ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8111/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 1 aprilie 2009, reclamanții S.C.M. și D.P. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin primarul general solicitând să fie obligat la plata valorii de piață corespunzătoare imobilului teren în suprafață de 343 mp situat în municipiul București str. O. (pe care-l evaluează la 735.000 RON) cu titlu de măsură reparatorie, invocând dispozițiile art. 18 alin. (1) lit. c) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/25001.

În motivarea cererii reclamanții au susținut că terenul a fost deținut în proprietate de autorul lor O.O., fiind dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 26 februarie 1932, transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov din 26 februarie 1932, că pe acest teren, ulterior, a edificat o clădire în baza Autorizației de construcție nr. X/1932 eliberată de Primăria Municipiului București și că întregul imobil a fost expropriat de stat în baza Decretului nr. 112/1989. Reclamanții au susținut, totodată, că imobilul construcție a fost demolat, moștenitorilor proprietarilor fiindu-le acordate despăgubiri bănești, iar terenul a fost afectat edificării unui bloc de locuințe, caz în care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Reclamanții au mai susținut că moștenitorii proprietarului au formulat notificare către Prefectura Municipiului București, în procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent bănesc, notificare care nu a fost soluționată până la data declanșării prezentei proceduri judiciare, caz în care, în raport de dispozițiile legii de reparație menționate, se impune admiterea cererii în despăgubire. La data de 20 octombrie 2009, reclamanții și-au completat cererea de chemare în judecată, în sensul că au solicitat obligarea pârâtului și la plata valorii de piață a construcției demolate, „obținută prin diferența dintre valoarea de piață a acesteia stabilită potrivit standardelor internaționale și valoarea actualizată a despăgubirilor acordate” la momentul exproprierii, invocând incidența dispozițiilor art. 11 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 221 din 17 februarie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea și a obligat pe pârât să emită în favoarea reclamanților dispoziție conținând propunere de acordare de despăgubiri în echivalent imobilul situat în municipiul București, str. O. - teren în suprafață de 343 mp și construcție demolată, în suprafață construită de 73,87 mp și, respectiv, în suprafață utilă de 56,86 mp. În motivarea sentinței, raport de prevederile art. 11 alin. (4) - (7) din Legea nr. 10/2001, instanța a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent, fiind succesorii fostului proprietar al imobilului preluat în mod abuziv de stat prin expropriere, în sensul art. 2 lit. i) din Lege, imobil care nu le mai poate fi restituit în natură, întrucât construcția a fost demolată iar terenul afectat de detalii de sistematizare.

Cum, reclamanții au formulat notificare și aceasta nu a fost soluționată în termenul legal, instanța a statuat că, în raport de prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 16 alin. (2) din Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pârâtul se impune a fi obligat să emită dispoziție motivată conținând propunerea de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv de stat, cu mențiunea că, în raport de dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății mai sus arătate, nu mai este posibilă stabilirea și acordarea de despăgubiri bănești, astfel cum au solicitat reclamanții prin cererea dedusă judecății.

Prin Decizia civilă nr. 282/A din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat, în parte, sentința în sensul că a statuat ca din cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate reclamanților să se deducă valoarea actualizată a despăgubirilor încasate pentru teren și construcție, în sumă de 42,676 ROL, menținând celelalte dispoziții. Prin aceeași decizie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți. În motivarea deciziei instanța a reținut ca fiind fondată critica formulată de pârât privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (7) din Legea 10/2001, care impun ca la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii acordate persoanelor îndreptățite în procedura acestei legi de reparație să se aibă în vedere cuantumul despăgubirilor încasate la momentul preluării imobilului de stat.

Așa fiind, în raport de mențiunile Adresei din 16 martie 2007 emisă de SC A., potrivit cărora autorii reclamanților O.J. și D.P. au încasat fiecare, în cotă de 1/2 părți suma de 42.676 lei, cu titlu de despăgubire, instanța de apel a apreciat că se impune schimbarea, în parte, a sentinței și statuarea în sensul că din valoarea despăgubirilor ce se vor acorda reclamanților în condițiile legii speciale urmează a se scădea valoarea actualizată a despăgubirilor încasate la momentul exproprierii imobilului. Referitor la critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a reținut că aceasta nu îmbracă caracterul unei critici de nelegalitate, întrucât pârâtul s-a rezumat să prezinte conținutul dispoziției legale, fără a arăta, în concret, în ce constă greșeala săvârșită de prima instanță cu privire la aplicarea sus-menționatei dispoziții legale în cauza dedusă judecății.

