ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2161/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 septembrie 2006 reclamanții G.V.V., G.E. și N.V., au solicitat în contradictoriu cu intimații Primarul General al Municipiului București, Guvernul României prin Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății și Ministerul Finanțelor Publice, să se constate refuzul pârâtelor de a acorda despăgubiri prin echivalent, pentru imobilul ce face obiectul Dosarului nr. 84/2001 al Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001. S-a mai solicitat, obligarea pârâtelor să acorde despăgubiri prin echivalent pentru imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 214 m.p.

și o casă de 5 camere din cărămidă ce a fost demolată pentru utilitate publică în baza Decretului nr. 249 din 11 iulie 1984. În motivarea contestației reclamanții au arătat că sunt moștenitorii de drept ai imobilului, deoarece în anul 1962, când mama acestora, G.V.V., a renunțat la succesiune, contestatorii erau minori. Neavând capacitate de exercițiu urmau să vină la succesiune în propriul lor drept potrivit art. 668 alin. (2) C. civ.. S-a mai susținut că după apariția Legii nr. 10/2001 au formulat notificare și au depus dovezile necesare ca și cererea de acceptare a succesiunii, motiv pentru care au solicitat despăgubiri prin echivalent dat fiind că pârâta Comisia Centrală nu le-a acordat până în acest moment nici o măsură reparatorie.

La termenul din 13 octombrie 2006, reclamanții și-au întregit contestația solicitând introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice pentru ca, în cazul în care celelalte pârâte refuză prin tergiversare nejustificată să le acorde despăgubiri în echivalent prin titluri de valoare la Fondul Proprietatea, să fie acesta obligat la plata sumei de 900.000 euro pentru imobilul demolat.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la termenul din 13 octombrie 2006 prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive față de împrejurarea că potrivit Legii nr. 10/2001, după ce unitatea deținătoare învestită cu soluționarea notificării, emite dispoziția privind măsurile reparatorii, pe calea procedurii administrative urmează aplicarea măsurilor prevăzute în capitolul V Titlul VII în sensul că decizia însoțită de întreaga documentație este înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care își desfășoară activitatea în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății. S-a mai invocat excepția prematurității cererii față de această comisie întrucât numai după soluționarea notificării, așa cum s-a arătat mai sus se pot face propuneri în cazurile în care restituirea în natura nu este posibilă, pentru acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Pe fond s-a arătat că cererea, așa cum a fost completată, este neîntemeiată întrucât potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobilele demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, este atributul exclusiv al evaluatorilor autorizați, desemnați de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în mod aleatoriu. La același termen de judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 361/2005, aceasta este un organ de specialitate al administrației publice centrale fără personalitate juridică, în subordinea Cancelariei Primului Ministru.

Se mai arată că potrivit Legii nr. 10/2001, aceasta nu are decât atribuții de sprijin, îndrumare, control, monitorizare și nicidecum nu se poate substitui entității învestită cu soluționarea notificărilor care are atribuții în ceea ce privește modalitatea de despăgubire a persoanelor îndreptățite. Ministerul Finanțelor Publice la termenul din 23 februarie 2007 a invocat la rândul său excepția lipsei calității procesuale pasive în prezenta cauză. Prin sentința civilă nr. 303 din 23 februarie 2007 Tribunalul București, secția a IV a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României prin Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru, a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății și a Ministerului Finanțelor Publice în prezenta cauză, a respins acțiunea reclamanților G.V.V., G.E.

și N.V. față de pârâții Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății și Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată față de persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepția prematurității cererii reclamanților ca nefondată, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților G.V.V., G.E. și N.V., în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a arătat că, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României prin Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății și a Ministerului Finanțelor Publice, este întemeiată deoarece: Instituțiile sus menționate nu au nici o atribuție în ceea ce privește refuzul invocat de către contestatori de a acorda despăgubiri prin echivalent în lipsa dispoziției motivate care urmează să fie emisă de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, după emiterea dispoziției în urma notificării și după rămânerea definitivă a acestei dispoziții, unitatea învestită înaintează întregul dosar format către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru. Cu privire la Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că nici acesta nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză întrucât dispozițiile art. 30 - 40 din Legea nr. 10/2001 care prevedeau anumite atribuții în sarcina acestuia, dacă persoana îndreptățită opta pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, iar contestatorii nu au indicat nici un alt temei legal pentru care Ministerul Finanțelor Publice să stea în judecată în prezenta cauză.

