ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2161/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2161/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată la data de 14 septembrie 2006 reclamanții G.V.V., G.E. și N.V., au
solicitat în contradictoriu cu intimații Primarul General al Municipiului
București, Guvernul României prin Comisia Centrală din Subordinea Cancelariei
Primului Ministru, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății și
Ministerul Finanțelor Publice, să se constate refuzul pârâtelor de a acorda
despăgubiri prin echivalent, pentru imobilul ce face obiectul Dosarului nr.
84/2001 al Comisiei de Aplicare a Legii nr. 10/2001.
S-a mai
solicitat, obligarea pârâtelor să acorde despăgubiri prin echivalent pentru
imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 214 m.p. și o
casă de 5 camere din cărămidă ce a fost demolată pentru utilitate publică în
baza Decretului nr. 249 din 11 iulie 1984.
În
motivarea contestației reclamanții au arătat că sunt moștenitorii de drept ai
imobilului, deoarece în anul 1962, când mama acestora, G.V.V., a renunțat la
succesiune, contestatorii erau minori. Neavând capacitate de exercițiu urmau să
vină la succesiune în propriul lor drept potrivit art. 668 alin. (2) C. civ..
S-a mai susținut că după apariția Legii nr. 10/2001 au formulat notificare și
au depus dovezile necesare ca și cererea de acceptare a succesiunii, motiv
pentru care au solicitat despăgubiri prin echivalent dat fiind că pârâta
Comisia Centrală nu le-a acordat până în acest moment nici o măsură
reparatorie.
La
termenul din 13 octombrie 2006, reclamanții și-au întregit contestația
solicitând introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice pentru ca,
în cazul în care celelalte pârâte refuză prin tergiversare nejustificată să le
acorde despăgubiri în echivalent prin titluri de valoare la Fondul
Proprietatea, să fie acesta obligat la plata sumei de 900.000 euro pentru
imobilul demolat.
Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la termenul din 13 octombrie 2006
prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive
față de împrejurarea că potrivit Legii nr. 10/2001, după ce unitatea
deținătoare învestită cu soluționarea notificării, emite dispoziția privind
măsurile reparatorii, pe calea procedurii administrative urmează aplicarea
măsurilor prevăzute în capitolul V Titlul VII în sensul că decizia însoțită de
întreaga documentație este înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, care
își desfășoară activitatea în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea
Proprietății. S-a mai invocat excepția prematurității cererii față de această
comisie întrucât numai după soluționarea notificării, așa cum s-a arătat mai sus
se pot face propuneri în cazurile în care restituirea în natura nu este
posibilă, pentru acordarea de despăgubiri prin echivalent.
Pe fond
s-a arătat că cererea, așa cum a fost completată, este neîntemeiată întrucât
potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, evaluarea pretențiilor de
restituire în echivalent având ca obiect imobilele demolate, înstrăinate sau
alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, este atributul
exclusiv al evaluatorilor autorizați, desemnați de către Comisia Centrală
pentru Stabilirea Despăgubirilor în mod aleatoriu.
La același
termen de judecată Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin
întâmpinare a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive deoarece
potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 361/2005, aceasta este un organ de
specialitate al administrației publice centrale fără personalitate juridică, în
subordinea Cancelariei Primului Ministru. Se mai arată că potrivit Legii nr.
10/2001, aceasta nu are decât atribuții de sprijin, îndrumare, control,
monitorizare și nicidecum nu se poate substitui entității învestită cu
soluționarea notificărilor care are atribuții în ceea ce privește modalitatea
de despăgubire a persoanelor îndreptățite.
Ministerul
Finanțelor Publice la termenul din 23 februarie 2007 a invocat la rândul său
excepția lipsei calității procesuale pasive în prezenta cauză.
Prin
sentința civilă nr. 303 din 23 februarie 2007 Tribunalul București, secția a IV
a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului
României prin Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului Ministru, a
Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății și a Ministerului
Finanțelor Publice în prezenta cauză, a respins acțiunea reclamanților G.V.V., G.E.