Relativ la apelul declarat de reclamanți, instanța a statuat că nu este fondat. Instanța a reținut că demersul judiciar inițiat de reclamanți a avut ca izvor formularea unei notificări în procedura Legii nr. 10/2001 și omisiunea entității administrative notificate de a o soluționa în termenul legal, caz în care instanțele sunt abilitate a analiza și a statua doar cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina entității notificate, în limitele impuse prin această lege de reparație.

Instanța de apel a reținut, totodată, că în acest cadru procesual nu poate fi primită cererea de acordare de despăgubiri bănești, reprezentând contravaloarea pe piață a imobilelor preluate abuziv de stat, dat fiind că legea specială, anume dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, indică o altă instituție ca fiind abilitată a calcula și stabili în concret cuantumul despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflată în subordinea Cancelariei Primului-ministru.

Instanța a mai reținut și că, în raport de prevederile Legii nr. 247/2005, în nicio situație, ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, entităților notificate nu le mai incumbă atribuția de a calcula cuantumul despăgubirilor cuvenite titularilor notificărilor, ci doar obligația de a verifica calitatea acestora de persoane îndreptățite și, respectiv, de a stabili natura măsurilor reparatorii ce urmează a le fi acordate, din categoria celor prevăzute de legea de reparație. Pentru acest motiv, instanța de apel a statuat și cu privire la netemeinicia criticii referitoare la omisiunea primei instanțe de a analiza și de a da relevanță rapoartelor de expertiză relative evaluarea imobilului expropriat administrate la judecata în primă instanță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții reiterează critica potrivit căreia prima instanță, fără a pune în discuția părților, a schimbat obiectul cererii deduse judecății dintr-o acțiune în pretenții într-o acțiune în obligația de a face. În fundamentarea criticii, reclamanții susțin că prima instanță, constatând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului expropriat de stat, avea obligația de a omologa rapoartele de evaluare întocmite în cauză de experții C.M. și O.C. și de a obliga pârâtul, care nu a formulat vreo opoziție cu privire la cererea dedusă judecății, la plata de despăgubiri bănești, cu mențiunea că izvorul de drept al cererii deduse judecății îl reprezintă „Constituția și C. civ.

care prevăd o dreaptă și prealabilă despăgubire, proprietatea privată fiind ocrotită de stat”. Reclamanții susțin, totodată, fără a argumenta, că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, instanța de judecată este abilitată să stabilească calitatea părții reclamante de persoană îndreptățită la „restituirea prin echivalent bănesc a valorii de circulație asupra imobilului preluat de stat fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin omologarea rapoartelor de expertiză și acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale”.

Reclamanții critică, de asemenea, constatarea instanței de apel relativă la inutilitatea analizării de către prima instanță a unora din probele administrate, în speță a rapoartelor de expertiză, cu mențiunea că acestea erau relevante în condițiile refuzului nejustificat al pârâtului de a soluționa Notificarea nr. 1554 din 1 august 2001, transmisă în procedura Legii nr. 10/2001. Reclamanții mai susțin și că, în mod greșit, a fost admis apelul declarat de pârât, deși nu îndeplinea condițiile de fond ale unei căi de atac, cât timp în declarația de apel pârâtul nu a formulat critici la adresa soluției primei instanțe, ci s-a rezumat a enumera texte de lege ce nu aveau legătură cu obiectul cauzei.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, potrivit dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., se poate cere, pe calea recursului, modificarea unei hotărâri când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8) sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (pct. 9). În materia litigiilor declanșate în procedura Legii nr. 10/2001, cerințele relative la interpretarea actului juridic dedus judecății și aplicarea legii, impuse de prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., se analizează prin raportare la dispozițiile acestui act normativ special de reparație, Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

Anume, instanțele civile, învestite cu soluționarea unor cereri privind refuzul nejustificat de soluționare a notificărilor de entitățile administrative, au a dispune cu privire la calitatea părții reclamante de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în aplicarea dispozițiilor art. 3 și 4 din lege, cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilelor de către stat, în înțelesul dispozițiilor art. 2 din lege și, respectiv, cu privire la natura măsurilor reparatorii ce urmează a fi acordate, măsuri care sunt prevăzute de dispozițiile art. 1 din lege. Relativ la natura măsurilor reparatorii, este de observat că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 au fost modificate prin art. 1 pct. 1 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, respectiv, că dispozițiile art. 18 lit. c) au fost abrogate prin art. 1 pct. 40 din același titlu al Legii nr. 247/2005.