Excepția prematurității cererii a fost respinsă ca nefondată deoarece potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, persoana notificată avea obligația să răspundă în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare. În condițiile în care reclamanții nu au fost înștiințați să depună astfel de înscrisuri Municipiul București avea obligația să se pronunțe pe baza dovezilor depuse prin admiterea sau respingerea notificării. Pe fondul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a reținut că din înscrisurile depuse la dosar și din modul de formulare al cererii nu rezultă că reclamanții ar dori obligarea Municipiului București prin Primarul General, pe calea unei obligații de a face să emită dispoziția motivată.

Reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor direct de către instanță la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 900.000 euro, în condițiile în care modalitatea de stabilire și de plată a acestora este reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Prin decizia civilă nr. 441 A din 25 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă a admis apelul declarat de apelanții contestatori G.V.V., G.E. și N.V., împotriva acestei sentințe pe care a desființat-o trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Cauza a fost înregistrată la data de 20 august 2007 la Tribunalul București, secția a V a civilă, sub nr. 28195/3/2007. Prin sentința civil ă nr. 1802 din 28 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins excepțiile ca nefondate și a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut următoarele: Imobilul din str. A.O. nr. X, a aparținut defunctei S.I.T. așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 390 din 06 decembrie 1962 și a trecut în proprietatea statului prin decretul nr. 249/1984, astfel cum rezultă din adresa nr. 25957 din 02 decembrie 2002 emisă de Administrația Fondului Imobiliar. Din conținutul aceluiași certificatul de moștenitor rezultă că mama reclamanților a moștenit doar suma de 7.500 RON depuși la C.E.C., imobilul făcând obiectul legatului cu titlu particular în favoarea statului. Acest certificat nu a fost desființat pe cale judecătorească, iar mama reclamanților, defuncta G.V.V. a acceptat succesiunea autoarei sale S.I.T., venind la succesiunea acesteia în calitate de soră.

Cum imobil din str. A.O. nu a aparținut niciodată autoarei reclamanților, aceștia nu pot avea calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin art. 4 din acest act normativ stabilindu-se că au calitatea de persoane îndreptățite foștii proprietari ai imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989, sau moștenitorii acestora, situație ce nu se regăsește în speță. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.V.V., G.E. și N.V. solicitând anularea deciziei ca netemeinică și nelegală. În dezvoltarea motivelor de apel apelanții au arătat că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea lor ca neîntemeiată, în sensul că nu sunt persoane îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001, neavând calitatea de succesibili față de defuncta S.I.T.

În raport cu această excepție apelanții au înțeles să invoce autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 441 A din 25 iunie 2007 a Curții de Apel București. Prin decizia nr. 313 A din 19 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă a admis apelul formulat de apelanții reclamanții împotriva sentinței civile nr. 1802 din 28 noiembrie 2008, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel București a constatat nulitatea sentinței apelate, pentru lipsa din dispozitiv a soluției pronunțate în cauză. Cauza a fost reînregistrată la data de 11 august 2009 la Tribunalul București, secția a V a civilă, sub nr. 28195/3/2007.

Rejudecând cauza în fond Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința civilă nr. 1339 din 20 noiembrie 2009 a dispus admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României prin Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății și a Ministerului Finanțelor Publice și respingerea acțiunii reclamanților împotriva acelorași pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuale pasivă. Totodată prin aceeași sentință a fost respinsă excepția prematurității cererii reclamantului ca nefondată și ca neîntemeiată acțiunea reclamanților contestatori G.V.V., G.E. și N. în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății și Ministerul Finanțelor Publice, s. 5, Municipiul București prin Primar General.

