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Evidența Proprietății, că în evidențele cadastrale întocmite în anul 1986, imobilul din Calea Griviței, sector 1 a fost înscris cu teren în suprafață de 1839 mp, din care 896 mp construcții, proprietate de stat, categoria de folosință construcții și curți, cu posesor parcelă, fostul I.C.R.A.L.

Pajura. Făcând aplicarea prezumției instituite prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește întinderea dreptului de proprietate asupra construcțiilor demolate și care nu mai există în prezent pe terenul ce a fost restituit în natură, așa cum reiese și din raportul de expertiză extrajudiciară depus în cadrul dosarului administrativ, instanța a reținut că, în lipsa altor probe relevante, construcțiile demolate au fost în suprafață de 896 mp. În speță, este de necontestat că imobilul situat în București, Calea Griviței, sector 1 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, iar construcțiile demolate, fără acordarea de despăgubiri conform Decretului nr. 36/1985.

Față de dispozițiile art. 1, art. 6, art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, text ce reglementează situația în care restituirea în natură nu este posibilă și, care face trimitere expresă la legea specială privind regimul de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, aceasta fiind Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-au reținut următoarele: Acest titlu reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și prevede în acest sens, o altă procedură administrativă, în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, căreia, propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent îi va fi înaintată, având în vedere că, prin dispoziția nr. 4331 din 18 mai 2005 emisă de Primăria Municipiului București s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 1833,14 mp situat în București, Calea Griviței, sector 1, însă nu a fost soluționată și notificarea privind acordarea de despăgubiri, pentru construcțiile demolate.

Ca atare, tribunalul a admis în parte cererea reclamanților și a obligat pârâta să emită o dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile în suprafață totală de 896 mp situate în București, Calea Griviței , sector 1, pe terenul în suprafață de 1839 mp, ce a fost preluat prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 și care ulterior au fost demolate, conform Decretului nr. 36/1985, fără a se acorda despăgubiri. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul general, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. S-a susținut că instanța de fond a fost sesizată cu o contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamant.

Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii. Aceasta deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură, însă, aceeași unitate deținătoare nu poate să emită decizie/dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.

S-a arătat de către apelantă că, o asemenea condiție prealabilă, nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept." De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în ipoteza în care odată cu notificarea nu s-au depus actele doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora. Mai mult decât atât, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existentei, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. În speță, se arată de către apelanta-pârâtă că reclamanții nu au depus actele solicitate, context în care, obligația de a emite dispoziție de restituire este prematură.

Au fost aduse critici și în ceea ce privește obligarea apelantei-pârâte la plata de cheltuielilor de judecată, stabilite și acordate conform art. 274 C. proc. civ., aceasta considerând că, în mod greșit a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale, în condițiile textului de lege mai sus menționat. Prin decizia nr. 301/A din 18 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 1183 din 02 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. A dispus obligarea apelantei-pârâte la 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată (art. 23 alin. (1) în numerotarea legii înainte de republicare în Monitorul Of.

798 din 02 septembrie 2005, invocat de către apelant), așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de I.C.C.J. în dosarul nr. 37/2006, prin care s-a statuat că, în cazul când unitatea deținătoare sau investită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, „se impune (..) ca instanța investită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură". „Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității investite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței". În consecință, instanța de judecată are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării în situația lipsei răspunsului entității deținătoare, ceea ce instanța de fond a și făcut, stabilind existența uneia dintre ipotezele de excepție de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut de instanța de apel, incidența în cauză a dispozițiilor prevăzute de art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001, întrucât construcțiile au fost demolate în baza Decretului nr. 36/1985. De asemenea, instanța de fond a mai reținut și faptul că, deși prin Dispoziția nr. 4331 din 18 mai 2005 emisă de Primăria municipiului București s-a dispus restituirea în natură, către reclamanți, a terenului în suprafață de 1833,14 mp situat în București, Calea Griviței , sector 1, totuși, notificarea privind acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate nu a fost soluționată. În al doilea rând, pârâtul a mai susținut prin apelul formulat și faptul că unitatea deținătoare poate să se pronunțe numai după ce contestatorul a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate și ale calității de moștenitor, astfel că termenul de 60 de zile începe să curgă, după data completării dosarului cu aceste înscrisuri.