și N.V. față de pârâții Comisia Centrală din subordinea Cancelariei Primului
Ministru, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății și Ministerul
Finanțelor Publice ca fiind formulată față de persoane fără calitate procesuală
pasivă, a respins excepția prematurității cererii reclamanților ca nefondată, a
respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților G.V.V., G.E. și N.V., în
contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General.
Pentru a
pronunța această sentință prima instanță a arătat că, excepția lipsei calității
procesuale pasive a pârâților Guvernul României prin Comisia Centrală din
subordinea Cancelariei Primului Ministru a Autorității Naționale pentru
Restituirea Proprietății și a Ministerului Finanțelor Publice, este întemeiată
deoarece:
Instituțiile
sus menționate nu au nici o atribuție în ceea ce privește refuzul invocat de
către contestatori de a acorda despăgubiri prin echivalent în lipsa dispoziției
motivate care urmează să fie emisă de către entitatea învestită cu soluționarea
notificării, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 23 din Legea nr.
10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Potrivit Titlului
VII din Legea nr. 247/2005, care reglementează regimul stabilirii și plății
despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, după emiterea
dispoziției în urma notificării și după rămânerea definitivă a acestei
dispoziții, unitatea învestită înaintează întregul dosar format către
Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor aflată în
subordinea Cancelariei Primului Ministru.
Cu privire
la Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut că nici acesta nu are calitate
procesuală pasivă în prezenta cauză întrucât dispozițiile art. 30 - 40 din
Legea nr. 10/2001 care prevedeau anumite atribuții în sarcina acestuia, dacă
persoana îndreptățită opta pentru titluri de valoare nominală folosite exclusiv
în procesul de privatizare, au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, iar
contestatorii nu au indicat nici un alt temei legal pentru care Ministerul
Finanțelor Publice să stea în judecată în prezenta cauză.
Excepția
prematurității cererii a fost respinsă ca nefondată deoarece potrivit
dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, persoana notificată avea obligația
să răspundă în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la
depunerea actelor doveditoare.
În
condițiile în care reclamanții nu au fost înștiințați să depună astfel de
înscrisuri Municipiul București avea obligația să se pronunțe pe baza dovezilor
depuse prin admiterea sau respingerea notificării. Pe fondul cererii de chemare
în judecată, Tribunalul a reținut că din înscrisurile depuse la dosar și din
modul de formulare al cererii nu rezultă că reclamanții ar dori obligarea
Municipiului București prin Primarul General, pe calea unei obligații de a face
să emită dispoziția motivată. Reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor
direct de către instanță la acordarea unor despăgubiri în cuantum de 900.000
euro, în condițiile în care modalitatea de stabilire și de plată a acestora
este reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin
decizia civilă nr. 441 A din 25 iunie 2007 Curtea de Apel București, secția a
III-a civilă a admis apelul declarat de apelanții contestatori G.V.V., G.E. și N.V.,
împotriva acestei sentințe pe care a desființat-o trimițând cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
Cauza a
fost înregistrată la data de 20 august 2007 la Tribunalul București, secția a V
a civilă, sub nr. 28195/3/2007.
Prin
sentința civil
ă
nr. 1802
din 28 noiembrie 2008 Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins
excepțiile ca nefondate și a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.
Pentru a
pronunța această sentință Tribunalul a reținut următoarele:
Imobilul
din str. A.O. nr. X, a aparținut defunctei S.I.T. așa cum rezultă din
certificatul de moștenitor nr. 390 din 06 decembrie 1962 și a trecut în
proprietatea statului prin decretul nr. 249/1984, astfel cum rezultă din adresa
nr. 25957 din 02 decembrie 2002 emisă de Administrația Fondului Imobiliar. Din
conținutul aceluiași certificatul de moștenitor rezultă că mama reclamanților a
moștenit doar suma de 7.500 RON depuși la C.E.C., imobilul făcând obiectul
legatului cu titlu particular în favoarea statului. Acest certificat nu a fost
desființat pe cale judecătorească, iar mama reclamanților, defuncta G.V.V. a
acceptat succesiunea autoarei sale S.I.T., venind la succesiunea acesteia în
calitate de soră. Cum imobil din str. A.O. nu a aparținut niciodată autoarei
reclamanților, aceștia nu pot avea calitatea de persoane îndreptățite la
măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin art. 4 din acest act
normativ stabilindu-se că au calitatea de persoane îndreptățite foștii
proprietari ai imobilelor trecute în patrimoniul statului în perioada martie
1945 - decembrie 1989, sau moștenitorii acestora, situație ce nu se regăsește
în speță.