S-a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 înregistrată la Prefectura Municipiului București cu nr. 3863 și înaintată spre competentă soluționare Primăriei Municipiului București, unde a fost înregistrată sub nr. 84 din 14 martie 2001, G.E., autorul reclamantelor G.V.V., G.E. și reclamanta N.V. a solicitat Primăriei Municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, str. A.O., nr. X. Notificarea nu a fost soluționată până în prezent, după cum au arătat părțile. În privința apartenenței bunului ce face obiectul prezentului dosar la domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, Tribunalul a reținut că prin certificatul de moștenitor nr. 390 din 26 decembrie 1962, defuncta S.I.T.

a lăsat imobilul situat în București, str. A.O., prin testament autentic, legatarului Statului Rom â n, prin Sfatul Popular al Raionului V.l. Lenin. Potrivit aceluiași certificat, numitei G.V.V., autoarea reclamantelor, i-a revenit în calitate de moștenitor legal, suma de 7.500 RON. Potrivit adresei nr. 25957 din 02 decembrie 2002 a Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, imobilul situat in București, str. A.O., a fost expropriat în baza Decretului nr. 249/1984, iar la momentul exproprierii acesta era în proprietatea statului.

Față de această situație de fapt, Tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, invocate în cerere, întrucât bunul în discuție nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de acest articol, testamentul autentic prin care defuncta a lăsat bunul imobil statului, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât trecerea acestuia în proprietatea statului este legală, fiind exclus din domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. Imobilul din str. A.O. nu a aparținut niciodată autoarei reclamanților, așa încât aceștia nu pot avea calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Art. 4 din acest act normativ stabilește că au calitatea de persoane îndreptățite foștii proprietari ai imobilelor trecute în mod abuziv în patrimoniul statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989, sau moștenitorii acestora situație ce nu se regăsește în speță. Prin decizia nr. 249 A din 7 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților, reținând că: În mod corect, față de dispozițiile deciziei de casare, în rejudecare instanța de fond a reanalizat excepția lipsei calității procesuale pasive și calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii a reclamanților - apelanți în condițiile Legilor nr. 10/2001 și 247/2005. Prin sentința civilă nr. 1447 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a V a civilă, s-a dispus ca intimatul - pârât Primarul General al Municipiului București să răspundă la notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, în cauza de față instanța substituindu-se entităților învestite cu soluționarea notificării, s-a pronunțat tocmai cu privire la această notificare pe care a respins-o însă ca neîntemeiată motivat de faptul că reclamanții nu au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, a reținut instanța că autoarea reclamanților nu a fost proprietara imobilului ce face obiectul notificării; prin testament autentic imobilul a fost testat statului, astfel încât acesta a intrat cu titlu în proprietatea acestuia și nu face obiectul Legii nr. 10/2001; că, autoarea reclamanților nu a fost proprietara imobilului, prin același testament printr-un legat cu titlu particular dobândind numai suma de 7.500 RON.

Aceste aspecte nu au fost contestate prin motivele de apel, astfel încât nu au făcut obiectul analizei instanței de apel. Față de cele reținute, Curtea a constatat că susținerile reclamanților cu referire la decizia în interesul legii nr. 33/2008 și la Deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului prin care este condamnat statul român pentru că nu oferă foștilor proprietari o despăgubire reală nu sunt incidente cauzei de față. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții contestatori G.V.V., N.V. și G.E., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., au susținut că odată cu apariția Legii nr. 10/2001 s-a redeschis succesiunea autoarei lor, S.I.T., sora mamei lor, din al cărei patrimoniu bunul a fost preluat de stat, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 659 – 663 C. civ., respectiv art. 675 – 676 C. civ.

și ale legii speciale de reparație, au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în accepțiunea legii speciale, fiind lipsită de relevanță opțiunea mamei lor, G.V.V., de renunțare la succesiunea proprietarului bunului. În acest sens sunt și dispozițiile deciziei nr. 6206 din 29 mai 2009 (Dos. nr. 4978/2/2008) pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul formulat de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, ocazie cu care, irevocabil, a constatat dreptul lor de a beneficia de dispozițiile legii speciale, dispunând obligarea entității deținătoare să le soluționeze notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001. Această constatare, jurisdicțională intrată în puterea lucrului judecat își produce efectele juridice specifice, în conformitate cu prevederile art. 1201 C. civ.