Nici acest argument adus în susținerea apelului nu va fi reținut, ca fondat, de instanța de control judiciar ordinar, deoarece: Termenul de 60 de zile reglementat prin dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, după expirarea căruia unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe asupra notificării, prin decizie sau dispoziție motivată, începe să curgă de la două date de referință, respectiv: de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 (care prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate (..) precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate (..) pot fi depuse până la data soluționării notificării'''').

Din interpretarea acestor texte legale reiese că termenul în care entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația de a se pronunța asupra îndreptățirii notificatorului la obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de lege poate fi prorogat, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dar numai dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare depuse, comunică notificatorului, în scris, în intervalul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentația este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Or, la dosar nu există nici o dovadă în sensul că apelantul a solicitat intimaților-reclamanți completarea dosarului, astfel încât Curtea consideră că apelantul-pârât este culpabil de depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege, iar pasivitatea acestuia în soluționarea notificării, deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă, pentru a fi finalizată.

În plus, instanța de apel a mai reținut că, și în situația în care reclamantul nu ar fi depus toate actele considerate necesare de către pârât, acest aspect nu poate conduce la nelegalitatea sentinței apelate, căci, în caz contrar, ar însemna să se dea posibilitatea entității notificate ca, sub pretextul că actele depuse de reclamant nu sunt adecvate sau suficiente, să refuze, soluționarea notificării. Prima instanță a reținut că până la data introducerii acțiunii, notificarea nu a fost soluționată de pârât, aspect ce nu a fost contestat de pârât prin motivele de apel, astfel că, de la data înregistrării notificării, cererea reclamanților formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind construcțiile situate în București, Calea Griviței, sector 1, nu a primit nicio soluționare timp de 8 ani, termen ce nu poate fi considerat rezonabil.

În privința criticii referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți în primă instanță, Curtea de Apel București a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Contestația reclamanților fiind admisă în primă instanță de tribunal, în mod evident pârâtul Municipiul București, prin primar, a căzut în pretenții, în sensul textului de lege evocat mai sus. De asemenea, pârâtul se află în culpă procesuală prin nesoluționarea notificării timp de 8 ani de la data înregistrării acesteia.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26 aprilie 1994), în materie civilă, termenul pentru soluționarea unei cauze, în cazul în care sesizarea instanței este condiționată de epuizarea unei proceduri prealabile - în speță procedura administrativă declanșată prin notificare în baza Legii nr. 10/2001 - va începe să curgă de la data declanșării acestor proceduri prealabile. Prin urmare, stabilirea în sarcina pârâtului a obligației de a plăti reclamantului cheltuielile de judecată determinate de proces, este expresia unei judicioase aplicări a legii. Apelanta a invocat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., fără însă a-și fundamenta această susținere din punct de vedere juridic, astfel că această critică nu va fi reținută de către instanță, întrucât Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții exprese, în sensul exonerării entității investite cu soluționarea notificării, de la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a apelantei în această fază procesuală, curtea de apel a dispus obligarea pârâtei la plata către intimații-reclamanți, a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, dovedit cu factura din 17 martie 2011, încasat conform contractului de asistență juridică din 17 martie 2011 (filele 13, 14 din dosarul de apel).

În consecință, constatând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 22, art. 23 și art. 25 din Legea nr. 10/2001 rep. și a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel București a respins apelul formulat de pârât, ca nefondat, cu obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Împotriva deciziei nr. 301/A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs, pârâtul Municipiul București prin Primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 3 04 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește aplicarea greșită a prevederilor art. 21-23 (actual 25 din Legea nr. 10/2001), precum și a dispozițiilor art. 274 din același cod.

Se susține de către recurentul-pârât că nu au fost depuse de către reclamanți actele doveditoare ale dreptului de proprietate și cele privind calitatea de moștenitor și că nu s-a făcut dovada calității acestora de persoane îndreptățite, înscrisurile doveditoare nefiind depuse la dosarul administrativ. O altă critică invocă faptul că nu s-au produs dovezi, în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul în litigiu, conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 245/2005 și s-a susținut că nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent, persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.

Ultima critică a recurentului-pârât Municipiul București prin Primarul general are în vedere greșita aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ. și se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și a sentinței, în sensul respingerii ca nefondată, a cererii de chemare în judecată. Recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește criticile privind nedepunerea de către reclamanți a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, în calitatea de moștenitori ai proprietarului imobilului ce face obiectul litigiului de față și nedovedirea calității acestora de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, acestea sunt nefondate.