Totodată, este de observat că prin dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru asigurarea ducerii la îndeplinire a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri, în mod echitabil, pentru toate părțile implicate în astfel de litigii, a fost reglementat separat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, titlul de despăgubire urmând a fi emis persoanelor îndreptățite în procedura specială reglementată de acest act normativ de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor București.

Situația notificărilor aflate în curs de soluționare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, inclusiv a celor prin care se solicita acordarea de despăgubiri bănești, în condițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 (abrogat), a fost reglementată prin dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, în sensul că acestea se predau Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile ori de dispozițiile emise de entitățile învestite în soluționarea notificărilor.

Totodată, relativ la natura și întinderea măsurilor reparatorii ce pot fi acordate de instanțele civile după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, se impun a fi avute în vedere și dispozițiile Deciziei nr. LII (52)/2007, prin care Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat, în mod obligatoriu pentru toate instanțele judecătorești, că „Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.

În fine, este de observat că instanțele judecătorești, în aplicarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, au obligația de a se pronunța în limitele învestirii prin obiectul cererii deduse judecății, însă în concordanță cu normele de drept aplicabile raportului juridic dedus judecății. În concluzie, în raport de considerentele de drept expuse, rezultă că în cadrul litigiilor fundamentate pe refuzul nejustificat al entităților administrative de soluționare a notificărilor, plenitudinea de competență a instanței civile, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, privește stabilirea naturii măsurilor reparatorii cuvenite, nu și întinderea despăgubirilor, atribuție care a fost dată în competența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor și, după caz, a instanței de contencios administrativ.

Așa fiind, cât timp legea specială de reparație nu instituie la dispoziția persoanei îndreptățite un drept exclusiv de alegere a felului măsurilor reparatorii, stabilirea acestora către instanța civilă, realizată în concordanță cu prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, nu pune în discuție interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății ori o schimbare a naturii acestuia, în înțelesul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., și cu atât mai puțin o încălcare a principiului disponibilității ori o aplicare greșită a legii, în înțelesul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În speța supusă analizei, se constată că reclamanții au învestit instanța de judecată cu soluționarea unei cereri în despăgubire bănească, indicând ca temei de drept al pretențiilor prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 și, ca fundament al acestora, refuzul entității administrative de a soluționa Notificarea nr. 1554/2001, respectiv, refuzul acestei entități de a-și îndeplini obligația prevăzută de art. 26 alin. (1) din lege și nu cu o acțiune în pretenții, formulată pe calea dreptului comun, astfel cum eronat se susține prin recurs.

Potrivit dispoziției art. 26 alin. (1) din lege, „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Rezultă din lucrările dosarului că instanțele de fond, în raport de limitele învestirii, au statuat cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite, cu privire la natura măsurilor reparatorii cuvenite, în concordanță cu prevederile art. 11 alin. (4) și art. 1 din lege, și, respectiv, cu privire la neîndeplinirea de către pârât a obligației prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (1) din lege, statuate în sarcina sa. Relativ la natura măsurilor reparatorii, instanțele de fond au statuat cu privire la imposibilitatea de restituire în natură a imobilului și că, în lipsa unei oferte de acordare de bunuri în compensare, pârâtul urmează a fi obligat să emită în favoarea reclamanților dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri în echivalent în condițiile legii speciale, anume în procedura Legii nr. 247/2005.

Stabilirea de către instanțele de fond a dreptului reclamanților de a primi despăgubiri prin echivalent în procedura Legii nr. 247/2005, în loc de despăgubiri bănești în cuantumul stabilit prin rapoartele de expertiză, nu pune în discuție o modificare nepermisă a actului juridic dedus judecății și o încălcare a principiului disponibilității, respectiv o interpretare greșită a legii de către judecătorii fondului, în înțelesul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., cum eronat susțin reclamanții prin recurs. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, o astfel de solicitare, de acordare a despăgubirilor în formă bănească și într-un cuantum determinat, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, excede competenței instanței civile, care este abilitată să stabilească doar natura măsurilor reparatorii în raport de prevederile art. 1 din lege.

Totodată, se constată că prin apel, pârâtul a criticat omisiunea primei instanțe de a statua asupra despăgubirilor încasate de autorii reclamanților la momentul exproprierii, caz în care, în mod corect, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Ca atare, nu poate fi primită nici critica privind soluționarea greșită a apelului declarat de pârât, critică formulată de reclamanți. Așa fiind, constatând că instanțele de fond, în raport de limitele învestirii prin cereri, au aplicat corect dispozițiile Legii nr. 10/2001 raportului juridic dedus în concret judecății în prezentul proces, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., urmează a respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.C.M. și D.A.G. împotriva Deciziei nr. 282 A din 2 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.