În raport de dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii și în conformitate cu dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ce statuează caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea menționată, au susținut admisibilitatea și temeinicia procedurii declanșate prin cererea dedusă judecății, de obligare a pârâtelor la despăgubiri bănești pentru imobilul litigios, demolat pentru utilitate publică, ce au calitate procesuală în litigiul dedus judecății. Recursul este fondat.

Irevocabil, prin sentința civilă nr. 1163 din 4 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamanților din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar General, care a fost obligat să emită dispoziție referitoare la notificarea ce face obiectul Dosarului nr. 84/2001 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren în suprafață de 200 m.p. și construcție demolată – casă cu 5 camere din cărămidă din București, str. A.O. Deși au făcut demersuri numeroase (încheiere din 20 noiembrie 2009, încheiere din 31 iulie 2008 pronunțate de Judecătoria sectorului 5 București, etc.) în scopul punerii în executare a dispozițiilor susmenționatei hotărâri, nici până la data declanșării acestui litigiu și nici în cursul acestuia, pârâtul menționat nu a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa.

În acest context și determinat de refuzul constant și evident al autorității administrative învestite cu soluționarea notificării lor, reclamanții au formulat cererea dedusă judecății solicitând ca, în condițiile constatării acestui refuz și asimilării sale cu respingerea notificării, instanțele să se pronunțe direct asupra fondului notificării și soluționarea sa în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, în aplicarea căreia au solicitat obligarea entităților implicate în procedura reglementată de legea specială la acordarea despăgubirilor prin echivalent pentru imobilul în litigiu. Soluționând acțiunea reclamanților, după repetate casări, prima instanță și mai apoi instanța de apel prin decizia recurată, au respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată justificat de faptul că bunul în litigiu – teren și construcție situate în București, str. A.O.

– a fost testat de defuncta S.I.T. legatarului Statul Român prin Sfatul Popular al Raionului V.I. Lenin și că autoarei reclamanților, sora defunctei, i-ar fi revenit în calitate de moștenitor legal suma de 7.500 RON. S-a reținut, de asemenea, că imobilul de la adresa menționată a fost expropriat prin Decretul nr. 249/1984, moment la care se afla în proprietatea statului. S-a constatat astfel că bunul în litigiu, fiind lăsat statului prin testament autentic, care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, nu se încadrează în categoria celor cuprinse în textul art. 2 din Legea nr. 10/2001, trecerea bunului în proprietatea statului în modalitatea menționată neputând fi calificată ca fiind abuzivă, bunul fiind astfel exclus din domeniul de aplicare al legii speciale.

Deși s-a acceptat specificitatea regimului probator al dreptului de proprietate în materia Legii nr. 10/2001, derogatoriu de la dreptul comun, s-a reținut că imobilul nefiind niciodată proprietatea autoarei reclamanților, aceștia nu pot avea calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. Se constată astfel că, pentru a ajunge la concluzia de mai sus, instanțele au reținut că modalitatea de preluare a bunului – prin testament autentic – și în condițiile în care acesta a fost transmis de către o altă persoană decât autoarea reclamanților, căreia nu i-ar fi aparținut niciodată proprietatea acestui imobil, bunul litigios este scos de sub incidența legii speciale, reclamanții neputându-se astfel prevala de dispozițiile acestei legi, în raport cu care nu au calitatea de persoane îndreptățite.