Împotriva
acestei sentințe au declarat apel reclamanții G.V.V., G.E. și N.V. solicitând
anularea deciziei ca netemeinică și nelegală.
În
dezvoltarea motivelor de apel apelanții au arătat că instanța de fond în mod
nelegal a respins cererea lor ca neîntemeiată, în sensul că nu sunt persoane
îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001, neavând calitatea de succesibili față
de defuncta S.I.T.
În raport
cu această excepție apelanții au înțeles să invoce autoritatea de lucru judecat
a deciziei civile nr. 441 A din 25 iunie 2007 a Curții de Apel București.
Prin
decizia nr. 313 A din 19 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă
a admis apelul formulat de apelanții reclamanții împotriva sentinței civile nr.
1802 din 28 noiembrie 2008, a desființat sentința apelată și a trimis cauza
spre rejudecare Tribunalului București. Pentru a pronunța această decizie,
Curtea de Apel București a constatat nulitatea sentinței apelate, pentru lipsa
din dispozitiv a soluției pronunțate în cauză.
Cauza a
fost reînregistrată la data de 11 august 2009 la Tribunalul București, secția a
V a civilă, sub nr. 28195/3/2007.
Rejudecând
cauza în fond Tribunalul București, secția a V a civilă, prin sentința civilă
nr. 1339 din 20 noiembrie 2009 a dispus admiterea excepției lipsei calității
procesuale pasive a Guvernului României prin Comisia Centrală din Subordinea
Cancelariei Primului Ministru, a Autorității Naționale pentru Restituirea
Proprietății și a Ministerului Finanțelor Publice și respingerea acțiunii
reclamanților împotriva acelorași pârâți ca fiind introdusă împotriva unor
persoane fără calitate procesuale pasivă.
Totodată
prin aceeași sentință a fost respinsă excepția prematurității cererii
reclamantului ca nefondată și ca neîntemeiată acțiunea reclamanților
contestatori G.V.V., G.E. și N. în contradictoriu cu pârâții Comisia Centrală
din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea Națională pentru
Restituirea Proprietății și Ministerul Finanțelor Publice, s. 5, Municipiul
București prin Primar General.
S-a
reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 înregistrată
la Prefectura Municipiului București cu nr. 3863 și înaintată spre competentă
soluționare Primăriei Municipiului București, unde a fost înregistrată sub nr.
84 din 14 martie 2001, G.E., autorul reclamantelor G.V.V., G.E. și reclamanta N.V.
a solicitat Primăriei Municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr.
10/2001, măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri bănești pentru imobilul
situat în București, str. A.O., nr. X.
Notificarea
nu a fost soluționată până în prezent, după cum au arătat părțile.
În
privința apartenenței bunului ce face obiectul prezentului dosar la domeniul de
aplicare a Legii nr. 10/2001, Tribunalul a reținut că prin certificatul de
moștenitor nr. 390 din 26 decembrie 1962, defuncta S.I.T. a lăsat imobilul
situat în București, str. A.O., prin testament autentic, legatarului Statului
Rom
â
n, prin
Sfatul Popular al Raionului V.l. Lenin. Potrivit aceluiași certificat, numitei G.V.V.,
autoarea reclamantelor, i-a revenit în calitate de moștenitor legal, suma de
7.500 RON. Potrivit adresei nr. 25957 din 02 decembrie 2002 a Consiliul General
al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, imobilul situat in
București, str. A.O., a fost expropriat în baza Decretului nr. 249/1984, iar la
momentul exproprierii acesta era în proprietatea statului.
Față de
această situație de fapt, Tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile
prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, invocate în cerere, întrucât bunul în
discuție nu se încadrează în nici unul din cazurile prevăzute de acest articol,
testamentul autentic prin care defuncta a lăsat bunul imobil statului, nefiind
anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel încât
trecerea acestuia în proprietatea statului este legală, fiind exclus din
domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001.
