ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3462/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 09 februarie 2009, sub nr. 4750/3/2009,

reclamanții A.A. și P.N. au chemat în judecată Municipiul București, prin Primarul

General, în calitate de pârât și în calitate de intervenient forțat, pe P.I.

Reclamanții au solicitat

instanței să constate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată și completată faptul că, împreună cu intervenientul forțat, sunt îndreptățiți

la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafață

de 383 m.p. situat în București, strada B., preluat în mod abuziv în baza Decretului

nr. 55/1981, expropriat în baza deciziei nr. 1699 din 28 noiembrie 1981 și în consecință,

să fie obligată pârâta la soluționarea notificării din 11 septembrie 2001.

Prin sentința civilă

nr. 1143 din 22 octombrie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

acțiunea reclamanților și a obligat pârâta să soluționeze notificarea din 11

septembrie 2001, privind imobilul situat în București, strada B., precum și la 3.570

RON cheltuieli de judecată către reclamanții P.N. și A.A.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că, reclamanții au adresat Primăriei Municipiului București în

temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea din 11 septembrie 2001 prin care solicitau

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în strada B. Astfel cum

rezultă din dosarul constituit în acest sens, în cadrul Comisiei de aplicare a Legii

nr. 10/2001, nici până în prezent această notificare nu a fost soluționată, unitatea

deținătoare informând Tribunalul la data de 07 mai 2009 de necesitatea completării

dosarului cu certificat de moștenitor de pe urma defunctului I.P.G. Pe de altă parte,

reclamanții au făcut numeroase demersuri pe lângă Primăria Municipiului București

în vederea soluționării notificării lor.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, solicitând

schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată

ca întemeiată.

În motivarea apelului,

apelantul a arătat că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității

deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de

referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare

(art. 25 alin. (1) Legea nr. 10/2001 pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Mai mult

decât atât, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături

de notificare și a celorlalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la

restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul

în a se pronunța asupra notificării (pct. 23.1 din H.G. nr. 498/2003). Pct. 18.1

din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența

unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea

persoanei îndreptățite la restituire.

În ceea ce privește obligarea

apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, acesta a considerat că în

mod greșit a fost reținută această obligație în sarcina sa, față de dispozițiile

art. 274 din C. proc. civ., atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale

în condițiile textului de lege mai sus menționat. Mai mult, instanța de fond ar

fi trebuit să aibă în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ.,

aceste cheltuieli fiind nepotrivit de mari față de valoarea pricinii și munca îndeplinită

de avocat.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 461/A din 28 iunie 2010 a respins ca nefondat

apelul. S-au respins cererile intimaților privind plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele deciziei

s-a reținut în ceea ce privește susținerea apelantului pârât în sensul că în mod

greșit prima instanță a dispus obligarea acestuia să emită dispoziție în soluționarea

notificării, Curtea constată că, în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie

2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții unite, asupra

recursului în interesul legii, dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanța

de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat

restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite

în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite

cu soluționarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite.

În recursul în interesul

legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere cazul în care unitatea

învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin

art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire

în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii

ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare. Într-un astfel

de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite

cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar

un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală

nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței

competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că

nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa

justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În ceea ce privește argumentul

apelantului pârât referitor la greșita obligare a instituției la plata cheltuielilor

de judecată, s-a constatat că în mod corect a fost reținută această obligație în

sarcina pârâtului, față de prevederile art. 274 din C. proc. civ. și față de faptul

că, acțiunea reclamanților fiind admisă, pârâtul este partea care a căzut în pretenții,

fiind astfel în culpă procesuală.

De asemenea, cuantumul

sumei reprezentând cheltuieli de judecată, de 3.570 RON, nu este disproporționat

față de valoarea pricinii, respectiv un teren în suprafață de 383 m.p. situat în

București, strada B. și nici față de munca avocatului, care a redactat acțiunea

și a asigurat asistență juridică reclamanților pe parcursul procesului.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică hotărârea

sub următoarele aspecte:

- Hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Contestatorul nu a depus acte doveditoare în sensul celor susținute prin notificare,

fiind încălcate astfel art. 22.1 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea

Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Obligația de a depune actele

doveditoare ale proprietății, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă

această calitate potrivit art. 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 notificatorului

care trebuia să respecte termenul de 18 luni prevăzut de lege.

- Referitor la aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. susține recurentul că, cuantumul

cheltuielilor de judecată este exagerat de mare fiind ignorate astfel și dispozițiile

art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

În ședința publică din

13 aprilie 2011 intimații - reclamanți au invocat excepția nulității recursului

în raport de dispozițiile art. 302 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs

prin intermediul motivelor invocate, se constată nefondat recursul în considerentele

celor ce succed:

Prioritar se va analiza

excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art. 302

1

C.

proc. civ.

Excepția nulității recursului

invocată de intimații reclamanți care susțin că, prin cererea de recurs nu s-au

indicat motive de nelegalitate, va fi respinsă, criticile formulate prin intermediul

cererii de recurs, sunt conforme exigențelor cerute de dispozițiile C. proc. civ.

Criticile aduse în sensul

că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22.1

din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 republicată și că s-au

interpretat greșit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., se încadrează cert în motivele

de nelegalitate dispuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la primul motiv

de recurs prin care se susține că, reclamantul nu a dovedit notificarea, nedepunând

acte care să ateste dreptul de proprietate și calitatea de persoană îndreptățită,

se va reține că, unitatea deținătoare a imobilului preluat în mod abuziv de stat

are obligația de a răspunde la notificarea ce i s-a transmis de persoana îndreptățită

în termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 23 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

În cazul în care unitatea

răspunde printr-o simplă adresă, Tribunalul competent, prevăzut în art. 24

alin. (7) și (8) va obliga pe deținător să răspundă la notificarea ce i s-a trimis,

prin decizie/dispoziție motivată prevăzută de art. 23 și art. 24 din lege.

Modalitatea în care destinatarul

trebuie să răspundă la notificare, cât și termenul în care trebuie să își îndeplinească

obligația legală sunt imperative, iar nu cu caracter de recomandare.

Așadar, cererea de chemare

în judecată, corect a fost admisă în sensul obligării pârâtei să soluționeze notificarea

din 11 septembrie 2001 privind imobilul situat în București, strada B.

Al doilea motiv de recurs,

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de asemenea nu

poate fi reținut, întrucât onorariile avocaților pot fi mărite sau micșorate ori

de câte ori se constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de

valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Or obiectul pricinii îl

constituie o suprafață de 383 m.p. situat în București și drept urmare onorariul

avocatului nu este nepotrivit de mare, având în vedere și culpa procesuală a recurentului

care a căzut în pretenții și nici nu s-a achitat de obligația legală de soluționare

a notificării reclamantului înregistrată în anul 2001.

Așadar, hotărârea recurată

este legală și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General împotriva deciziei civile

nr. 461 A din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.