Or, această statuare este contrazisă de probele administrate până în prezenta etapă procesuală. În acest sens, se constată, din verificarea certificatului de moștenitor nr. 390 din 26 decembrie 1962 emis în urma dezbaterii succesiunii defunctei S.I.T., decedată la data de 8 iulie 1962, că actul de transmisiune al bunului litigios – teren și construcții situat în București, l-a constituit un „testament olograf” nicidecum unul autentic, întocmit de defunctă în favoarea Statului Român prin Sfatul Popular al raionului V.I. Lenin la data de 10 iulie 1962. Calitate de moștenitor, potrivit mențiunilor cuprinse în același certificat, au avut-o Ș.D.C., în calitate de legatar cu titlu particular (obiectul legatului constituindu-l drepturile de concesiune asupra locului de veci din cimitirul Ștefan Vodă) în baza aceluiași testament olograf și G.V.V.

(autoarea reclamanților) căreia, în calitate de soră îi revine întreaga succesiune, (deci de moștenitor legal) constituită la acel moment (așa cum de altfel se indică în actul juridic menționat) din suma de 7.500 RON. În același timp, din procesul-verbal nr. 58510/1940 întocmit cu ocazia înființării cărții funciare cu privire la imobilul situat în București – Str. A.O., compus din teren de 194 m.p. și un corp de casă construcție din cărămidă acoperită cu tablă, format din parter și etaj cu 5 camere și dependințe, rezultă că bunul menționat constituie proprietatea numitului S.S.N., înscris cu acest titlu în evidențele de publicitate imobiliară.

În acest context, cel puțin în raport de probațiunea relevată, administrată până în prezenta etapă procesuală, starea de fapt reținută de instanțe nu-și găsește corespondent în actele dosarului, ceea ce face ca normele legale constatate a nu fi incidente raportului juridic litigios și pe care și-au grefat acțiunea reclamanții, să fie greșit înlăturate. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 „în sensul prezentei legi, prin imobilele preluate în mod abuziv, se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.

Art. menționat statuează, în faza administrativă a procedurii, respectiv în aceea judiciară, competența entității învestite cu soluționarea notificării, respectiv a instanțelor, să califice împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care să implice preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. În cadrul acestor proceduri, entitatea, respectiv autoritatea, implicate în aplicarea legii, au libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz, dacă actul de preluare constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv (pct. 2.6 din H.G.

nr. 250/2007 de aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001). Or, în cauză, o atare verificare nu s-a efectuat, deși era impusă de lege, nici de entitatea învestită cu soluționarea notificării care, în pofida existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care se dispusese obligarea sa în acest sens nu a soluționat nici până în prezent notificarea și nici de către instanțe. Este greșită constatarea instanțelor privind analiza validității titlului statului exclusiv prin raportare la împrejurarea că actul ce-l constată nu a fost anulat judiciar, întrucât legea specială pretinde această cerință exclusiv pentru ipoteza bunurilor donate statului și atunci doar în condițiile încheierii în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ.

[art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001], ipoteză inexistentă în cauză. Prin urmare, reținerea unei situații de fapt eronate a determinat greșita stabilire a cadrului procesual sub aspectul legii aplicabile raportului juridic dedus judecății, ceea ce face ca hotărârile astfel pronunțate să fie nelegale. Instanța, în considerarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și în scopul aflării adevărului, ar fi trebuit să stabilească pe deplin împrejurările cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare în scopul aplicării corecte a legii (modalitatea în care bunul a intrat integral în patrimoniul transmițătoarei, acesta constituind proprietatea numitului Ș.N., care s-ar părea că a fost soțul defunctei testamentare, dacă transmisiunea bunului către stat s-a efectuat cu respectarea formalităților prescrise de legea în vigoare la acea epocă, chestiuni esențiale dezlegării raportului juridic litigios și a soluționării fondului notificării).

Din acest motiv și constatând că această cerință nu este îndeplinită pentru ca instanța de control judiciar să verifice dacă legea a fost sau nu aplicată corect raportului juridic dedus judecății, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 314 C. proc. civ., și a respectării principiului dublului grad de jurisdicție se va dispune admiterea recursului și casarea ambelor hotărâri cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, pentru a verifica fondul pretențiilor deduse în justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții G.V.V., N.V. și G.E. împotriva deciziei nr. 249 A din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată precum și sentința nr. 1802 din 25 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă și trimite cauza acestei din urmă instanțe pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.