Imobilul
din str. A.O. nu a aparținut niciodată autoarei reclamanților, așa încât
aceștia nu pot avea calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii
prevăzute de Legea nr. 10/2001. Art. 4 din acest act normativ stabilește că au
calitatea de persoane îndreptățite foștii proprietari ai imobilelor trecute în
mod abuziv în patrimoniul statului în perioada martie 1945 - decembrie 1989,
sau moștenitorii acestora situație ce nu se regăsește în speță.
Prin
decizia nr. 249 A din 7 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a III-a
civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților, reținând că:
În mod
corect, față de dispozițiile deciziei de casare, în rejudecare instanța de fond
a reanalizat excepția lipsei calității procesuale pasive și calitatea de
persoane îndreptățite la măsuri reparatorii a reclamanților - apelanți în
condițiile Legilor nr. 10/2001 și 247/2005.
Prin
sentința civilă nr. 1447 din 23 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția
a V a civilă, s-a dispus ca intimatul - pârât Primarul General al Municipiului
București să răspundă la notificarea formulată de reclamanți în temeiul Legii
nr. 10/2001.
Or, în
cauza de față instanța substituindu-se entităților învestite cu soluționarea
notificării, s-a pronunțat tocmai cu privire la această notificare pe care a
respins-o însă ca neîntemeiată motivat de faptul că reclamanții nu au făcut
dovada că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii
nr. 10/2001.
Astfel, a
reținut instanța că autoarea reclamanților nu a fost proprietara imobilului ce
face obiectul notificării; prin testament autentic imobilul a fost testat
statului, astfel încât acesta a intrat cu titlu în proprietatea acestuia și nu
face obiectul Legii nr. 10/2001; că, autoarea reclamanților nu a fost
proprietara imobilului, prin același testament printr-un legat cu titlu
particular dobândind numai suma de 7.500 RON.
Aceste
aspecte nu au fost contestate prin motivele de apel, astfel încât nu au făcut
obiectul analizei instanței de apel.
Față de
cele reținute, Curtea a constatat că susținerile reclamanților cu referire la
decizia în interesul legii nr. 33/2008 și la Deciziile Curții Europene a
Drepturilor Omului prin care este condamnat statul român pentru că nu oferă
foștilor proprietari o despăgubire reală nu sunt incidente cauzei de față.
Împotriva
susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții contestatori G.V.V., N.V.
și G.E., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispozițiile
art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., au susținut că odată cu apariția Legii nr.
10/2001 s-a redeschis succesiunea autoarei lor, S.I.T., sora mamei lor, din al
cărei patrimoniu bunul a fost preluat de stat, astfel încât, în aplicarea
dispozițiilor art. 659 – 663 C. civ., respectiv art. 675 – 676 C. civ. și ale
legii speciale de reparație, au calitatea de persoane îndreptățite la
restituire în accepțiunea legii speciale, fiind lipsită de relevanță opțiunea
mamei lor, G.V.V., de renunțare la succesiunea proprietarului bunului.
În acest
sens sunt și dispozițiile deciziei nr. 6206 din 29 mai 2009 (Dos. nr.
4978/2/2008) pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul
formulat de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, ocazie cu care,
irevocabil, a constatat dreptul lor de a beneficia de dispozițiile legii
speciale, dispunând obligarea entității deținătoare să le soluționeze
notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.
Această
constatare, jurisdicțională intrată în puterea lucrului judecat își produce
efectele juridice specifice, în conformitate cu prevederile art. 1201 C. civ.
În raport
de dispozițiile deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție într-un recurs în interesul legii și în conformitate cu dispozițiile
art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ce statuează caracterul obligatoriu al
dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea menționată, au
susținut admisibilitatea și temeinicia procedurii declanșate prin cererea
dedusă judecății, de obligare a pârâtelor la despăgubiri bănești pentru
imobilul litigios, demolat pentru utilitate publică, ce au calitate procesuală
în litigiul dedus judecății.
Recursul
este fondat.
Irevocabil,
prin sentința civilă nr. 1163 din 4 iulie 2008 pronunțată de Tribunalul
București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamanților din
prezenta cauză în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primar
General, care a fost obligat să emită dispoziție referitoare la notificarea ce
face obiectul Dosarului nr. 84/2001 al Comisiei pentru aplicarea Legii nr.