În spiritul Legii nr. 10/2001, reglementare cu caracter reparatoriu, sintagma „actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită", trebuie interpretată, conform art. 23, în sensul că în situația în care titularul notificării nu a depus actele doveditoare ale dreptului său de proprietate până la data soluționării acesteia, instituția învestită este obligată să se pronunțe prin decizie/dispoziție administrativă, doar pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001. Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, însă sintagma „până la data soluționării notificării", nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării, ceea ce înseamnă că dispozițiile mai sus evocate, trebuie interpretare în spiritul legii.

Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării, în oricare dintre cele două etape - administrativă, înaintea entității entității notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nicio distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării, iar instanța învestită cu soluționarea notificării și eventual a contestației împotriva dispoziției/deciziei administrative de soluționare a notificării, are competența de a verifica legalitatea și temeinicia acesteia, prin raportare și la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării unității deținătoare. De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel, ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat prin Constituție.

Așa fiind, este de observat că instanța de apel a apreciat în mod corect, că tribunalul a stabilit situația de fapt dedusă judecății și a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, atunci când a constatat că reclamanții au dovedit că imobilul în litigiu a aparținut autorului lor, M.L., în baza actului de vânzare din 12 noiembrie 1907. Referitor la calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților, tribunalul a reținut că s-au depus acte doveditoare, și anume, certificatele de moștenitor: (de pe urma defunctei M.N. au rămas ca moștenitori S.M. și G.B., în calitate de nepoate de soră predecedată; certificatul de moștenitor din 12 februarie 2003, potrivit căruia, de pe urma defunctei M.V., au rămas ca moștenitori, S.M.

și G.B., precum și certificate (sentința nr. 1183 din 02 iulie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă). Termenul-limită prevăzut de art. 23 pentru depunerea actelor doveditoare și, anume „data soluționării notificării" este exclusiv aplicabil pentru faza administrativă a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, etapă a cărei finalizare este marcată, conform art. 21, de emiterea unei decizii/dispoziții motivate, de către organele de conducere ale unității deținătoare a imobilului. În absența unei reglementări distincte în legea specială, etapa jurisdicțională a contestației, în cadrul căreia se realizează de către instanța de judecată controlul legalității și temeiniciei deciziei/dispoziției administrative, urmează, sub aspectul probațiunii, regulile procesual civile de drept comun prevăzute de Codul de procedură civilă.

Cum corect au reținut ambele instanțe, nedepunerea de către titularul notificării a tuturor actelor doveditoare privind dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat și, după caz, a dovezilor privind calitatea sa de moștenitor, până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, atrage doar emiterea actului administrativ pe baza probatoriilor emise în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, neavând nicio consecință asupra regulilor probațiunii din faza jurisdicțională; în etapa jurisdicțională, titularul notificării poate complini lipsa dovezilor din etapa administrativă, după regulile procesual civile ce guvernează probațiunea în procesul civil.

Conform Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la competența instanței de judecată de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției, după caz, iar stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței, învestită cu acțiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluționa, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza înscrisurilor anterior invocate.

Înscrisurile ce atestă calitatea autorului reclamanților, de proprietari ai imobilului, chiar dacă sunt anterioare momentului preluării de către stat, se coroborează - astfel cum au reținut instanțele - cu prezumția simplă instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001 și fac dovada concludentă a celor susținute prin notificare. Referitor la critica privind faptul că reclamanta nu a făcut dovada că a primit despăgubiri pentru construcțiile demolate, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001 este de observat că aceasta nu poate fi examinată, fiind invocată omisso medio, întrucât nu a constituit obiect al analizei în apel, fiind formulată direct în recurs.

De altfel, este de observat că, prin dispoziția nr. 13332 din 16 noiembrie 2010 emisă de Primăria municipiului București prin Primarul general s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate, ce au fost situate în București, Calea Griviței , sectorul 1, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite S.M. și G.L.A. Apreciind că nu sunt incidente prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, în fond și apel, formulată de reclamanți, constatând întemeiată critica referitoare la cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 301/A din 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, în fond și apel, formulată de intimații-reclamanți G.L.A. și S.M., prin avocat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2012