ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8111/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8111/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1

aprilie 2009, reclamanții S.C.M. și D.P. au chemat în judecată pe pârâtul

Municipiul București prin primarul general solicitând să fie obligat la plata

valorii de piață corespunzătoare imobilului teren în suprafață de 343 mp situat

în municipiul București str. O. (pe care-l evaluează la 735.000 RON) cu titlu

de măsură reparatorie, invocând dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) și art.

26 alin. (1) din Legea nr. 10/25001.

În motivarea cererii

reclamanții au susținut că terenul a fost deținut în proprietate de autorul lor

O.O., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din

26 februarie 1932, transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului

Ilfov din 26 februarie 1932, că pe acest teren, ulterior, a edificat o clădire

în baza Autorizației de construcție nr. X/1932 eliberată de Primăria

Municipiului București și că întregul imobil a fost expropriat de stat în baza

Decretului nr. 112/1989.

Reclamanții au

susținut, totodată, că imobilul construcție a fost demolat, moștenitorilor

proprietarilor fiindu-le acordate despăgubiri bănești, iar terenul a fost

afectat edificării unui bloc de locuințe, caz în care restituirea în natură nu

mai este posibilă.

Reclamanții au mai

susținut că moștenitorii proprietarului au formulat notificare către Prefectura

Municipiului București, în procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr.

10/2001, solicitând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc,

notificare care nu a fost soluționată până la data declanșării prezentei

proceduri judiciare, caz în care, în raport de dispozițiile legii de reparație

menționate, se impune admiterea cererii în despăgubire.

La data de 20

octombrie 2009, reclamanții și-au completat cererea de chemare în judecată, în

sensul că au solicitat obligarea pârâtului și la plata valorii de piață a

construcției demolate, „obținută prin diferența dintre valoarea de piață a

acesteia stabilită potrivit standardelor internaționale și valoarea actualizată

a despăgubirilor acordate” la momentul exproprierii, invocând incidența

dispozițiilor art. 11 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 221 din 17 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis în parte cererea și a obligat pe pârât să emită în favoarea reclamanților

dispoziție conținând propunere de acordare de despăgubiri în echivalent

imobilul situat în municipiul București, str. O. - teren în suprafață de 343 mp

și construcție demolată, în suprafață construită de 73,87 mp și, respectiv, în

suprafață utilă de 56,86 mp.

În motivarea

sentinței, raport de prevederile art. 11 alin. (4) - (7) din Legea nr. 10/2001,

instanța a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la

măsuri reparatorii în echivalent, fiind succesorii fostului proprietar al

imobilului preluat în mod abuziv de stat prin expropriere, în sensul art. 2

lit. i) din Lege, imobil care nu le mai poate fi restituit în natură, întrucât

construcția a fost demolată iar terenul afectat de detalii de sistematizare.

Cum, reclamanții au

formulat notificare și aceasta nu a fost soluționată în termenul legal,

instanța a statuat că, în raport de prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001

și ale art. 16 alin. (2) din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pârâtul se

impune a fi obligat să emită dispoziție motivată conținând propunerea de acordare

de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de stat, cu

mențiunea că, în raport de dispozițiile legale aplicabile raportului juridic

dedus judecății mai sus arătate, nu mai este posibilă stabilirea și acordarea

de despăgubiri bănești, astfel cum au solicitat reclamanții prin cererea dedusă

judecății.

Prin Decizia civilă

nr. 282/A din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de

pârât și a schimbat, în parte, sentința în sensul că a statuat ca din cuantumul

despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanților să se deducă valoarea

actualizată a despăgubirilor încasate pentru teren și construcție, în sumă de

42,676 ROL, menținând celelalte dispoziții.

Prin aceeași decizie,

a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

În motivarea deciziei

instanța a reținut ca fiind fondată critica formulată de pârât privind greșita

aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (7) din Legea 10/2001, care impun ca la

stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite

în procedura acestei legi de reparație să se aibă în vedere cuantumul

despăgubirilor încasate la momentul preluării imobilului de stat.

Așa fiind, în raport

de mențiunile Adresei din 16 martie 2007 emisă de SC A., potrivit cărora

autorii reclamanților O.J. și D.P. au încasat fiecare, în cotă de 1/2 părți

suma de 42.676 lei, cu titlu de despăgubire, instanța de apel a apreciat că se

impune schimbarea, în parte, a sentinței și statuarea în sensul că din valoarea

despăgubirilor ce se vor acorda reclamanților în condițiile legii speciale

urmează a se scădea valoarea actualizată a despăgubirilor încasate la momentul

exproprierii imobilului.

Referitor la critica

privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001,

instanța de apel a reținut că aceasta nu îmbracă caracterul unei critici de

nelegalitate, întrucât pârâtul s-a rezumat să prezinte conținutul dispoziției

legale, fără a arăta, în concret, în ce constă greșeala săvârșită de prima

instanță cu privire la aplicarea sus-menționatei dispoziții legale în cauza

dedusă judecății.

Relativ la apelul

declarat de reclamanți, instanța a statuat că nu este fondat.