10/2001 în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru
imobilul teren în suprafață de 200 m.p. și construcție demolată – casă cu 5
camere din cărămidă din București, str. A.O.
Deși au
făcut demersuri numeroase (încheiere din 20 noiembrie 2009, încheiere din 31
iulie 2008 pronunțate de Judecătoria sectorului 5 București, etc.) în scopul
punerii în executare a dispozițiilor susmenționatei hotărâri, nici până la data
declanșării acestui litigiu și nici în cursul acestuia, pârâtul menționat nu a
îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa.
În acest
context și determinat de refuzul constant și evident al autorității
administrative învestite cu soluționarea notificării lor, reclamanții au
formulat cererea dedusă judecății solicitând ca, în condițiile constatării
acestui refuz și asimilării sale cu respingerea notificării, instanțele să se
pronunțe direct asupra fondului notificării și soluționarea sa în conformitate
cu prevederile Legii nr. 10/2001, în aplicarea căreia au solicitat obligarea
entităților implicate în procedura reglementată de legea specială la acordarea
despăgubirilor prin echivalent pentru imobilul în litigiu.
Soluționând
acțiunea reclamanților, după repetate casări, prima instanță și mai apoi
instanța de apel prin decizia recurată, au respins acțiunea reclamanților ca
neîntemeiată justificat de faptul că bunul în litigiu – teren și construcție
situate în București, str. A.O. – a fost testat de defuncta S.I.T. legatarului
Statul Român prin Sfatul Popular al Raionului V.I. Lenin și că autoarei
reclamanților, sora defunctei, i-ar fi revenit în calitate de moștenitor legal
suma de 7.500 RON.
S-a
reținut, de asemenea, că imobilul de la adresa menționată a fost expropriat
prin Decretul nr. 249/1984, moment la care se afla în proprietatea statului.
S-a
constatat astfel că bunul în litigiu, fiind lăsat statului prin testament
autentic, care nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și
irevocabilă, nu se încadrează în categoria celor cuprinse în textul art. 2 din
Legea nr. 10/2001, trecerea bunului în proprietatea statului în modalitatea menționată
neputând fi calificată ca fiind abuzivă, bunul fiind astfel exclus din domeniul
de aplicare al legii speciale.
Deși s-a
acceptat specificitatea regimului probator al dreptului de proprietate în
materia Legii nr. 10/2001, derogatoriu de la dreptul comun, s-a reținut că
imobilul nefiind niciodată proprietatea autoarei reclamanților, aceștia nu pot
avea calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii reglementate de
Legea nr. 10/2001.
Se
constată astfel că, pentru a ajunge la concluzia de mai sus, instanțele au
reținut că modalitatea de preluare a bunului – prin testament autentic – și în
condițiile în care acesta a fost transmis de către o altă persoană decât
autoarea reclamanților, căreia nu i-ar fi aparținut niciodată proprietatea acestui
imobil, bunul litigios este scos de sub incidența legii speciale, reclamanții
neputându-se astfel prevala de dispozițiile acestei legi, în raport cu care nu
au calitatea de persoane îndreptățite.
Or,
această statuare este contrazisă de probele administrate până în prezenta etapă
procesuală.
În acest
sens, se constată, din verificarea certificatului de moștenitor nr. 390 din 26
decembrie 1962 emis în urma dezbaterii succesiunii defunctei S.I.T., decedată
la data de 8 iulie 1962, că actul de transmisiune al bunului litigios – teren
și construcții situat în București, l-a constituit un „testament olograf”
nicidecum unul autentic, întocmit de defunctă în favoarea Statului Român prin
Sfatul Popular al raionului V.I. Lenin la data de 10 iulie 1962.
Calitate
de moștenitor, potrivit mențiunilor cuprinse în același certificat, au avut-o Ș.D.C.,
în calitate de legatar cu titlu particular (obiectul legatului constituindu-l
drepturile de concesiune asupra locului de veci din cimitirul Ștefan Vodă) în
baza aceluiași testament olograf și G.V.V. (autoarea reclamanților) căreia, în
calitate de soră îi revine întreaga succesiune, (deci de moștenitor legal)
constituită la acel moment (așa cum de altfel se indică în actul juridic
menționat) din suma de 7.500 RON.
În același
timp, din procesul-verbal nr. 58510/1940 întocmit cu ocazia înființării cărții
funciare cu privire la imobilul situat în București – Str. A.O., compus din
teren de 194 m.p. și un corp de casă construcție din cărămidă acoperită cu
tablă, format din parter și etaj cu 5 camere și dependințe, rezultă că bunul
menționat constituie proprietatea numitului S.S.N., înscris cu acest titlu în
evidențele de publicitate imobiliară.
În acest
context, cel puțin în raport de probațiunea relevată, administrată până în
prezenta etapă procesuală, starea de fapt reținută de instanțe nu-și găsește
corespondent în actele dosarului, ceea ce face ca normele legale constatate a
nu fi incidente raportului juridic litigios și pe care și-au grefat acțiunea
reclamanții, să fie greșit înlăturate.
Astfel,
potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 „în sensul prezentei
legi, prin imobilele preluate în mod abuziv, se înțelege orice alte imobile
preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în
vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte
de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat”.
Art.
menționat statuează, în faza administrativă a procedurii, respectiv în aceea
judiciară, competența entității învestite cu soluționarea notificării,
respectiv a instanțelor, să califice împrejurarea că preluarea s-a făcut fără
titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care să
implice preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile
pronunțate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
În cadrul
acestor proceduri, entitatea, respectiv autoritatea, implicate în aplicarea
legii, au libertatea de a aprecia, în funcție de circumstanțele fiecărui caz,
dacă actul de preluare constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru
preluarea imobilului respectiv (pct. 2.6 din H.G. nr. 250/2007 de aprobarea
Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).
Or, în
cauză, o atare verificare nu s-a efectuat, deși era impusă de lege, nici de
entitatea învestită cu soluționarea notificării care, în pofida existenței unei
hotărâri judecătorești irevocabile prin care se dispusese obligarea sa în acest
sens nu a soluționat nici până în prezent notificarea și nici de către
instanțe.
Este
greșită constatarea instanțelor privind analiza validității titlului statului
exclusiv prin raportare la împrejurarea că actul ce-l constată nu a fost anulat
judiciar, întrucât legea specială pretinde această cerință exclusiv pentru ipoteza
bunurilor donate statului și atunci doar în condițiile încheierii în forma
autentică prevăzută de art. 813 C. civ. [art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
10/2001], ipoteză inexistentă în cauză.
Prin
urmare, reținerea unei situații de fapt eronate a determinat greșita stabilire
a cadrului procesual sub aspectul legii aplicabile raportului juridic dedus
judecății, ceea ce face ca hotărârile astfel pronunțate să fie nelegale.
Instanța,
în considerarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și în scopul
aflării adevărului, ar fi trebuit să stabilească pe deplin împrejurările
cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare în scopul aplicării
corecte a legii (modalitatea în care bunul a intrat integral în patrimoniul
transmițătoarei, acesta constituind proprietatea numitului Ș.N., care s-ar
părea că a fost soțul defunctei testamentare, dacă transmisiunea bunului către
stat s-a efectuat cu respectarea formalităților prescrise de legea în vigoare
la acea epocă, chestiuni esențiale dezlegării raportului juridic litigios și a
soluționării fondului notificării).
Din acest
motiv și constatând că această cerință nu este îndeplinită pentru ca instanța
de control judiciar să verifice dacă legea a fost sau nu aplicată corect
raportului juridic dedus judecății, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu
referire la art. 314 C. proc. civ., și a respectării principiului dublului grad
de jurisdicție se va dispune admiterea recursului și casarea ambelor hotărâri
cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, pentru a verifica fondul
pretențiilor deduse în justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul declarat de reclamanții G.V.V., N.V. și G.E. împotriva deciziei nr.
249 A din 7 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Casează
decizia atacată precum și sentința nr. 1802 din 25 iunie 2008 a Tribunalului
București, secția a IV-a civilă și trimite cauza acestei din urmă instanțe
pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 9 martie 2011.