Instanța a reținut că

demersul judiciar inițiat de reclamanți a avut ca izvor formularea unei

notificări în procedura Legii nr. 10/2001 și omisiunea entității administrative

notificate de a o soluționa în termenul legal, caz în care instanțele sunt

abilitate a analiza și a statua doar cu privire la îndeplinirea sau

neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina entității notificate, în

limitele impuse prin această lege de reparație.

Instanța de apel a

reținut, totodată, că în acest cadru procesual nu poate fi primită cererea de

acordare de despăgubiri bănești, reprezentând contravaloarea pe piață a

imobilelor preluate abuziv de stat, dat fiind că legea specială, anume

dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, indică o altă instituție ca

fiind abilitată a calcula și stabili în concret cuantumul despăgubirilor

cuvenite persoanelor îndreptățite, anume Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului-ministru.

Instanța a mai

reținut și că, în raport de prevederile Legii nr. 247/2005, în nicio situație,

ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, entităților notificate nu

le mai incumbă atribuția de a calcula cuantumul despăgubirilor cuvenite

titularilor notificărilor, ci doar obligația de a verifica calitatea acestora

de persoane îndreptățite și, respectiv, de a stabili natura măsurilor

reparatorii ce urmează a le fi acordate, din categoria celor prevăzute de legea

de reparație.

Pentru acest motiv,

instanța de apel a statuat și cu privire la netemeinicia criticii referitoare

la omisiunea primei instanțe de a analiza și de a da relevanță rapoartelor de

expertiză relative evaluarea imobilului expropriat administrate la judecata în

primă instanță.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, invocând incidența dispozițiilor art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanții reiterează critica potrivit căreia prima instanță, fără

a pune în discuția părților, a schimbat obiectul cererii deduse judecății

dintr-o acțiune în pretenții într-o acțiune în obligația de a face.

În fundamentarea

criticii, reclamanții susțin că prima instanță, constatând imposibilitatea

restituirii în natură a imobilului expropriat de stat, avea obligația de a

omologa rapoartele de evaluare întocmite în cauză de experții C.M. și O.C. și

de a obliga pârâtul, care nu a formulat vreo opoziție cu privire la cererea

dedusă judecății, la plata de despăgubiri bănești, cu mențiunea că izvorul de

drept al cererii deduse judecății îl reprezintă „Constituția și C. civ. care

prevăd o dreaptă și prealabilă despăgubire, proprietatea privată fiind ocrotită

de stat”.

Reclamanții susțin,

totodată, fără a argumenta, că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin dispozițiile

Legii nr. 247/2005, instanța de judecată este abilitată să stabilească

calitatea părții reclamante de persoană îndreptățită la „restituirea prin

echivalent bănesc a valorii de circulație asupra imobilului preluat de stat

fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin omologarea rapoartelor de

expertiză și acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale”.

Reclamanții critică,

de asemenea, constatarea instanței de apel relativă la inutilitatea analizării

de către prima instanță a unora din probele administrate, în speță a rapoartelor

de expertiză, cu mențiunea că acestea erau relevante în condițiile refuzului

nejustificat al pârâtului de a soluționa Notificarea nr. 1554 din 1 august

2001, transmisă în procedura Legii nr. 10/2001.

Reclamanții mai

susțin și că, în mod greșit, a fost admis apelul declarat de pârât, deși nu

îndeplinea condițiile de fond ale unei căi de atac, cât timp în declarația de

apel pârâtul nu a formulat critici la adresa soluției primei instanțe, ci s-a

rezumat a enumera texte de lege ce nu aveau legătură cu obiectul cauzei.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., se poate cere, pe calea recursului,

modificarea unei hotărâri când instanța, interpretând greșit actul juridic

dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic

al acestuia (pct. 8) sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (pct. 9).

În materia litigiilor

declanșate în procedura Legii nr. 10/2001, cerințele relative la interpretarea

actului juridic dedus judecății și aplicarea legii, impuse de prevederile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se analizează prin raportare la dispozițiile acestui

act normativ special de reparație, Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost

modificate prin Legea nr. 247/2005.

Anume, instanțele

civile, învestite cu soluționarea unor cereri privind refuzul nejustificat de

soluționare a notificărilor de entitățile administrative, au a dispune cu

privire la calitatea părții reclamante de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, în aplicarea dispozițiilor art. 3 și 4 din lege, cu privire la

caracterul abuziv al preluării imobilelor de către stat, în înțelesul dispozițiilor

art. 2 din lege și, respectiv, cu privire la natura măsurilor reparatorii ce

urmează a fi acordate, măsuri care sunt prevăzute de dispozițiile art. 1 din

lege.

Relativ la natura

măsurilor reparatorii, este de observat că dispozițiile art. 1 din Legea nr.

10/2001 au fost modificate prin art. 1 pct. 1 din Titlul I al Legii nr.

247/2005, respectiv, că dispozițiile art. 18 lit. c) au fost abrogate prin art.

1 pct. 40 din același titlu al Legii nr. 247/2005.

Totodată, este de

observat că prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru

asigurarea ducerii la îndeplinire a măsurilor reparatorii constând în

despăgubiri, în mod echitabil, pentru toate părțile implicate în astfel de

litigii, a fost reglementat separat regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv, titlul de despăgubire urmând a fi

emis persoanelor îndreptățite în procedura specială reglementată de acest act

normativ de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor București.

Situația notificărilor

aflate în curs de soluționare la momentul intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005, inclusiv a celor prin care se solicita acordarea de despăgubiri

bănești, în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (abrogat), a fost

reglementată prin dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în

sensul că acestea se predau Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de deciziile ori de dispozițiile emise de entitățile

învestite în soluționarea notificărilor.

Totodată, relativ la

natura și întinderea măsurilor reparatorii ce pot fi acordate de instanțele

civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, se impun a fi avute în

vedere și dispozițiile Deciziei nr. LII (52)/2007, prin care Secțiile Unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat, în mod obligatoriu pentru

toate instanțele judecătorești, că „Prevederile cuprinse în art. 16 și

următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru

acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior

intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

În fine, este de

observat că instanțele judecătorești, în aplicarea principiului

disponibilității care guvernează procesul civil, au obligația de a se pronunța

în limitele învestirii prin obiectul cererii deduse judecății, însă în

concordanță cu normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecății.

În concluzie, în

raport de considerentele de drept expuse, rezultă că în cadrul litigiilor

fundamentate pe refuzul nejustificat al entităților administrative de

soluționare a notificărilor, plenitudinea de competență a instanței civile,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, privește stabilirea naturii

măsurilor reparatorii cuvenite, nu și întinderea despăgubirilor, atribuție care

a fost dată în competența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor și,

după caz, a instanței de contencios administrativ.

Așa fiind, cât timp

legea specială de reparație nu instituie la dispoziția persoanei îndreptățite

un drept exclusiv de alegere a felului măsurilor reparatorii, stabilirea

acestora către instanța civilă, realizată în concordanță cu prevederile art. 1

din Legea nr. 10/2001, nu pune în discuție interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății ori o schimbare a naturii acestuia, în înțelesul art.

304 pct. 8 C. proc. civ., și cu atât mai puțin o încălcare a principiului

disponibilității ori o aplicare greșită a legii, în înțelesul art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În speța supusă

analizei, se constată că reclamanții au învestit instanța de judecată cu

soluționarea unei cereri în despăgubire bănească, indicând ca temei de drept al

pretențiilor prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și, ca fundament

al acestora, refuzul entității administrative de a soluționa Notificarea nr.

1554/2001, respectiv, refuzul acestei entități de a-și îndeplini obligația

prevăzută de art. 26 alin. (1) din lege și nu cu o acțiune în pretenții,

formulată pe calea dreptului comun, astfel cum eronat se susține prin recurs.

Potrivit dispoziției

art. 26 alin. (1) din lege, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi

cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de persoana îndreptățită.

Rezultă din lucrările

dosarului că instanțele de fond, în raport de limitele învestirii, au statuat

cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, în

sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, la calitatea reclamanților de persoane

îndreptățite, cu privire la natura măsurilor reparatorii cuvenite, în

concordanță cu prevederile art. 11 alin. (4) și art. 1 din lege, și, respectiv,

cu privire la neîndeplinirea de către pârât a obligației prevăzute de

dispozițiile art. 26 alin. (1) din lege, statuate în sarcina sa.

Relativ la natura

măsurilor reparatorii, instanțele de fond au statuat cu privire la

imposibilitatea de restituire în natură a imobilului și că, în lipsa unei

oferte de acordare de bunuri în compensare, pârâtul urmează a fi obligat să

emită în favoarea reclamanților dispoziție cu propunere de acordare de

despăgubiri în echivalent în condițiile legii speciale, anume în procedura

Legii nr. 247/2005.

Stabilirea de către

instanțele de fond a dreptului reclamanților de a primi despăgubiri prin

echivalent în procedura Legii nr. 247/2005, în loc de despăgubiri bănești în

cuantumul stabilit prin rapoartele de expertiză, nu pune în discuție o

modificare nepermisă a actului juridic dedus judecății și o încălcare a

principiului disponibilității, respectiv o interpretare greșită a legii de

către judecătorii fondului, în înțelesul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., cum eronat susțin reclamanții prin recurs.

Aceasta, întrucât,

astfel cum s-a arătat, o astfel de solicitare, de acordare a despăgubirilor în

formă bănească și într-un cuantum determinat, formulată după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, excede competenței instanței civile, care este

abilitată să stabilească doar natura măsurilor reparatorii în raport de

prevederile art. 1 din lege.

Totodată, se constată

că prin apel, pârâtul a criticat omisiunea primei instanțe de a statua asupra

despăgubirilor încasate de autorii reclamanților la momentul exproprierii, caz

în care, în mod corect, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art.

11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Ca atare, nu poate fi

primită nici critica privind soluționarea greșită a apelului declarat de pârât,

critică formulată de reclamanți.

Așa fiind, constatând

că instanțele de fond, în raport de limitele învestirii prin cereri, au aplicat

corect dispozițiile Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus în concret

judecății în prezentul proces, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de reclamanți, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.C.M. și D.A.G. împotriva Deciziei

nr. 282 A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă

și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2011.